Destin
Posted by Alice Nastase Buciuta on Feb 7, 2012 in Confesiuni | 21 comments
Nu ma pot multumi cu gandul ca ne miscam la intamplare printr-o lume in care intalnirile sunt lipsite de rost. Eu cred ca exista un destin pentru fiecare, o noima splendida care ne conduce pe drumul care ne-a fost harazit.
Nu vreau si nu pot sa cred ca iubirea mea, marea mea dragoste, e doar rezultatul unei conjuncturi. In clipele noastre de lumina si bucurie in doi, simt cu adevarat ca am fost meniti unul celuilalt. Ma oglindesc in sufletul barbatului meu asa cum n-am facut-o niciodata alaturi de nicio alta fiinta. Iar atunci cand ma recunosc in el, ma simt ajunsa la limanul tuturor cautarilor mele.
Am, insa, clipe de indoiala profunda, in care ma las ispitita de jocul periculos al lui “ce-ar fi fost daca”… Si-atunci, schimband doar un pas, doar o zi, doar un gest din trecutul meu, ma trezesc in fata banuielii amare ca totul a fost si este doar o simpla inlantuire de coincidente. Daca iubitul meu de mai inainte mi-ar fi ascultat rugamintile si ar fi incetat sa ma insele, implinindu-mi o dorinta profunda, arzatoare, nimic din ceea ce traiesc azi nu mi-ar mai fi fost dat niciodata. Sau daca as fi ales sa ma intorc de la Venetia cu o seara mai inainte decat am facut-o, asa cum mi-am dorit, de fapt, dar nu am reusit, revelatia descoperirii noastre, scanteia aceea dintre noi, dincolo de care nimic n-a mai fost la fel, s-ar fi pierdut in neant, s-ar fi risipit in tumultul ultimei seri de carnaval. Sau…
Poate ca asa ne e menit, sa nu ni se implineasca dorintele, pentru ca noi sa ne putem urma drumul predestinat. Poate ca asa se face simtita mana destinului, care ne conduce acolo unde ne este scris. Sau poate ca e totul doar o intamplare. Poate ca ne miscam buimaci intr-o nemarginire de posibilitati si, din cand in cand, ca sa ne simtim mai putin singuri pe lume, inventam o poveste care sa dea sens ratacirilor noastre. O poveste despre dragoste. O poveste despre destin. O poveste despre noi insine.
Deci ti-a placut episodul cu pricina, din Grey.
Si mie. Stii ca iti scriam ca te va inspira? Si eu ma gandesc la destin si coincidente. Dar am ales sa cred in destin. Si sunt aproape convinsa ca indiferent ce alegeri as fi facut altfel, tot langa acest barbat-suflet pereche m-as regasi candva, tot acestia ar fi copiii mei, tot ea prietena mea mea-suflet pereche, tot ei parintii mei, tot asta-universul meu. Tot eu, cea de acum as deveni pana la urma, indiferent ce drum as fi ales. Cred ca totusi as fi putut ajunge mai greu, mai tarziu sau mai usor, mai devreme, in functie de alegeri. In realitate consider ca am ales numai bine pentru ca foarte devreme in viata si de foarte tanara mi-am gasit sufletele care ma intregesc. Daca as fi ales gresit probabil ca ne-am fi cautat mai mult timp. Si as fi regretat timpul fara ei, fara mine, fara lumea completa.
Ioana, dependenta mea dulce de Anatomie imi aduce doar beneficii. Fiecare episod imi deschide alte si alte ferestre catre mine insami. Iti multumesc ca ma urmezi sau ca ma lasi sa te urmez. Scenaristii serialului sustineau, ca si tine, ca oricat am rataci, am ajunge in acelasi punct, langa aceiasi oameni. In clipele mele romantice imi place sa cred ca e asa. Alteori…
E posibil sa nu-l intalnim din prima, e posibil sa nu-l intalnim niciodata sau e posibil sa fie chiar langa noi… Ai impresia ca il stii dintotdeauna, ca stii ce gandeste si simte, telepatia este foarte bine reprezentata, prietenia sau iubirea se leaga de la sine, comunicarea e usoara, placerea de a fi impreuna este maxima. Exista un sentiment aparte care îti poate indica faptul ca fata de acest om ai o altfel de atractie decât pentru alte persoane. Nu e doar atractie fizica, sexuala, emotionala, ci relatia de acest tip trece dincolo de senzatiile trupesti sau psihice. Atunci când întâlnesti un suflet pereche, esti capabil sa renunti la orice s-ar opune si sa învingi orice ti-ar sta în cale. Te cufunzi în inima si îl simti acolo. Tacerea capata mii de nuante. Îl poti simti de la distanta. Îl poti simti în toata complexitatea lui, ca si cum l-ai cunoaste de mii de ani. Este ca si cum nu mai astepti nimic de la celalalt, pentru ca ai deja totul. Simplul fapt ca stii ca exista îti este suficient. Însa exista si suflete pereche care, nu pot fi împreuna niciodata, suflete sortite într-un fel tristetii si durerii neîmplinirii. Atunci îti spui: sufletul meu pereche e pierdut, îl voi regasi poate, cândva, într-o alta viata? Sufletele pereche, se simt. Si se intuiesc. Si se stiu. Este mai grea cautarea caci de fiecare data trebuie sa te opresti asupra unuia si sa vezi daca nu cumva sub toate acele ziduri de aparare si acele masti, nu este El. Si poposesti ceva timp sa iti convingi sufletul daca ai avut dreptate sau nu. Daca nu, pleci mai departe in cautare. Dar toate acele cautari , nu sunt de fapt oare o cale de a te ajuta pe tine ca suflet de a deveni mai puternic, de a deveni frumos ? Pentru ca atunci cind il gasesti, sa stii ca l-ai gasit si sa poti impleti lumina? Multi cauta toata viata, sperand mereu si mereu ca vor gasi, altii devin blazati si obositi si inceteaza a mai cauta. Niciodata sa nu spui niciodata, pentru ca nu stii unde se poate ascunde. Poate fi linga tine, poate la fi in alt oras, poate fi la 2000 km departare. Oriunde ar fi, cauta-l. Te poate intregi. Sufletele pereche, sunt acele suflete care se completeaza reciproc, care sunt compatibile mental si spiritual. Care simt pe celalalt dinainte de a suna telefonul, care simt din tonalitatea vocii, daca e bine sau nu, daca simt atunci cand fac dragoste, ca devin Unul, ca sufletele lor zboara, depasind bariera timpului si a spatiului, trecand in astral, in transcendental, devenind printr-o impletire a dansului ametitor si frenetic o energie puternica, o lumina alba. Sufletele pereche dainuesc. Sufletele pereche sunt Eu si Tu. Acum si aici.
Luminita, ai scris un poem superb dedicat marii iubiri! Cata dreptate ai, cata frumusete e in cuvintele tale!
Alice
Am inceput sa scriu pe blogul tau, intr o toamna calda si frumoasa.Te citeam de multa vreme dar, mi am dorit sa postez si eu ceva.
Scriam atunci- ,, Cand o usa se inchide, o alta se deschide,,
Trebuie sa recunosc ca, printr o conjunctura a sortii,prin mecanisme care nu tin de noi, ci poate doar de dorinte ascunse, de a ne implini, in viata, de a simti ca, sufletul este, impacat si tot ceea ce am sperat, dorit, este in fata noastra, pentru mine, a aparut acel ceva al meu, care a fost dintotdeauna in mine.
De atunci, din acel moment, sunt multe lucruri, carora, nu le mai caut explicatii, pentru ca, indiferent cat mi as spune, ,,Daca, Poate,,ceva acolo,undeva s-a scris intr un mod implacabil,si este.
Ma bucur ca, este, exista, si imi spun ca, asa a fost sa fie.
A aparut, atunci cand, trebuia, si a reusit sa ma faca pe mine, sa traiesc, sa vibrez, sa fiu din nou EU.
Un drum lung, plin de multe incercari, pe care viata in amalgamul ei le ofera dar, peste toate, ce pare doar, o simpla poveste de dragoste, despre destin, despre noi insine, este de fapt – Realitatea vietii mele.
Viata ne aranjeaza cateodata, intr un mod firesc, si ne repune pe un fagas, pe care e croit, tot ce tine de noi, ca oameni, ca suflete, ca muritori care, daca, nu au gustat acea iubire, sunt de fapt goi si pustii si poate nimic din ce au facut nu are valoare, pentru ca, totul e desertaciune si doar o data, sufletul vibreaza, si doar iubirea ne poate rascoli toate sensurile vietii. Multumesc ca, existi.
Mariuca, asa este, e mereu un drum lung, plin de incercari… Stii, ma intrebi deunazi legat de comentarii. Trebuie sa fii logat pe facebook, ca sa poti comenta. Si sa te duci in josul paginii, sub related articles.
toate clipele nostre de viata,sunt niste piese mici de puzzle.da,sunt convinsa de acest lucru……
micutele piese de puzzle le aranjeaza Dumnezeu,si tot El stie de ce, pentru cineva dragostea vine mai repede….
in timp ce pt altcineva partea in care dragostea isi spune cuvantul,se lasa asteptata.
nu ,nu alice,nu a fost nimic intamplator. tot ce ti s-a intamplat ,te-a facut sa fii ceea ce esti azi:sa te simti inaltata de sentimente puternice fata de sufletul tau pereche,sa stii cand cel din celalalt capat al ”lumii” minte si s-o poti spune prietenei tale,….sa scrii atat de complet si complex ,sa ”iesi” in fiecare dimineata deschisa si sa ne impartasesti din ungherele vietii tale ….
iar acelui om ,care te insela….poate ar trebui sa-i multumesti,pt ca altfel nu cunoasteai sentimentul de placere pe care ti-l ofera o dragoste in care te poti scufunda ca intr-o patura calduroasa de iarna….
Lore, stiu ca ar trebui sa multumesc celor care m-au ranit, obligandu-ma sa ajung aici, acum… Dar nu sunt inca atat de inteleapta, nu stiu sa iert si sufar pentru asta… Ai dreptate, draga mea, clipele noastre sunt piese dintr-un puzzle. Imi place sa cred ca poza finala e aceea care ilustreaza “si-au trait fericiti pana la adanci batranete”…
In “Nunta in cer”, Mircea Eliade spunea: “Ar fi fost inspaimantator sa crezi ca din tot acest cosmos atat de armonios, desavarsit si egal cu sine, numai viata omului se petrece la intamplare, numai destinul lui n-are niciun sens”. Nu stiu daca am fost convinsa de sensul acestor cuvinte sau de modul in care ele sunt spuse, dar azi cred cu fermitate ca exista o ordine, un destin, un drum de urmat.
Anamaria, ce splendid citat ai ales… Asa e, uitasem de Eliade – tot cu gandul la Anatomia lui Grey:)
foarte frumoasa postare si foarte frumoase comentarii, doamnelor…
eu sunt convinsa ca fiecare dintre noi are un suflet pereche. in ce loc sau in ce timp se gaseste acesta, nu se stie insa. ma apropii de 50 de ani, sunt divortata , dar viata mea e plina si interesanta. e in mare asa cum mi-as fi dorit-o. Ma gandesc insa uneori la sufletul meu pereche. este cea mai mare neimplinire a mea ca nu l-am intalnit. dar acum nu cred ca as mai vrea sa il intalnesc. nu as mai avea putere, nu as mai avea curaj, n-as vrea sa ma vada asa cum sunt azi, cum viata (fara el!) m-a facut sa ajung. cu toate acestea, stiu ca suna copilareste, ma gandesc la el, la cum este el, sufletul meu pereche, la cat din mine este in el, la cat din el ar recunoste in mine… la cum ar fi fost destinul meu daca ne-am fi intalnit… si cred ca ne vom intalni… la umbra unui crin in paradis…
Sasha, nu te las sa abdici! Nu ai dreptul sa faci asta! Cum adica sa te vada cum esti, azi, cum ai ajuns?! Te rog sa te ingrijesti, sa fii senina, sa te rogi si sa il astepti, cu pace in suflet. Si atunci va veni. Inainte sa il intalnesc pe Paul, si eu spuneam mereu ca sufar ca nu am trait o iubire mare, frumoasa, impartasita. Era cea mai mare neimplinire a mea. Dar pentru ca am pastrat dorinta asta in suflet si lumina sperantei ca ne vom intalni, asa a fost. Unora li se poate parea ca ne-am intalnit tarziu. Dar eu simt ca nu exista prea tarziu pentru iubire. Si daca ne-am fi intalnit la 80 de ani, tot as fi fost multumita, implinita ca mi-am gasit rostul. Nu exista prea tarziu.
Cred ca drumul vietii ne este predestinat si ca ceea ce traim nu-i o intamplare ci este destinul bine conturat. Cred ca propria existenta este asezata intr-o matrice clara careia ii aflam intreaga intelegere abia la sfarsit sau poate plecam dincolo cu indoiala in suflet.
Imi permit sa cred ca doar imaginatia noastra este cea care inzestreaza anumite persoane cu insusiri care ne-ar face cu adevarat fericite langa ele. Realitatea insa ne ajuta sa ne dezmeticim si sa intelegem, chiar daca uneori greu si tarziu, adevarul si sa plecam din acele false iubiri, pe care apoi le aanalizam cu meticulozitate gasindu-le treptat toate incompatibilitatile. Ceea ce ne face sa nu dezarmam, sa nu ne dam batute, sa mergem mai departe pe drumul nostru, este faptul ca intelegem ca nu acela ne era sortitul, pentru ca altfel ar fi raspuns exact asa cum ne doream simtamintelor noastre. Cred, totodata, ca oricat de departe ar fi si oricat de imposibile sunt conjuncturile pentru a ne intalni,vine ziua in care toate energiile lumii se concentreaza pe implinirea destinului si ca tot ceea ce parea imposibil si neadevarat devine surprinzator de realizabil si se si intampla sa fie. Iar adevarul relatiei este atat de evident incat nu poate fi contestat de nimeni si nimic. Nu intamplarea, nu hazardul ci destinul scris in stele este cel ce ne aseaza viata intre bine si rau intre minciuna si adevar. Tot ceea ce ne dorim este sa stim sa-l recunoastem. Si-l recunoastem cu sufletul, barometrul fericirii noastre.
Moi, nasa mea draga si inteleapta… “Nu intamplarea, nu hazardul, ci destinul scris in stele…” Asa trebuie sa fie, nu poate fi altfel!
Cel mai frumos an din viata mea a fost anul trecut. Mi-am cumparat un bilet de avion catre un oras strain, dintr-o tara straina, de pe un continent indepartat. Am vrut sa traiesc fara sa planuiesc nimic. Sa las zilele sa curga in ritmul lor si eu sa ma relaxez si sa ma las dusa de val, de soarta…Senazatiile initiale au fost dintre cele mai ciudate. Eu, un control freak, un om cu multe liste si cu planuri de viata pe cel putin un cincinal, sa traiesc asa…sa nu stiu de unde sa incep, sa nu stiu incotro ma indrept! Una peste alta, privind retrospectiv, imi dau seama ca fiecare intamplare din acel an a adus dupa ea alta intamplare si alta intamplare si tot asa…intamplari care s-au imbinat perfect, ca zalele unui lant, fara ca eu sa ma zbat, sa-mi doresc, sa ma supar ca nu mi se implinesc dorintele, sa fiu satisfacuta ca mi-am transformat un vis in realitate. In anul acela, eu decat am trait, m-am bucurat de fiecare secunda. Viata este ceea ce ni se intampla in timp ce noi facem planuri. Foarte adevarat. La o analiza atenta a anului trecut si a intregii mele vieti, imi dau seama ca eu, de fapt, niciodata nu prea am avut vreun cuvant de spus. Totul se intampla intr-o ordine fireasca si ceea ce poate consideram un esec acum, peste ani poate ne vom da seama ca fost “the turning point” in viata. Trebuie sa ne bucuram de viata noastra, cu bune si rele. Un sfarsit este doar un alt inceput, nu trebuie sa ne agatam de trecut pentru ca restul vietii noastre poate fi minunant. Trebuie doar sa-i dam o sansa si sa facem un pas inapoi in fata destinului, sa-l lasam sa conduca. El stie mai bine.
Sunt o femeie de 22 de ani, cu trecere spre 23. Mi-am trait fiecare poveste de dragoste cu intensitate. Am fost iubita de fiecare barbat, in felul sau- asa imi place sa o zic-,am fost inselata,mintita,tradata si dupa toate intamplarile de pana-n prezent, ma simt o femeie care stie sa iubeasca si sa daruiasca dragoste.
Povestea mea de dragoste incepe dupa un an in care singuratatea m-a facat sa ma cunosc din ce in ce mai mult si sa-mi doresc sufletul pereche in viata mea. Ma simteam pregatita si dupa cum nu ma asteptam a venit. A venit un barbat care l-am cunoscut acum 8 ani si timpul a facut ca de atunci sa nu ne mai intalnim.Reintalnirea a fost dincolo de cuvinte, el venind tocmai din Londra sa ma vada, eu asteptandu-l cu sufletul la gura. Si-a lasat amprenta pe pielea mea, in mintea mea, in sufletul meu …si dupa o saptamana s-a intors in orasul in care vieta sa iti desfasoara cursul normal.Bineinteles ca dupa 2 luni, m-am urcat in avion si timp de trei saptamani, am trait cele mai frumoase clipe din viata mea.Am primit iubire, sinceritate, loc in viata lui … In ziua plecarii, din cauza taxiului, am pierdut avionul- imi doream sa nu plec. A trebuit sa astept inca doua zile (magice) alaturi de el. Mi-a propus sa raman. Sufletul meu a zis Da! pe loc, insa responsabilitatea de a termina studiile in Ro, a zis Nu!. Conexiunea dintre noi, e dincolo de perceptia creierului nostru. Distanta ne-a determinat sa spunem “Adio, dar te voi revedea intr-o zi!”. Si da, astept ca drumurile noastre sa se intersecteze intr-o zi, asa cum s-a intamplat acum, dupa 8 ani de zile.
Alice, sunt scrieri care le recitesc zilnic … pur si simplu imi mangaie sufletul. Te felicit pentru tot si toate!
Alice
Destin.Firesc.Pentru prima data in viata mea, nu am avut cuvinte.
Pentru prima data in viata mea, mi am dorit sa fiu sarutata, sa ma iubeasca, sa ma iubeasca, sa rescrie tot ce stiam pana acum.
Pentru prima data,am vrut sa spun multe dar, profunzimea a venit din firesc, din gesturi simple, banale.
Pentru prima data, am avut curiozitati pe care nu le am avut in viata mea.
Pentru prima data, mi am dorit sa depaseasca conceptul de maine hamesite, si sa fie ,, fara lesa,,si a fost asa, acel banal, simplu BARBAT – FEMEIE.
Pentru prima data,am acceptat fata de mine ca, da, am dorit, il doresc, dincolo de multe ale vietii.
Pentru prima data, in viata am inaugurat aniversari bis, care vor deveni o traditie.
Pentru prima data, creierul meu, a inlaturat tot, tot ce putea fi omeneste posibil, si am strigat si am spus – Te am dorit, te am dorit.
Rescrise rand pe rand, multe ale mele, dincolo de intrebari, de raspunsuri, cred ca, ii putem spune oricum, dar, sa nu ne pierdem sufletul.Raza de soare. Te iubesc. Splendoarea lumii si stralucirea ei, nu ar mai fi la fel, daca, tu nu ai fi in ea, daca, alura ta, si zambetul tau, in fiecare dimineata, nu mi ar icalzi sufletul.
Cand s-a nascut fiica mea, mi-am dat seama de rostul meu pe lumea asta si am inteles cum naiba de m-am maritat la 2 saptamani dupa ce l-am cunoscut pe taica-su’! ( 2 saptamani pentru ca asa ne-au programat la primarie…pentru ca de acceptat am acceptat dupa 2 zile!) . Eeeee…acum, care era rostul?!? Cred ca, Ingrid ( fata mica) programase de ceva vreme sa ne intalnim noi doi, ne-a dat ragaz un an si ceva sa ne mai plimbam si sa mai mergem la dans si apoi a zis: STOP! De acum, mai rarut, ca-i mai dragut! Ati ratacit suficient separat, v-ati plimbat destul impreuna si acum haide-ti sa va explic care este cea mai mare fericire din cate pot fi! …si uite asa nu ma mai gandesc ,,ce- ar fi fost daca” …
Minunile nu pot fi banale intamplari. Ele ne sunt daruite din Ceruri, ca sa gustam putin din nectarul Paradisului, sa devenim mai buni si mai smeriti… sa intelegm ca fara acele mari daruri noi nu suntem nimic, nu avem nimic, nici macar motivatie, visuri sau putere. Mie dragostea imi da putere, si parintii mei nemarginit de buni, si cativa oameni deosebit pe care ii cunosc sau ii intalnesc… Marile mele fericiri nu vin de la mine, ci de la ceilalti… prin Dumnezeu, sunt sigura. Fiecare minut de zi cu zi este o intamplare, este o consecinta a libertatii noastre, dar marile sarbatori ale inimii le traim pentru a ne inscrie viata in drmul sau cel mai bun, pentru a descoperi valori profunde si a capata oxigen pentru toate clipele cand vom cadea.
Sau poate ca asta e modul ciudat, nebunesc, minunat in care ne sunt implinite de fapt dorintele. Ele sunt pastrate pentru mai tarziu, pentru momentul cel mai bun si mai frumos. Neasteptatul creste entuziasmul, creste bucuria implinirii… Ma intreb si eu uneori “ce ar fi fost daca” si imi dau seama ca daca as misca orice piesa din puzzle, chiar si cea mai mica, prezentul nu mi-ar mai fi la fel…
Te imbratisez cu drag Alice, pe tine si cuvintele tale frumoase!
Andres
Incerc sa imi calculez bine orice pas, visele mele sunt mereu in detaliu. Dar spre surprinderea mea fiecare lucru major din viata mea a fost urmare a unor hotarari de moment. Hotarari total opuse fata de tot ceea ce planuisem inainte, dar care aveau taria sa se agate de orice particica din mine, si sa nu ma lase sa urmez alt curs decat acela dictat de ele, de parca ar fi fost singurul drum pe care as fi putut sa il urmez. Asa ca, oricat incercam noi sa parem stapanii vietii noastre, eu cred cu tarie ca fiecare are cursul vietii scris.
Fiecare iubire trecuta, pierduta are un rost. Noi avem un rost. Conjuncturile create sunt cu un rost. Noi avem datoria doar sa stim sa le traim si sa le apreciem valoarea. Tot ce ni se intampla ne formeaza. Daca tot ce ne dorim ni se intampla atunci cand ne dorim, dar nu suntem pregatiti sa primim, am fi prea coplesiti de propriile noastre dorinte si acestea s-ar transforma in frustrare.
Ce ar fi fost daca?….mi se pare cea mai chinuitoare intrebare….te poate bantui uneori toata viata.
Tot ce ai trait pana in acest moment te-a definit ca femeie…iar barbatul de langa tine prin tot ce a trait a devenit iubirea ta, marea ta dragoste.
O intalnire vremelnica ar fi putut sa va prinda nepregatiti unul pentru celalalt….
Orice dorinta indeplinita prematur s-ar putea sa ne gaseasca nepregatiti.
Si stii tu….mai este o zicala, care mie mi se pare foarte adevarata: Ai grija ce iti doresti pentru ca se poate indeplini!