„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Am crezut că o să fie ușor

de

Am spus întreaga vară: după ce copiii vor merge din nou la şcoală, va fi mai uşor. Am amânat treburi pe care nu puteam să le fac târând copiii după mine, pentru perioada aceea în care îi voi duce pe fiecare la şcoala lui, iar eu îmi voi vedea, tihnită, istovită, dar neînsoţită, şi de treburi, şi de trudă, şi de alergătură. Dar n-a fost aşa…

La finalul primei săptămâni de şcoală a acestui septembrie 2013, sunt epuizată ca la finalul ultimei săptămâni de dinainte de vacanţă. Ne-a luat trei zile s-o convingem pe Iza să revină la grădiniţă, iar când, în final, am reuşit, eu am plâns din nou, de dor. Victor şi-a reluat programul de școală, de afterschool, de taekwondo, de înot… Iar Ilona a intrat într-o şcoală nouă şi adoarme suspinând de dorul colegilor vechi. Pe deasupra, în noua clasa a dat din nou peste singura colegă din clasa întâi pe care o menţiona până nu demult în toate rugăciunile, la capitolul celor pe care speră că Dumnezeu nu i-i va mai scoate în cale vreodată. Şi asta pentru că, pe când abia intrase în şcoală, acum şase ani, drăgălaşa scorpie mică a închis-o pe Ilona în toaleta din capătul culoarului şi a lăsat-o acolo până s-a îndurat cineva s-o salveze, în pauza următoare. Şi aici, la noua şcoală, a avertizat-o pe dulcea mea, zdrăngănindu-i pe sub nas I-phone-ul ei ultimul răcnet, cu carcasa louis vuitton: ţine minte că noi suntem în război…

Eu nu mai am timp să fiu în război cu nimeni, dar nici să fac vreo tratativă de pace. Cad leşinată pe pernă, lângă cel mai frumos bărbat din lume, pe care îl zăresc din picaj, şi-mi promit că o să îl visez niţel peste noapte, fiindcă nu mai am energie pentru vreun altfel de gest, mai angajat de atât. Îngaim o rugăciune prescurtată şi adorm înainte de al doilea vers improvizat. Şi după aceea, ca peste o clipă, tresar, fiindcă a sunat ceasul, şi a venit timpul, şi s-a ivit deadline-ul, şi vezi să nu uiţi copiii, şi hai să dăm drumul la centrală că e frig, şi maşina nu mai are baterie, şi gata cu desenele, şi sigur că te iubesc şi io, da’ să vorbim mâine, că mi-e somn rău, şi am crezut că o să fie mai uşor, dar nu e.

Cât mai e până la vacanţă? Amin.

Tag-uri:
· ·
Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title