Așteaptă deasupra, în Câmp…

Mi-a povestit mai demult, într-un interviu, marea, minunata poetă Ana Blandiana, că uneori simte că i „se dăruiesc” poeziile, că vin de undeva de sus, dintr-o inspirație care depășește limitele obișnuite ale termenului. La întrebarea mea dacă scrie poezie la fel de greu pe cât recunoscuse că scrie proză, mi-a răspuns: „Nu pot să spun că scriu poezii nici greu, nici ușor. Tot ce pot să spun este că vin… Nu sunt sigură că numai eu sunt autorul, adică senzația este că „mi se spun“. Eu pot să mă ocup cu altceva, să fiu într-o ședință, să fiu într-un avion, și îmi vin în minte două, trei versuri absolut fără nicio legătură cu momentul pe care îl trăiesc. Munca mea de scriitor este să fiu în stare să termin acest început, la nivelul la care a venit”.

Mi-a spus la fel și muzicianul Ovidiu Lipan Țăndărică. „La „Visul toboșarului“ acele patru-cinci note care se repetă mi-au venit pur și simplu, e o temă foarte beethoveniană, e o încărcătură foarte puternică în câteva note. Și de acolo începi să creezi. Eu cred că asta e chintesența unei lucrări care are celulă, are nucleu, trăiește. Ea n-a fost compusă special, n-a fost gândită, ci a venit de undeva.” Și mărturisirea a revenit, iar și iar, la foarte mulți artiști ai cuvântului sau ai sunetului.

Abia la workshopul lui Gregg Braden am învățat că există o explicație științifică pentru asta. Că informațiile stau acolo, in The Field, undeva unde tot noi oamenii le-am așezat prin întrebările, gândurile, visele, imaginația și năzuințele noastre, și tot acolo pot fi accesate.

Miraculosul Gregg Braden, omul de știință care a găsit liantul de lumină și adevăr între cercetare și spiritualitate, ne-a dat la workshopul Human by Design exemplul unui prieten al său muzician care a accesat, din Câmp, o temă muzicală fermecătoare, dar nu și-a făcut timp s-o așeze în partituri și în înregistrări, amânând, tot amânând, până când altcineva a compus un cântec folosind aceeași temă. Cum e posibil?! a întrebat muzicianul disperat, în timp ce-l conducea pe Gregg de la aeroport. Și răspunsul a venit pentru noi toți: Informațiile nu se creează în Câmp pentru a fi cercetate cu uimire, pescuite ca niște ciudățenii strălucitoare și apoi uitate sau îndesate într-un sertar, pentru altcândva… Ci pentru a fi așezate în potire de frumusețe sau de înțelepciune și date mai departe, oamenilor, întru folos, întru bucurie, întru schimbare, întru înălțare.

De-atunci încoace, am verificat teoria în fel și chip, chiar și în drumul întortocheat care m-a ajutat să ajung până la marea izbândă a unui interviu cu Gregg Braden. Am povestit despre asta aici, la fotografia mea splendidă de pe Instagram, pe care o voi așeza în sipetul celor mai fericite momente ale vieții mele profesionale. Dar continui să mă gândesc că stau acolo, în Câmp, neaccesate, și toate dorurile noastre de dragoste. Că ne punem acolo și inimile flămânde de iubire și că, la momentul potrivit, cineva le poate găsi, accesa și păstra, dar numai dacă le poate împlini, căci nu e de joacă nici cu informația din Câmp, nici cu iubirea.

Se îndrăgostesc adolescenții, toți odată, și umblă buimaci pe sub Câmpurile primelor iubiri. Se îndrăgostesc ca nebunii cei care n-au cunoscut fericirea în întâlnirile de mai înainte, căci toți cei cu sufletul dragostei neîntregit au așezat, mai întâi, în Câmpul răsturnat de deasupra capetelor lor, dorința de-a simți cum e să trăiești miracolul de a iubi și de a fi iubit. Și se îndrăgostesc din nou sufletele-pereche care s-au mai iubit prin alte vieți și care dau din nou, fără să vrea, unii peste alții, culegând dintre macii câmpiei celeste suferința regăsirilor așezate sub semnele lui „prea târziu”, „prea nevastă”, „prea departe”, „prea părinți”, „prea de neînțeles”, „prea de tot”… Sau, cum spune Eminescu, în poemul Gemenii, ale cărui versuri poate că le-a accesat și el din marele Câmp al poeziei:

„Cu-amor atât de fără de margini și de-nalt
Nu se cădea să ție un om la celălalt.
Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,
Prea ne uitasem astfel de tot, și tu, și eu”.

Așezăm în spațiul vibrând al căutărilor noastre întrebări precum „Cine sunt?”, „Unde e Dumnezeu?”, „Care e rostul meu?”, „În câte vieți paralele trăiesc?” sau „Cine mă va iubi așa cum pot să iubesc eu?”.  Și ele se așază în Câmp sub formă de răspunsuri, toate adevărate; sub formă de dovezi, toate incontestabile; sub formă de iubiri, toate memorabile. Trebuie doar, așa cum am învățat de la Gregg, să recreăm între inimă și creier o punte. O punte pe care cred că apoi ar trebui să o prelungim până deasupra sufletelor noastre, acolo unde suprasufletele zâmbesc și așteapă să ne fie busole și stele călăuzitoare către lumina din noi.

P.S. Am folosit ca ilustrație o fotografie de Paul Buciuta din decorul splendid creat de Iuliana Vâlsan pentru „Omul cel bun din Seciuan” de la Bulandra. Pe vremea când am plâns de emoție văzând piesa regizată de Andrei Șerban, nu știam nimic despre Câmp și, mai mult ca sigur, nici despre iubire.