Azi sunt supărată

Am fost supărată și ieri. Și alaltăieri. Și de ceva vreme încoace… Dar până acum m-am abținut și, în virtutea strădaniei mele de a semnala doar lucrurile bune, vorba Poetului, „eu am râs, n-am zis nimica”. Azi, însă, nu mai reușesc să tac, mi se pare că tăcerea este o trădare.

Pe vremuri, împărțeam cu Simona Catrina rolurile, eu eram polițistul bun, ea, polițistul rău, iar articolele noastre aveau și zahăr, și sare, și piper, și mieji de nucă. Acum, am rămas doar eu, singură și ciudată, ca generalul Fallon din filmul Jack și uriașii, ca un calamar cu sirop de arțar și cu zahăr pudră deasupra, ca un flamingornitorinc caraghios, care cârâie cacofonic toate motivele revoltei și ale iertării amestecate în el.

În loc să ne aducă bucurie, festivalul Enescu scoate din noi tot felul de urâțenii și ne face să fim, parcă, mai răi, mai departe de cultură și de civilizație. De exemplu, e un bun prilej ca spectatorii întârziați să se îmbulzească la ușa sălii de spectacol și să facă scandal că nu mai sunt primiți în sală după ce orchestra a început să cânte, dar e și o ocazie excelentă pentru critici să se dea șmecheri și să jignească, la grămadă, și artiștii de pe scenă, catalogându-i drept mediocri, și publicul care, cică, aplaudă alandala, fără o autentică și valoroasă cultură muzicală cum au ei, specialiștii.

Mi-am adus aminte, fără să vreau, tot cu obidă (pentru că marea, nonconformista compozitoare, geniala Ana-Maria Avram, a murit și ea acum câteva săptămâni, la vârsta de numai 55 de ani), că festivalul reușește să-i supere și pe mulți dintre muzicieni, cum a făcut și acum doi ani…

Am și alt exemplu: duminică seara, în Piața Festivalului, pe scenă s-au înghesuit, literalmente, membrii unui cor mărișor și o ditamai orchestra. Respirau unul în ceafa sau urechea altuia și încercau să-și facă și ei ciubucul… pardon, dăruirea artistică, în spatele așa-numiților Cei trei tenori. Între Andrei Lazăr și Vlad Miriță, ambii soliști ai Operei, trona – pe poziție de șef, e limpede –  Marcel Pavel, tenorul muzicii nespus de ușoare românești, care s-a lansat cântând frumos (și doar oleacă impostat) în programele artistice ale concursurilor de miss de odinioară. Nu vreau să mai comentez cum s-a ajuns la formula asta, că ar fi inutil. Iacătă că s-a ajuns. Dar concertul lor a întârziat o oră peste program! La ora 21 ar fi trebuit să urce pe scenă artiștii din orchestra Sinfonietta Wien, dar, ghinion, abia la 22 li s-a făcut loc, iar eu a trebuit să plec, fiindcă era deja noapte, iar a doua zi copiii începeau școala. O oră!!!! Cine mi-o dă înapoi? Și cine-i aduce înapoi pe Sinfonietta Wien, să-i ascult și eu, așa cum mi s-a promis?!

Doamna redactoră de la Radio Cultural, care transmitea, miercuri, reportajul inclus în stirile de la Radio România Muzical, a stâlcit două nume de pe afișul zilei anterioare de festival. Cel al pianistei Marta Argheri… Când l-a pronunțat prima dată, doamna de la radio s-a oprit mai întâi cu coada numelui în aer. Când l-a rostit a doua oară, i-a zis cum i-a venit la gură: Argheric. Fiindcă nu s-a pregătit, nici n-a întrebat, nici n-a căutat cum se citește numele pianistei, Martha Argerich, așa că, după principiul românesc „mulți aude, puțini pricepe” (deși la Radio Muzical e numai despre auzit și priceput și, culmea, e și pe banii noștri, ai ascultătorilor contribuabili, care plătim taxa de radio cu forța), l-a rostit cum a nimerit. Am căutat eu pentru redactorii Radio Cultural – Muzical, poate data viitoare, când o veni artista pe la noi, s-o numim cum se cuvine:

https://www.pronounceitright.com/pronunciation/martha-argerich-3751

Și știți cui să-i mai spunem cum se cuvine numele, chiar dacă el sigur nu va veni să ne-audă? Eternului Manuel de Falla, căruia, aceeași redactoră, scuzați, cam incultă, de la Cultural, i-a pronunțat numele exact așa: ma-nu-el-de-fa-la. De FALA. Nici de el n-a auzit! Fala noastră și mândria, radioul și simbria. N-am găsit altă rimă.

Tot azi am primit un comunicat de presă de la Serviciul de Comunicare Corporate al TVR – scris, deci, tot pe banii noștri, iarăși plin de greșeli, cum am mai semnalat și alte dăți… Așa că iarăși protestez! Protestez din toți rărunchii! Doamnelor și domnilor de la TVR, nu vă mai bateți joc de noi, nu mai angajați nepoți și verișoare, și nu-i mai disprețuiți pe cei din afara marii voastre familii, aruncându-le în nas dovezile că la voi, acolo, în raiul salariilor mari pe munci mici, nici nu vă pasă ce cred, ce văd, ce aud și ce citesc alții! O să ziceți și acum, ridicând din umerii voștri agramați, cum ați făcut și dățile trecute: o proastă a arătat altor proști, mai mari ca ea, că boierii presei de la biroul de comunicare al TVR duc trai pe vătrai. Ei, și? Comunicatul oficial trece, leafa merge. Angela ne iubește DINTOTDEUNA, iar spectacolul va fi TRASMIS.

Am mai primit un comunicat plini de greșeli, dar de data asta sosit dintr-o zonă de business privat, deși cred că și Editura Univers a fost, cândva, de stat, dar nu știu exact ce și cum, nici cui… Cică Dana Săvuică debutează ca scriitoare la amintita editură. În e-mail, următorul text:

“Am fost surprinsa de provocarea pe care mi-a lansat-o Editura Univers. Am mai cochetat cu scrisul dar niciodata nu am visat ca as putea sa fac din aceasta pasiune a mea mai mult decat atat, sa astern cateva ganduri in jurnalul meu secret. Acum, toata lumea va afla cum scriu, fiind la competitie cu alte opt doamne care au de ceva timp certificat de scriitor. Cele doua povesti “Femeia cu farmec” si “Dialog intre mama si fiica” ating momente din viata mea, sunt o introspectie in istoricul vietii mele, contin amintiri si oameni pretiosi care mi-au calauzit pasii, sunt raspunsul meu la intrebarea:Cum e sa fii fata.

Am incercat sa aduc la suprafata frumusetea si farmecul femeii iar pentru aceasta, indrum cititorul intr-o….” și urmează un text advertorial pentru o firmă de zorzoane, nu mai contează…

Vreau doar să spun editurii mândre că, într-adevăr, acum toată lumea va afla cum scrie Dana Săvuică. Că după o interogație se așază, ați ghicit, semnul întrebării, și că, înainte de „dar” și de „iar”, se pune întotdeauna virgulă. Măcar în comunicatele de presă în care ne lăudăm că ne-am făcut scriitori și-n compunerile de clasa a treia.

Și mai semnalez un bâzdâc revoltat pe care îl port cu mine de vreo două zile: Soprana Ana-Maria Donose a scris, cu mândrie, cu bucurie și cu miopie, cât de onorată este că a premiat-o Fuego.

„Onorata si fericita! Membra de onoare al proiectului ArtByFuego! Iti multumesc Paul petru ca ai avut incredere in mine…” a scris marea, splendida, talentata soprană.

Nu vreau să comentez CUM a scris și nu mă simt în stare să comentez nici cum se potrivește proiectul cântărețului de muzică de brad cu muzica de operă. Semnalez doar faptul că o artistă revendicată de marile scene ale lumii pleacă fruntea sa splendidă în fața unui omagiu care n-are ce să-i caute în palmares, în viață, în preajmă… Sau nu înainte ca realizatorul de la Favorit să-i premieze și pe Andrei Șerban sau pe Gabriel Bebeșelea. Sau pe Andrei Pleșu. Sau poate că ar trebui să spunem cu toții, cinstit, că, oricât de politicoși am fi, unele premii ar trebui refuzate?!

Azi sunt supărată… Dar să știți că, și dacă mă premiați pentru acreală, eu n-am să vă accept trofeul.

P.S. Fac un UPDATE, cu ceva de care uitasem, dar mi-am reamintit acum. Mă scoate complet din sărite ideea că noua emisiune de pe PRO TV se numește (și se scrie) România jos pălăria! M-am legat de amărâții de la TVR și de virgulele absente ale Danei Săvuică, dar la PRO TV chiar nu știe nimeni cum se scrie vocativul? Ce i-ar fi costat pe creatorii de logo să pună virgula la locul ei și să educe lumea, în timp ce promovează România, jos pălăria!?!