O serbare si-o tradare
Posted by Alice Nastase Buciuta on Feb 16, 2012 in Confesiuni | 46 comments
Sunt o mama caraghioasa si multumita mereu.
Sunt o iubita si o sotie absurda si vesnic pe cale sa gaseasca un cusur serios relatiei sale.
In vreme ce, de-a lungul vremilor, barbatii m-au facut adesea nefericita, copiii mi-au adus numai bucurie, din prima clipa in care au aparut in viata mea. Mi-am linistit inima si sufletul, ori de cate ori am privit catre ei, in vreme ce am pastrat de-a lungul si de-a latul vietii aceeasi tendinta de-a ma nelinisti, prevestind insingurari si banuind tradari, atunci cand mi-am privit barbatul.
Nu stiu de unde vine dezechilibrul meu. Glumeam, pe vremuri, spunand ca simt ca intr-o viata anterioara am fost o negresa ca Mammy a lui Scarlett, crescand, de una singura, vreo sapte, opt copii. Ma regasesc in graba si-n grija fericita a mamicilor cu plozi multi si frumosi, ca si cum asta as fi facut nu toata viata, ci toate vietile. Si, oricat de tihnita mi-ar fi iubirea, tot nu pot sa nu tresar, din cand in cand, ca si cum o nenorocire – o minciuna, o amanta, un ascunzis – ar pandi dupa colt.
Dar parca nu-mi vine sa gasesc explicatii pentru viata mea intorcandu-ma la metempsihoza. Undeva, ceva, trebuie sa se fi intamplat aici, in existenta asta. Dar eu nu mai stiu ce. Privesc cu coada ochiului catre barbatul iubit si oftez. Imi sarut copiii adormiti si surad. Apoi imi asez capul pe perna, pregatita sa visez o serbare si-o tradare. O nastere si un divort. Un cantecel de copii si-un beep de mesaj otravit. Un vis bun si-un vis nebun…
Draga mea Alice,
eu nu am avut decat o singura iubire, dar am trait tot timpul presimtind ca mi se v-a intampla ceea ce acum traiesc.Stiu ce spui si ar fi bine sa putem sa ne bucuram deplin de fiecare moment si acel lucru rau de care ne temem sa nu-l lasam sa ne mai intunece bucuriile.Si eu am avut parte de d acel “beep”otravit de care spune-ai.In noaptea care preceda ziua lui de nastere la 12 fix a intrat mesajul,el dormea.Atunci inca nu a recunoscut si inca nu-mi gasisem puterea de-a accepta nemernicia lor si de-a cerceta,dar dupa aia mi s-a parut imperios necesar sa vad macar ce-si sciu.Vai mie!
Se spune ca suntem ceea ce gandim ,s-ar putea sa fie foarte adevarat,bucura-te de ceea ce ai!
Rodica, as vrea sa pot sa nu gandesc nimic rau, dar ma urmaresc umbre din trecut si nu-mi gasesc puterea sa le alung de tot. Ma urmaresc umbre din vechile relatii si ma urmaresc umbre si de la inceputul relatiei noastre, cand sotul meu s-a balansat o vreme intre doua case, intre doua femei, ranindu-ma cu nehotararea lui- in conditiile in care noi, colegii lui de serviciu il barfeam de ani de zile stiind ca el nici macar nu e in situatia in care nu stie barbatul ce stie tot satul, el stia ce stia tot satul si mai mult decat atat…
Stiu exact ce e in sufletul tau.. senzatia aceasta inexplicabila o am si eu uneori. si ma da peste cap si imi strange stomacul si ma innebuneste. stiu ca nu e normal si ca ar trebui sa fiu sigura pe mine ca sunt tanara si frumoasa si bla bla..(deocamdata)
dar e greu sa te stapanesti cand intr-o relatie anterioara ai fost surprinsa cand ti-era lumea mai draga de un “sms otravit” sau de o marturisire nedorita, un zvon ..si toata lumea ta asa cum o stiai tu s-a destramat si ai ramas singura cu sufletul pustiu sau innebunit de suspiciuni.
Andra, draga mea, cumva trebuie sa ne vindecam, nu-i asa? Sa luam totul de la capat si sa uitam. Sa stergem si sa cladim – monastire inalta, curata, cu turle in soare… Se poate?
“O serbare si-o tradare”….Ce frumos spui tu, Alice! Doamne, sa nu sune ca o infatuare ceea ce incerc eu sa-ti spun si asta pentru ca da, a fost o vreme cand nici macar nu ma straduiam sa nu rad auzind de puterea gandirii pozitive. Ba mai mult, nu-i zi sa nu fiu ridiculizata atunci cand dau a lehamite din mana si nu ma pot abtine sa nu spun: “Lucrurile se intampla asa cum trebuie sa se intample si nimic nu s-o schimba si-n cap de-as sta”. Insa eu chiar cred in asta. Chiar functioneaza. Stii ce mi-am spus eu toata viata? Ceva de genul…cat o fi sa fie o sa ma bucur. Cand n-o mai fi, voi vedea. Poate ca asa ar trebui sa faci si tu. De bucuriile noastre, de sinceritatea acestor bucurii pana si ingerii se bucura. Si trimit ei solii de-acolo de sus, sa aiba grija noastra, sa ne vindece, sa ne ostoiasca. Iti doresc timp lung si frumos langa dragostea ta, paza strasnica la usa iubirii voastre si toata intelepciunea lumii sa poti patrunde rosturile acestei vieti. Cu drag….
Ioana, stii cum e cu gandirea pozitiva… E minunata, dar nu functioneaza decat daca o ai. Iar eu n-o am decat din cand in cand. Iti dau dreptate din tot sufletul, dar mintea mea nu ma asculta mereu. Cateodata reusesc, dar am si zile in care ma prabusesc de indoiala.
cred ca dupa fiecare relatie esuata si dureroasa avem nevoie de o spalare pe creier.. alta varianta nu vad..
Andra, foarte buna ar fi o spalare pe creier. Cu mai putina memorie am avea sansa la mult mai multa fericire.
Alice…
“Un vis bun si-un vis nebun…”
Alice
Intr o iarna mi s a spus simplu ,, Sunt ciudat,,. Am ras. Am ras. Am avut o expresie care trada nedumerirea si tot eu, am spus atunci ,, Deja, e prea tarziu sa mi spui ca esti ciudat, pentru ca, eu m am indragostit,,
Atunci cand ne intalnim sufletul, dincolo de multe intrebari, raspunsuri, e bine sa existe o baza solida, in care, sa nu ne ferim a ne recunoaste trecutul, pentru a accepta viitorul.Tot noi, suntem aceia care, chiar daca, ne indragsotim, stim exact, totul despre acel om.important e sa nu ii cerem sa fie altceva, decat este, sa il acceptam asa cum este, pentru ca, daca nu facem asta si ne ,, mintim,, pe noi ca, se schimba pentru noi,e cea mai mare greseala.Un om nu se schimba niciodata, ci doar imbunatateste in bine, frumos, atunci cand, este el cu adevarat.Se pot intampla multe din acele lucruri de care ne e teama, dar, trebuie sa ne asumam si acele lucruri, atunci cand, doar o data, sufletul este impacat si linsitit.
Daca, nu am face nimic din acest lucruri, atunci ne am minti pe noi, si suspiciunea, neincrederea, ne ar otravi la orice pas sufletul.
Sa fie el, sa fim.Este singura mea pretentie, pe care o voi avea.Restul, sunt lucruri, care tin de o anumita randuiala a firii, careia nu stiu daca, noi i ne putem opune.
Eu am altfel de temeri… legate de sanatate.Simt uneori ca dupa colt sta si pandeste o “harca” de cancer sau boala autoimuna- si ma tem mai tare pentru cei dragi, decat pentru mine.
In rest, spun ca Ioana… Incerc sa ma multumesc cu cat imi da viata.Oricum, privind retrospectiv, pot spune ca atat cat am trait in ultimele luni, nu am trait in ultimii 15 ani.Nu am voie sa fiu nemultumitoare, orice va fi mai tarziu!
Monica V,
nu esti singura cu astfel de ginduri. n-am fost niciodata o ipohondra. nu ma duc la doctor decit daca trebuie neaparat. Nu ma sperii la prima febra sau la prima raceala ce da peste mine. si totusi… se intimpla sa pun capul pe perna si din senin sa apara temerea asta ca undeva, de dupa un colt, pindeste un cancer sau o boala necrutatoare. imi spun apoi… “prostii, sa ne bucuram de ce avem acum”. dar nu e asa de simplu…
Alice,
Please… inceteaza!!! omul ala te iubeste! don’t you see it???? nu e nici o amanta de dupa colt. pe cuvint ca nu e! intreaba-l si pe Paul daca nu ma crezi…
Iana, stiu si eu asta, dar nu ma pot abtine sa tresar din somn de spaima. Ce sa fac – in afara de vreo 20 de ani de terapie?:)
Alice, citesc randurile tale si inteleg ca iarna aceasta reuseste sa ne intristeze deja prea tare, ca oricat de mult ne place albul care a pus stapanire peste tot si toate ne este dor de soare si de putina iarba. Ne intristeaza vietile celor napastuiti, ne ingrijoreaza propriile vieti. Nu mai este sigur nimic. Si totusi in toata aceasta incertitudine clipa prezenta e de netagaduit. Nu ne ramane decat sa inghesuim in ea sperantele noastre toate si sa-l rugam pe bunul Dumnezeu sa ne ajute sa se implineasca.
Alice,
Ma bucur ca ai deschis discutia asta, eu cred ca am un raspuns…simplist, dar care face sens: traind de 10 ani in Canada si (trans)formandu-ma, moral, mai mult aici decat in Romania, vad, in prietenele mele bune de “acasa” aceleasi temeri, aceleasi indoieli, aceleasi frustrari ca nu-si pot alunga gandul asta negativ. Si cred cu tarie, dupa ani de observatie, comparatie si analiza, ca se datoreaza faptului ca in Romania nu sunt recunoscute decat doua categorii de femei: sotii si amante (doamne si curve, mai pe sleau). Orice femeie singura e etichetata ca avand intentii meschine, ca fiind o “furacioasa” de barbati, ca fiind promiscuitatea-ntruchipata, sau, cel mai rau, ca avand ceva GRESIT fundamental. Ceva, undeva…
O atitudine paralela e diferentierea intre relatiile pe care le poti avea cu sotia (de obicei mama copiilor tai) si relatiile pe care le poti avea cu amanta. Sotiei ii sunt rezervate pozitia misionarului si vaicarelile de barbat cu gripa, in timp ce pentru amante (care nu-ti vor saruta niciodata copii) le sunt rezervate cele mai adanci si fierbinti dorinte, cele mai transcedentale experiente. Ideea ca O femeie nu poate sa satisfaca ambele nevoi e cauza problemei.
Barbatii romani sunt absolut convinsi de catre societate ca nu e normal si ca nu se poate sa imparta totul (TOTUL) cu partenera lor si cu nimeni altcineva. Pentru barbatii romani nu e normal sa discute deschis despre nevoile lor si ale partenerei, sa creasca impreuna, sa depaseasca impasurile. Nu e normal sa aiba o prietenie, o relatie platonica cu o femeie. Pentru barbatii romani “everything is up for grabs”, ca asa i-a crescut societatea. Uni se tem ca sinceritatea lor intr-ale cuplului va rani partenera, de aceea mint. Altii sunt convinsi ca a fi barbat adevarat inseamna sa joci la mai multe capete odata.
Iar noi, femeile, suntem invatate de societate ca barbatii “e porci”, ca mai devreme sau mai tarziu, tot vor calca stramb, si ca e vina noastra cand o fac. Asta ne impinge sa fim iscoditoare, geloase, crizate, isterice. Si in timp ce mie-mi plac la nebunie crizele din nimic (de genul “mai stii ce tort de rahat mi-a adus cofetareasa la nunta acum 10 ani? inca sunt nervoasa!@!!), intr-o relatie sunt foarte daunatoare, as indrazni sa spun ca faciliteaza “cautatul in alta parte”.
Solutia? Adevar si comunicare. Nu adevar in ceasul al 12-lea, dupa ce-ai comis-o (ala e doar lasitate si nevoie de ispasire prin impartirea povarii la doi) si nu comunicare pe canapeaua psihologului dupa infractiuni repetate. Comunicare si adevar de la inceput, ca persoana care ajunge sa te iubesca sa nu se trezeasca dupa 10 ani ca doarme cu un strain in pat. (evident valabila pentru ambele sexe)
Eu asa vad lucrurile.
anda, ai dreptate, dar ducem in carca atatia ani de povara, incat nu cred sa ne vindecam prea curand…
Alice, stii cum ma rog eu la Dumnezeu?
Sa ma fereasca de mine insami.
Tarziu si greu am invatat ca inlauntrul nostru se dezvolta “monstrii” care ne inegureaza viata.
teogirl, eu sunt asa cum sunt, fara prefacatorii. Duc cu mine sperantele si spaimele mele. In urma cu trei ani, cand am inceput sa fiu fericita, multe cititoare mi-au zis: eu ma regaseam in tristetile tale de femeie singura, acum ma plictisesti. Probabil ca icum, n zilele mele de spaima sau de ratacire, prietenele mele care mi-au fost martore ale iubirii fericite nu se vor mai regasi in mine. Dar eu nu pot sa mint. Sau poate ca as putea, dar nu vreau. Eu scriu pentru ca nu pot trai altfel, si atunci e obligatoriu sa scriu ceea ce simt cu adevarat.
Prietene vechi, prietene dragi, prietene de-o vesnicie- va sarut mainile bune cu care imi scrieti. Noapte buna Cristina mea, noapte buna Monica V, noapte buna, Lacramioara, noapte buna, Moi. Noapte buna tuturor!
Cred ca e prima data cand scrii asa ceva…cand nu iti mai vezi iubirea cu iubirea de altcandva. Ceea ce ai e frumos, chiar daca mai sunt si zile vitrege. Eu cred in Alice – cea indragostita.
Ma gandesc ca marea majoritate a oamenilor, barbati si femei deopotriva, au indoieli atunci cand sunt parte a unei relatii de iubire. Fiecare relatie e dinamica, nu este perfect liniara, are suisuri si coborasuri, momente bune si rele. Ca atare, sunt momente firesti de umbra si ingrijorare ca poate relatia se clatina. Sunt totusi doua elemente care raman constante si tin relatia vie: increderea in partener si respectul. Atunci cand increderea este tradata, se produce o ruptura emotionala profunda, o trauma pe care o purtam cu noi de-a lungul vietii.
Daca cauti pe Wikipedia, o sa gasesti acolo cele 5 stagii ale durerii, mahnirii si dezolarii prezentate in teoria Kubler Ross. Poate te va ajuta sa intelegi la ce stagiu esti si de ce inca esti suspicioasa.
Traumele trecutului le purtam cu noi toata viata si nu le putem sterge. Ceea ce putem face este sa intelegem si sa acceptam ca suntem suma tuturor experientelor de viata, bune sau rele. Putem invata sa nu repetam aceleasi greseli pentru ca asa cum spunea Einstein, a continua sa faci lucrurile la fel, de fiecare data si a astepta sa obtii alte rezultate este nebunie curata. Si desigur, putem invata sa apreciem ceea ce avem.
Abigail, o sa caut si o sa ma documentez. Eu cred ca pe masura ce stim mai multe ne putem ajuta mai mult, pe noi si pe cei de langa noi. Acesta a fost si unul dintre motivele care m-au trimis, la un moment dat, la psihologie… inca invat.
Alice-atat-de-draga! Inteleg temerile tale, dar iti doresc sa visezi doar serbari fara tradari.
Je, ne dorim una alteia tot ce e mai bun. Abia astept sa ne minunam ce simplu ni se implinesc dorintele…
Cat de bine te inteleg,draga Alice….din pacate!!E asa frumos cateodata incat pe moment ma gandesc ca nimic n-o sa poata sa-mi mai ameninte fericirea dar trece o vreme si se gaseste cate un norisor sa-mi mai umbreasca soarele.Mi-as dori din tot sufletul sa pot privi acele turle semete ale monastirei cu fruntea incretita doar de lumina soarelui puternic si nu de norii intunecosi sau de umbrele nesuferite care nu ne dau pace cateodata.Te imbratisez,Alice si multa liniste iti doresc!!
Nickolle, asa suntem noi facute. Si, stii, probabil ca asa si vrem sa fim. Eu tanjesc dupa liniste si incredere in mine, dar, pe de alta parte, ii dispretuiesc putin pe cei prea senini, prea convinsi ca totul o sa fie bine orice-ar fi, prea… nesimtitori. Probabil ca daca mi-as dori cu adevarat sa ma schimb, m-as schimba, dar, deocamdata doar ma pregatesc si ma analizez…
Poate ca licrurile rele si urate au lasat cicatrici urate si rele care iti intuneca viata si visele.Bucura-te de ceea ce ai ,de omul iubit care iti e alaturi, de frumoasa poveste de dragoste pe care o traiesti si de copiii extraordinari pe care ii ai.Ia si fa o “operatie ” de extirpare a acelor cicatrici si bucura-te de ceea ce traisti acum.Stiu ca e greu, dar de ce sa lasam umbre ale trecutului sa ne umbreasca ziua prezenta?Si daca nu le poti extirpa, du-le undeva in strafundurile inimii si mintii tale si sa nu le dai voie sa iasa.
Desi vineri am serbat ieri majoratul fiicei mele. Era trista la sfarsit pentru ca nu are un prieten si se simtea urata si proasta, desi nu e deloc asa. Aceleasi complexe ca ale mele ca la 18 ani. Am plecat asa din liceu si am patitt-o rau in facultate. As vrea sa fac tot posibilul sa nu retraiasca suferintele pe care le am indurat eu.Dar oare voi putea?
Gdiana, ce subiect teribil ai deschis! Si eu imi doresc mai mult decat orice pe lume sa imi feresc copiii de aceleasi nesigurante si indoieli. Cum sa fac, insa? Cum o sa facem?!
Buna ziua draga Alice,
alerg la calculator printre alte sute de probleme.Desi avem in casa fiecare laptop-ul lui,pentru mine sunteti, cand e sotul meu prin preajma “fructul interzis”.Pe iubita lui,dupa ce i-am desoperit,a mutat-o in localitatea din apropiere si cum nu se pot intalni tot timpul ,cea mai mare parte din tinp si-o petrec pe video chat(nu acasa ci la birou).Binenteles dupa scandalurile de rigoare evitam si unul si celalalt sa folosim prea mult calculatorul.Ati mai auzit asa ceva?Ajungi sa faci in viata lucruri pe care nu le credeai niciodata in stare sa le faci.Azi am de mers la Balul vanatorilor dar inainte vreau sa-ti spun ceva Alice.Dintotdeauna mi-au parut penibile persoanele care vizavi de orice problema sunt in stare sa dea sfaturi.Nu vreau sa fiu un asemenea om,dar vreau sa-ti spun ce cred eu ca ni se intampla noua celor care traim cu niste temeri ancestrale.Avem privirii intunecate,cadem pe ganduri cand le e altora lumea mai draga,ploua mereu deasupra noastra,ma trezesc de multe ori aplecata de spate.Uitam pe moment de noi,nu ne gandim ca nu mai suntem prezente placute.Ne mai si trezim.Si acum sa-ti spun cum sunt cateva parasute celebre de la mine de la birou.Tot timpul rad,stau drepte ,sunt tot timpul in “aret”.Eu cred ca si ele au o teama,teama de-a nu le cadea mereu cate ceva,dar si fizic si psihic sunt mult mai bine decat noi cu temerile noastre.Si eu as dori sa nu ma mai tem.Stiu ca ar fi mult mai usor dar nu stiu cum as putea schimba ceva.Sunt trista ca firma in care am lucrat impreuna cu sotul meu de 17 ani a intrat in insolventa si trebuie sa-mi schimb locul de munca.Unde voi merge nu o sa va mai pot citi decat foarte rar.Azi doar v-am frunzarit.O sa-mi lipsiti foarte mult.
Rodica, ma intristeaza atat de mult povestea ta! Ma intristeaza si ma doare ca si cum ar fi a mea. Eu nu mai judec si nu le mai cantaresc pe femeile nemernice si infidele – am trecut de etapa asta, pe care am trait-o eu insami cu profunzime dureroasa. Le-am bodoganit si injurat pe toate, le-am urat temeinic pe cele care se asezau in patul meu cum plecam eu de acasa, si le-am urat si pe cele care erau atat de abile, incat isi tineau si amantul si sotul sub papuc, mintind nerusinat si facand tot ele pe victimele. Dar acum stiu ca ele fac tot ce fac, fiindca barbatii le permit asta. In schimb, continuu sa judec si sa fiu suspicioasa privind catre toti barbatii lumii. Ei sunt cei care ar trebui sa ne dea incredere fara margini si sa isi respecte juramintele.
Nu vreau sa pleci. Si tu o sa ne lipsesti mult. Iti doresc sa iti gasesti linistea si echilibrul si sa ne scrii despre asta. Sau sa ni-l gasim impreuna, sa ne sfatuim, sa ne tinem de mana…
Nu e vorba de mintit. Doar ca eu, pe langa randurile frumoase, am simtit si o durere apasatoare. De asta spuneam ca mie imi place de Alice – cea indragostita. Sper ca am privit eu prea dur randurile” O nastere si un divort. Un cantecel de copii si-un beep de mesaj otravit. Un vis bun si-un vis nebun…”
Teogirl, iti multumesc pentru grija si te imbratisez.
Rodica,
eu cred ca anda are dreptate. tu ce zici?
si mai cred ca atunci cind ma impinge ceva sa ii caut barbatului meu in telefon, in lap-top, prin buzunare… ar cam fi timpul sa ma uit in zare si sa am pregatit un plan B. simpla iscodire, micutul ghimpe care ma impinge spre gesturi de cercetare imi spun ca ceva nu e bine si ca sansele sint ca raul incepe. eu mai cred ca tradarea nu incepe in pat cu amanta/amantul ci incepe cu mult inainte. cind facem marea descoperire a amantlicului e mult, mult prea tirziu.
iana, cata dreptate ai! Niciodata nu te imping sa scotocesti siguranta, linistea, fericirea… Cand ai ajuns sa faci asa ceva, batalia e pe jumatate pierduta. Inseamna ca s-a stricat ceva in vraja, in seninatatea cuplului, in linistea lui… Eu, in schimb, sunt ca in anii de dupa ce am renuntat la fumat. Nu mai fumam deloc, dar visam ca fumez. Asa sunt si acum. Nu banuiesc si nu scotocesc, dar in vis ma napadesc toate temerile lumii. Poate ca dorm prea mult:)
In general oamenii extrem de empatici,oamenii sensibili,rafinati ca o petala experimenteaza un fenomen numit teama de a se lasa cuprinsi de fericire.Daca ai fi stiut Alice ce ti se va intampla in viitor inca de acum douazeci de ani, ce ai fi schimbat din toate cate ai facut pana acum?Ai fi vrut sa stii atunci ca vei fi ce esti acum,oare?A fost o intrebare retorica sau… n-a fost.Ideea ar fi ca indiferent ce se va intampla de acum …se va intampla si noi sarmani pamanteni ne grabim sa anticipam, poate poate ne vom preveni potentialele suferinte.Aritmetica cruda a vietii trecute ne duce la searbadul “ia si tu ce a fost bun din tot ce-a fost”.nu e niciodata de ajuns …dar e ceva ..decat nimic…bine si atat. in definitiv que sera sera
Hanna, e adevarat si, inca si inca o data, recunosc ca e o boala cu mult mai adanca decat pare. Mie mi-e, probabil, rusine sa fiu fericita, asa cum mi-ar fi rusine sa fiu bogata. Cred ca am mai scris despre asta. Intr-un fel, in adancul inimii, ii dispretuiesc pe cei prea senini sau prea bogati, pe cei multumiti de ei si de viata lor. Teoretic, vreau sa fiu fericita. Practic, cum sa ajung eu o imbuibata care zice: uau, aste e viata pe care mi-am dorit-o! ?
În ziua în care m-am iubit cu adevărat
Poem scris de Charlie Chaplin
Charlie Chaplin”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”
Angela, si cum sa ajungem cu totii la ziua aceea? Cum sa strabatem drumul cel lung pana la ziua in care ne vom iubi cu adevarat?
Foarte frumos si intelept poemul lui Chaplin.M-am intrebat cand l-o fi scris, la capat de vis, la capat de existenta? Atunci cand se acumuleaza atata experienta incat sa nu-ti mai pese de nimeni si de nimic, in afara de tine insuti.
Alice, si mie imi vine foarte greu sa inteleg ce se intampla azi cu iubirea si, mai ales, imi pun intrebarea daca iubirea chiar mai exista cu adevarat? Si nu la noi cei de o anumita varsta care avem in spate zeci de ani de convietuire in aceiasi formula ci la voi, cei tineri si foarte tineri. Aici constat, ca tare multa tristete, o indiferenta crasa in relatiile de cuplu, indiferenta generata, cred eu, de lipsa reala a iubirii. Am mai spus si o mai spun, barbatilor le lipseste maturitatea in implicarea lor in relatie, in sensul ca pentru ei partenera este doar un moment, o clipa, nu ceva de durata, definitiv si nici persoana cu care ar vrea sa ramana toata viata. Barbatii au dorita nebuna de a tot experimenta, fiecare dintre ei alergand nu spre definirea vietii lor ci spre un palmares de mare macho, total indiferent la sentimentele ranite ale partenerei. O fi dezechilibrul acesta demografic de vina pentru indiferenta cu care sunt tratate femeile in cuplu, ei gandindu-se ca oricand doresc vor gasi alta oferta tentanta pentru o noua poveste de asa zis amor. Ele, in schimb, se implica trup dar mai ales suflet relatiei in care au intrat deloc cu gandul de a o rupe la prima bataie de vand aducator de intrebari descurajatoare daca iubirea exista sau nu. Raspunsul il intuim. Iubirea nu este sentimentul care construieste astfel de relatii ci cu totul altele sunt motivele pentru care un baiat si o fata, un barbat si o femeie, tineri inca, se afla impreuna. Nu stim insa pentru cat timp si nici cat de adevarata este relatia lor. Si atunci se naste un sentiment de frustrare si indoiala ca iubirea exista cu adevarat. Intoarcem privirea in trecut, cautam exemple la inaintasii nostri, la parinti, bunici si multi altii in urma si ne intrebam, cu tristete insa, daca nu regulile rigide de altadata rezolvau mai usor dilemele existentiale de azi. Cu siguranta nu era mai bine asa, dar nici nu existau pe atunci atatea nefericiri si neimpliniri ca astazi.
Cred ca este necesara o maturitate in gandire, de ambele parti, iar daca aceasta nu exista trebuie inoculata, asemeni unui vaccin, inca din copilarie ca, ajunsi la maturitate, sa inteleaga clar ca nu avem dreptul sa ne jucam cu sufletul nimanui chiar daca trupul, plin de vigoare, vrea sa topaie alandala prin lume.
Alice,
si fumul de tigara miroase asa de frumos. citeodata constientizez in somn ca visez si alung gindul ca sa nu ma trezesc din vis.
ce bine, ce bine!!! deci nu sint singura. visez ca fumez. m-am lasat acum 5 ani. dar ce vise frumoase am.
M am obisnuit sa spun ,, te iubesc acum!” …si asta pentru ca stiu ca maine si el si eu s ar putea ca doar pentru o secunda sa uitam unul de celalalt si sa zdruncinam iubirea noastra. Cred ca cea mai adevarata declaratie de dragoste este asta. Cred ca daca ,, te iubesc acum!” iti intra in minte dispar ceilalti demoni. Se ascund! Nu poti iubi mereu, in orice secunda a vietii…nu poti iubi la fel si nici nu poti declara oricand iubirea pentru ca ea este desteapta si profunda si nu ne permite sa o ,,folosim” dupa placul nostru. Nu din slabiciune personalizez iubirea, dandu-i o forma si o putere aparte, ci pentru ca am nevoie doar uneori de ea si atunci vreau sa fie totala, sa nu fie obosita de atatea alte momente in care am facut ce am vrut eu cu ea. Asa ca am spus ,,te iubesc” doar atunci cand daca nu as fi spus m-as fi sufocat, probabil.
Draga Alice,nu am o adresa de mail a ta, mi-ar fi mai la indemana, …nu sunt buna sa dau sfaturi…insa eu eu am facut greseli, calcand anumite principii…prin urmare, am “muscat” adanc si din suferinta… este minunata iubirea , dragostea, este o virtute crestineasca aceasta, insa pana la un punct, pana acolo unde nu devine patima….insa am ajuns la concluzia ca suferinta, noi o alegem, asa cum a pacatui sau nu, tot noi alegem, suferinta vine acolo unde nu este Hristos, asa cum pacatul il facem, pentru ca-L dam la o parte pe Dumnezeu din vietile noastre…Frica, este lipsa lui Dumnezeu cu adevarat in viata noastra…traim in iluzie, ne amagim si ne mintim…faurindu-ne vietii de carton, si de aici vin toate deceptiile, in viata noastra…toata suferinta…Sunt lucruri pe care trebuie sa le lasam in Voia lui Dumnezeu…pentru ca daca cu toate ne incarcam…murim…nu asta vrea Dumnezeu de la noi, El doreste sa fim fericite…si echilibrate…Ma intrebai Alice “cum ajungem la ziua aceea…”, eu cred ca doar ascultand si implinind…in speta Hristos nu ne obliga sa alegem o cale sau alta, insa daca vrem sa fim fericiti, sa ajungem la echilibru cu noi insine,sa ne iubim pe noi insine, trebuie sa ascultam si sa implinim, poruncile pe care Hristos ni le-a dat…si aici internvine liberul arbitru…Toata viata noastra este o alegere…deci gandul meu pentru femei, pentru ca noi femeile suferim cel mai mult…va fac o urare ,acuma cand mai este un pic, si intram in Postul Sfintelor pasti, “Nihil sine Deo”( Nimic fara Dumnezeu).Cu mult drag, Angela
Noapte buna, Alice!
….ce familie frumoasa. Si cred c-ar trebui sa ne gandim ca, daca Dumnezeu ne-a dat jumatatea de care sa ne bucuram si alaturi de care sa ne simtim implinirea, ar trebui sa incetam a ne mai intreba daca meritam, daca e real ceea ce traim si multe altele. Eu cred ca daca Dumnezeu asa a ales pentru noi, inseamna ca am meritat sau poate ca pur si simplu e vointa Lui. Si ma cuprinde si pe mine teama adeseori sa nu cumva sa-L supar prin toate aceste indoieli firesti, de care si eu am parte uneori. Mai bine cred i-am multumi mereu pentru minunile pe care le-a facut in viata noastra, pentru transformarile reusite de care ne bucuram. asta imi spun mie mereu. Nu am dat nici un sfat nimanui.Asa am constatat ca mi-e mai bine. Gandind in termenii acestia.
Numai bine si numai ganduri bune!
Nu mai cred in povesti.
Am tot crezut cu indaradnicie ca, intr-o zi tot ii voi smulge vietii,o poveste…pentru totdeauna…
Dar povestile nu exista. Si dragostea nu dureaza decat 3 ani. Si cand mor, iubirile nu mor frumos. Ele mor urat si dureros, murdar si inecate in ura.
Nu exista nici povesti, nici iubiri…fara minciuna, tradare. Sunt asemeni unei monezi cu 2 fete.Inseparabile.
Trist.