fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Ai spus vreodată „Nu mă părăsi!”?

de

Eu cred că toţi am zis, măcar o dată în viaţă, măcar în gând, „Nu mă părăsi!”, deși demnitatea ne-ar fi spus să tăcem… Pentru că ţinem adesea cu dinții de relaţii expirate, vrem cu tot dinadinsul să păstrăm lângă noi oameni care nu ne mai iubesc, le facem rău încercând să-i obligăm să stea acolo unde nu mai pot îndura să rămână.

Am revăzut ieri videoclipul piesei lui Pink – pentru care am o admiraţie fără de măsură, pentru că e puternică şi romantică, visătoare şi nonconformistă, în acelaşi timp -, „Please, don’t leave me”. E o poveste de dragoste tragi-comică, în care o femeie îndrăgostită şi speriată de dorinţa bărbatului ei de a pleca de lângă ea cântă cu glas suav  „Te rog, nu mă părăsi, nu-mi frânge inima!”. Şi, ca să fie sigură că ruga îi e ascultată, pune în calea iubitului dornic să evadeze piedici dintre cele mai nemiloase. El cade în capcanele ei şi se alege cu contuzii şi fracturi, ea îl imobilizează fedeleş între pansamente, răni şi temeri, în timp ce îi explică, pe acelaşi ton dulce, că ştie ce e mai bine pentru el. Finalul îi îngăduie bărbatului să evadeze, totuşi, şi femeii să dispere şi să spere din nou. E un cântec trist, în esenţă, chiar dacă e împachetat într-un filmuleţ cinico-amuzant…

Mi-am amintit, văzându-l, de un alt cântec intitulat „Nu mă părăsi…”, un cântec emblemă pentru iubirile ajunse la final. „Ne me quitte pas”. Mi-am adus aminte de splendoarea implorării lui Jacques Brel, de versurile lui fără seamăn, de vocea sa gravă şi nobilă ce oferă femeii care vrea să plece nemărginiri de iertare şi de poezie. O îmbie pe tărâmurile unde domneşte doar dragostea, o roagă să-l lase să fie umbra umbrei sale, umbra câinelui ei, ne me quitte pas, ne me quitte pas, ne me quitte pas…

Dar eu ştiu că, în mod sigur, niciuna dintre variante nu funcţionează. Că, atunci când cel pe care îl vrem cu tot dinadinsul lângă noi se hotărăşte să plece, nu-l mai pot ţine în loc nici mărgelele presărate de Pink în capul scărilor, ca să-l facă să se prăbuşească, infirm, în nemişcare, nici perlele de ploaie promise de Jacques Brel femeii după care plânge. Că „nu mă părăsi!” e cea mai inutilă dintre imprecaţii atunci când omul lângă care am trăit s-a hotărât să-şi ia câmpii, indiferent de motivul pentru care-şi revendică dreptul la libertate. Şi totuşi, recunosc că am rostit eu însămi, măcar de câteva ori de-a lungul vieţii, aceeaşi formulă. Am spus-o fie cu tandreţe, fie cu agresivitate, dar mereu cu speranţe inutile și întotdeauna cu rezultate absolut ridicole. Pentru că cei care vor să plece vor pleca, până la urmă. Pentru că promisiunile făcute în ceasul din urmă nu mai pot întoarce iubirile consumate. Pentru că disperarea e cel mai prost cârlig cu care să aduci înapoi un om care nu te mai iubeşte. Pentru că viaţa e nemiloasă şi, probabil, dreaptă, chiar dacă noi nu suntem dispuşi să-i înţelegem resorturile devenirii.

 

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Slow down, Alice! Un putem citi noi cât poți scrie tu :). „Alice Through The Looking Glass” coming out de ziua mea.
    Happy Mother’s Day !!!
    There is no way for you to escape, you are a triple mom so you are stuck in love :).

    Daniela 7 mai 2016 23:32 Răspunde
    • Nu putem in loc de Un putem … Scuze, tableta mea e zapacita complet 🙁

      Daniela 7 mai 2016 23:36 Răspunde
    • Daniela, m-am hotarat sa scriu in fiecare zi, cum scriam pe Coffeechat. Am lipsit cateva luni de pe blog si-mi pare tare rau de toate tacerile, asa ca sunt hotarata sa revin. Pentru mine blogul e o sursa de bucurie si de energie, ma tine tanara si in forma- e gimnastica mea de fiecare zi.
      Happy Mother’s Day too, darling!

      Alice Năstase Buciuta 8 mai 2016 15:13 Răspunde
  • Pingback: Ai spus vreodată ”Nu mă părăsi!”? – Femei de 10

  • Alice, în Jacques Brel – Ne Me Quitte Pas artistul a declarat că ”this is not a love song, but a song about the cowardice of men” – Jaques Brel. el si-a părăsit amanta după o relație de 5 ani, pentru a se întoarce la soția lui cu care avea 3 copii. în momentul despărțirii Jacques Brel amanta era însărcinată în luna a 7-a, copil pe care artistul nu a vrut să-l recunoască.
    acesta a compus piesa când a luat decizia de a se despărți și de a abandona copilul. de aici vine lașitatea lui.
    oricum melodiile sunt interpretabile, dar într-un fel mesajul acesta mi-l transmite și mie.

    Spud 8 ianuarie 2019 14:04 Răspunde
    • Spud, ce poveste trista! Habar nu aveam… Dar nu doar barbatii sunt lasi, si femeile pot fi, suntem atata de asemanatori in defectele noastre, incat nici nu mai stim daca ne separa vreodata ceva pe noi, femeile, de ei, barbatii. Iti multumesc ca mi-ai scris. Citindu-te am constatat si ca ma deranjeaza termenul „amanta”, are in el ceva peiorativ. Cum Dumnezeu sa ii spui „amanta” unei femei pe care o iubesti de cinci ani si cu care urmeaza sa ai un copil?!!! Si ma mai deranjeaza ceva- posibilitatea barbatilor de a recunoaste sau nu un copil. De aceea sunt recunoscatoare ca traim vremuri in care s-au facut pasi importanti catre egalitatea in societate, in drepturi, a femeilor cu barbatii. Sunt feminista si asta e o sansa la feminitate, asa cum am spus si in emisiunea de pe Canal 33 in care am avut-o invitata pe doamna profesoara Mihaela Miroiu, indrumatoarea tezei mele de doctorat.
      https://www.youtube.com/watch?v=kkObtKEUMZU

      Alice Năstase Buciuta 9 ianuarie 2019 14:48 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title