Dulci calamitati
Posted by Alice Nastase Buciuta on Feb 3, 2012 in Confesiuni | 21 comments
Ma pregatesc pentru inzapeziri. Zvonurile meteorologice cum ca vor veni zapezi pana la stresinile caselor mi-au dat fiori. Si mi-au dat sperante. De cand am auzit prima oara ca s-ar putea intoarce nametii de altadata nu fac nimic altceva mai serios decat sa visez cum va fi…
Mi-as dori sa ninga atat de mult, incat sa se suspende, printr-un decret milos, toate obligatiile ce pot fi amanate. Sa se inchida scolile, ca sa stam acasa cu copiii, fara remuscari si fara teme. Sa aman iesirea revistei de martie pentru luna aprilie si sa scriu doar pe blog, din cand in cand, cate o relatare parfumata din insingurarea vesela a familiei mele izolate intr-o casa roz, infofolita in maldare de omat. Iar noi sa stam la caldura, ambetati de vacanta fara termen, entuziasmati de aventura pe care o traim, bucurandu-ne de maiestria de a ne dramui proviziile, preschimbandu-le in cozonaci micuti, in bucatele rumene de friptura, in feliute subtiri de mar asezate pe farfurii cu margine aurie. Sa citim poezii si povesti, sa vedem filme cu Barbie, cu Nicole Kidman si cu Meredith si Derek. Sa dansam macar cate un dans tropotit din doua in doua ore, ca sa ne pastram tonusul si zambetul. Si sa stam cu nasul lipit de geamul de la etaj, admirand o nemarginire de liniste, de iarna splendida, nemiloasa, viforoasa si plina de noroc pentru cei cu dor de-a petrece timp alb, luminos, departe de lumea dezlantuita.
Exista calamitati dulci, la care visam cu totii, macar din cand in cand. Cand ne indragostim, am vrea sa ramanem cu iubitul pe o insula pustie, naufragiati in cea mai frumoasa si mai originala poveste de dragoste traita pe uscatul si pe marile lumii. Cand ne asezam intr-o lume a prietenilor dragi, alaturi de care ne e bine, visam sa revina potopul, iar noi toti sa plecam pe o arca a lui Noe unde viata sa fie o vesnica petrecere doar alaturi de cei care ne fac sa fim senini si veseli. Iar cand ne asezam la casa noastra, iar copiii ne sunt frumosi si sanatosi, ni se face dor de cate o inzapezire mare, nesfarsita, care sa ne oblige sa ne aducem aminte cat de simpla e viata fara urgente si fara drumuri la mall. Viata traita in tihna si caldura. Viata asa cum ar fi trebuit sa fie mereu, nu doar sub tirania splendida a zapezilor, ci si dupa preschimbarea iernii in suvoaie de primavara si de dor.
Acum, ca ai descris-o tu asa frumos, parca nu mai suna asa tragic… Mie nu-mi place iarna, dar mi-s tare dragi clipele calde, in case primitoare, alaturi de oameni ataaat de iubiti.
Te imbratisez, de la kilometri de viscol departare.
Alice
Cand mi se face dor, trimit zapada.
Cand mi se face asa dor de el,cand mi e sete de el, desi ne am vazut acum un minut trimit zapada.
Si atunci cand, ninge asa ca in povesti, ma trezesc ca, incep sa ii spun despre iremediabilul meu, ma trezesc ca, privesc asa, in plina iarna si revad tot, si imi dau seama ca, m am schimbat pe toate planurile, ca de altfel si el.
Imi dau seama privind nemarginirea alba si vantul care sufla zapada ca, zambesc pe strada cum nu am mai fcaut o de ani de zile si poate ar putea sa mi se reproseze dar, il vad asa cu mine,peste tot, privindu ma peste umar si pierzandu ma in sarutul lui.
Imi dau seama ca, ma reciteste si ma rescrie tainic si magic de fiecare data, si in vazul tuturor eu si el suntem UNU.
Imi dau seama ca, sunt eu, si ma sperie gandul ca, ar putea sa nu mai fie, pentru ca, tot ce e al meu s ar pierde in vant, asa cum zapada e spulberata si dusa in zari departe.
Ma trezesc ca, spun soptit ma bucur ca, exista si nu numai acum cand, zapada ne cerne dulci povesti la ferestre.
Ma trezesc ca, in felul meu de a fi, rade asa si imi spune ca, nu are cum sa se plictiseasca, ma trezesc asa ca, simtirile o iau razna si mi as dori asa, sa fie un iures al pasiunii, al tutoror lucrurilor mele.
Ma uit la el si totul se pierde in preajma mea.
Ma uit la el si ma bucur ca, in toate va face ceea ce poate,si ce era scris in randuiala firii.
Il intreb razand, Nu te ai plictisit ?..si rade, si spune..Cum sa ma plictisesc?
Imi promit sa nu mai zambesc asa, si privirea mea, sa nu mai arate stralucirea aceea a sufletului, imi spun ca, sigur, nu sunt indragostita decat Putin..si rad, rad, si fulgii de zapada coboara pe mine, si doar sarutul lui ii culege, si mainile lui, sunt acolo, si e Lumea.
Imi doresc sa fie, sa fim, cu bune, cu rele, pe vremuri bune si rele, aceeasi.Eu sa fiu eu.El sa fie el.
Zapada si nu numai ea, a adus cu ea ,, calamitatea,, sufletului careia inca, nu i am deslusit sensurile si poate nu mi voi dori niciodata sa i le cunosc pe de a intregul, pentru a mai fi Putin, SI O RAZA DE SOARE sami mangaie obrazul si Lumea sa straluceasca pentru el.
Alice, cand mi se face dor de frumos, te caut si te gasesc. Tu esti la fel, mereu cuvintele tale sunt cele mai frumoase ganduri asezate-n randuri scrise.
Ne-a ajuns si pe noi iarna cea adevarata. Daca ne mai indoiam ca nu o sa fie zapada, acum avem un strat semnificativ care privit de la caldura casei arata minunat si defel catastrofal. E doar o iarna frumoasa si atat. Despre incovenientele acestui fapt nu scriu aici, nu s-ar potrivi cu povestea ta de iarna imbunatatita
si noi avem zapada pe feleacu mai sus de cluj si ne place la nebunie.copii au organizat o partie in curte de la coltul casei pn in drum,eu fac focul in camin de zor.imi place mirosul de fum de la cosurile caselor cand ies pe strada,am curatat zapada cateva zile la rand,car lemne din magazie dar cumva tot imi place.am fost la cumparaturi ieri in oras si totul era asa de agitat,cateva ciocniri intre masini,strazi gri si oameni grabiti.in sat e altfel,ne salutam,stam la povesti,mergem la plimbare cu cainii la merginea satului.e tot un fel de izolare daca vrei dar cu farmecul ei,fiul meu nu ar schimba niciodata viata de aici cu cea din oras sau din germania……
Am scris pe coffechat “sa ne cuibarim”. Si apoi am intrat aici si am gasit acelasi sentiment si la tine, pus in cuvinte superbe. Si eu simt aceeasi emotie. Si noi am facut provizii, desi locuim in centrul Bucurestiului si avem la 2 pasi 5 magazine, dintre care 2 deschise non stop. Toate ne sunt la indemana, gradinita fetitei mai mari, cursurile optionale, eu stau acasa cu fetita mai mica, sotul meu are birou aproape si masina ne e incalzita in garajul blocului. Avem toate conditiile sa iesim oricand, daca Oprescu se ocupa serios de dezapezire. DAr noi ne-am comportat ca si cum locuim la capatul lumii si vine un sfarsit alb.
Si asta doar de dragul sentimentului de a ne aduna puii langa noi, de a vedea desene animate si filme, de a pregati mese delicioase, de a citi, de a colora, de a asculta muzica, de a scrie, de a ne planifica vacante, cum spui si tu. De a privi pe geam si a ne bucura ca suntem impreuna, toti patru, ca iubirea ne este adapost mai cald decat orice casa trainica.
Iubesc iarna chiar daca momentele astea sunt mult mai putine decat cele de disperare si criza de timp prin frig si mizeria orasului asta mare si atat de putin civilizat…
Alice, ultimul episod din Grey cu siguranta iti va da de gandit (si de scris). Se numeste What if?.
L-am vazut aseara si m-a lasat pe ganduri.
La multi ani, Monica V!
Daca azi e ziua Monicai V., atunci ii spun si eu La multi ani, cu toata dragostea lumii! La multi ani, frumoasa, draga, delicata, desteapta, indepartata, adorata noastra doctorita! Cant pentru tine, iar tortul pe care l-am facut azi cu copiii mei – asa, fara sa stim de ce – si-a gasit cel mai bun motiv. La multi ani, te iubesc din toata inima!
Abia astept sa vad ultimul episod din Anatomie… Abia astept! Iar daca am noroc si ne inzapezim de-adevaratelea, o sa vad toate episoadele, de la inceput…:)
Si traiesc acelasi sentiment al dorului de inzapezire. Simt acelasi dor de a ma cuibari langa ai mei intr-un colt acoperit de zapada. Este, poate, un dor ancestral ce renaste odata cu adevarata iarna. Dupa cum spunea Adrian Paunescu: “Ninsoarea-mi intra-n trupul tot/ E-un dans de oameni de zapada ce imbratisarea n-o mai pot.”
….din nou ne indemni la visare, draga Alice. E superb acest anotimp care-ti transmite atata puritate si liniste totodata. Atata caldura navaleste -n sufletele noastre cand, la gura sobei impreuna cu cei dragi noua, impartasim cele mai dragi amintiri, evocam cele mai frumoase povesti povestite de bunici si adulmecam cu ajuroul gandurilor toate acele bunatati de care fiecare poate am avut parte in copilaria noastra: merele coapte atat de gustoase cu care eram rasfatati in special in serile de weekend, cartofii copti cu unt desupra lor, cand ii scoteam nerabdatori din cuptorul incins, hm…. ce amintiri minunate…, pe care mai ales iarna mi le readuce proaspete, nestirbite in memorie.
Te iubim si te pretuim mult.
La o asa descriere sa tot ninga! Ce bine ca am facut provizii de carti si filme.
Draga mea… Mulţumesc pentru toate cuvintele ce-mi fac sufletul să zâmbească-uneori când simt că nu mai ştie s-o facă. Mulţumesc pentru cuvinte ce mă duc cu gândul înspre linişte. Mulţumesc pentru zâmbete şi pentru căldură! Ai grijă de tine şi de frumoşii tăi, de iubita ta Simona şi… îmi doresc să ai suficient de multă putere, cât să ai grijă în continuare şi de sufletele noastre, ale celor ce te citim!
http://www.youtube.com/watch?v=6WszsETGLdg&feature=share
O zi frumoasa, Alice, cu zapada, cu tort, cu dragoste, tie si cititoarelor tale !
E atata zapada si la noi de ai impresia, mergand pe drum, ca te-ai rupt de lume. Parca nu mai sunt locurile cunoscute. Merg printre nameti caci drumurile printre blocuri sunt brazdate doar de rotile masinilor ce indraznesc sa se incumete sa plece de pe loc. Masina mea sta de vineri nemiscata, zapada de pe ea am curatat-o de trei ori deja. Altfel nu mai puteam sa o gasesc dintre nameti. A nins in doua zile cat pentru o luna de iarna serioasa, cred. Orasul pare intepenit. Cele cateva masini, mai mult taxiuri sunt rara avis printre zapezile de peste tot. Suntem un oras hibernal. Ma gandesc ca de luni va fi altfel dar nu stiu de ce, basmul lui Andersen mi se pare ca isi are originea in orasul nostru. Privesc pe geam si ma astept sa vad naluca Craiesei Zapezii trecand in sania sa de nori. Oricat de mari am fi, e destul o ninsoare care sa ne intoarca in copilarie.
Am citit,, Dulci calamitati ” si parca cineva mi-a citit gandurile si le-a postat …De cand e alb totul in jur incerc sa fac pe toata lumea din jurul meu sa devin copil…Nu-mi place iarna dar…am asa o liniste ce-mi aduce aminte de mama …ce nu mai e ..si de iernile copilariei cand ieseam dimineata cu sania si nu ne mai trebuia nimic pana seara tarziu cand intram in casa inghetati si adormeam cu gandul ca a doua zi o luam de la capat…Alice Nastase tu ai reusit ,prin ceea ce scrii si prin ceea ce esti ,sa ma faci sa descopar lucruri noi in mine ,sa-mi deschid atat de mult mintea incat sa-mi pot aminti intotdeauna lucruri frumoase.
fiecare anotimp e frumos dar iarna, parca are ceva magic pe langa bucuria sarbatorilor de iarna. Pe mine ma duce cu gandul la povesti, la copilarie, la sunetul focului in soba, la vinul fiert cu iz de scortisoara, la distractia de pe derdelus….e frumos iarna. Si daca tot ne plangeam in decemrie ca nu avem zapada, acum avem parca si pentru atunci. Imi e dor de iernile copilariei si adolescentei mele cand nu ma gandeam ca daca ninge nu ajung la timp la serviciu, nu pot scoate masina din parcare sau mi se usuca tenul….incer si acum, sa ma bucur de zapada, asa ca atunci. Uneori imi iese, alteori problemele cotidiene ma trezesc la realitate. Te pup Alice si sper sa ai o iarna ca-n povesti.
a nins. zapada din curte are 80 de cm . in fata portii troiene. In orasul meu se circula GROAZNIC! Si am crezut ca nu voi duce la serviciu si voi sta acasa inconjurata de nameti si voi citi in timpul asta toate cartile necitite. Ma voi cuibari la caldura si poate ma voi transforma si eu intr-o pisica .
Seara buna fata draga!Imi esti draga si.mi placi!Sa/ti dea Dumnezeu sanatate si dragoste ca sa.ti traiesti iubirea vesnic.Am o intrebar:unde gasesc arhiva de la Marea Dragoste…pt ca nu am timp sa intru in fiece seara sa va citesc si nu as vrea sa va pierd dulceata si frumosul…multam!
Textul tau frumos si toate inzapezirile din lume ma aduc intr-o poezie din care nu mai vreau sa plec:
Singurătatea
de Ana Blandiana
Singurătatea e un oraş
În care ceilalţi au murit,
Străzile sunt curate,
Pieţele goale,
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit.
Singurătatea e un oraş
În care ninge enorm
Şi niciun pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Şi numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi
De-atâta tăcere şi neprihană
În care nimeni nu luptă
Şi nu e minţit,
Unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până şi lacrima de animal părăsit.
În valea
Dintre suferinţă şi moarte,
Singurătatea e un oraş fericit.
Draga mea, am citit postarea aceasta atunci cand ai scris-o si m-a ademenit inspre o dulce visare, la fel ca si pe toata lumea care a citit-o. Sunt fidela acestui blog desi nu am scris niciodata comentarii.
Dupa ultimele zile de stiri cu troieni si calamitati, textul tau pare atat de copilaresc si fantezist… Crede-ma, de cate ori vad o imagine cu case ingropate in zapezi, imediat imi fuge gandul la textul tau de aici. De asta am indraznit sa dau replica.
Din pacate, troienele pana la acoperis aduc cu ele lipsa de curent electric, internet… alea-alea… caldura… incat nu ai avea cum sa stai la caldura si sa vezi filme. Ori hrana, Doamne, nici nu imi pot inchipui sa stai blocat ca intr-un buncar, ori in masini, pe sosele troienite. Doamne fereste… atata pot zice.
Scrierile tale ajung la suflet, asta e clar! insa uite cum, din nou, realitatea face ca povestile frumoase sa fie numai fantezisme.