Cum s-a facut de n-am ajuns la Oscar
Posted by Alice Nastase Buciuta on Feb 27, 2012 in Confesiuni | 23 comments
In timp ce toata planeta se zgaia la rochiile actritelor prezente la ceremonia decernarii premiilor Oscar, noaptea trecuta, eu, aflata in miezul unei insomnii chinuitoare, al unei indigestii si al unei crize metafizice, mi-am dat seama ca viata noastra e rezultatul unui sir intreg de alegeri sau intamplari care ne-au obligat sa cotim la stanga sau la dreapta, intr-un anumit moment al vietii.
In urma cu un deceniu jumate, pe cand eram redactor truditor pe paginile unui cotidian national, imi doream mai mult decat orice pe lume sa ma apropii, cat mai mult, de lumea filmelor. As fi ucis ca sa pot participa, in calitate de corespondent, la festivitatea americana a decernarii Oscarurilor, asa cum reuseau multi jurnalisti din tara, pe care marturisesc ca nu-i consideram mai buni sau mai talentati decat mine. Eram atat de pasionata de filme, incat, desi nu era rubrica mea, scriam mereu cate o cronica in care puneam atata suflet si atata stradanie, imaginandu-mi ca, intr-o zi, redactorul-sef va face mai mult decat sa o citeasca, sa ridice din umeri si s-o arunce la cos, pentru ca apoi s-o publice pe cealalta, cea modesta, fara emotie si zvacnet, a colegei mele care detinea, cu acte, blazare si titulatura in regula, dreptul de-a comenta evenimentele cu iz cultural. Eu fusesem exilata pe zona cu ifose, scuipati si sclipici si nicio tentativa a mea de a-mi depasi teritoriul din proprie initiativa nu era ingaduita. In schimb, cand interesele ziarului o cereau, eram trimisa sa fac reportaje politice (am stat toata noaptea in sediul de partid al lui Vadim Tudor, la alegerile din ’98) sau sociale (multe zile mi-am petrecut prin piete sau manifestatii)… Am vazut meciuri pe stadion, am scris pana si un articol documentat despre o afacere cu tipari deschisa recent in Delta si, la ordin, am scris despre furuncule, masini, sex, vreme, horoscoape sau afaceri cu medicamente, intr-un mercenariat de care acum ma rusinez, dar care, recunosc, m-a antrenat atat de amarnic si de temeinic, incat cu greu ar mai putea sa-mi apara in cale vreun subiect pe care sa nu stiu sa-l abordez.
Insa atunci, in anii aceia, nu-mi doream nimic mai mult decat sa scriu despre filme. Cand mi-a fost respinsa cronica la Meet Joe Black, am plans cu sughituri, iar pe aceea scrisa cu maini tremurande dupa ce-am vazut Contact, filmul superb cu Jodie Foster trecand dintr-o galaxie in alta, o pastrez si acum, pentru ca m-am gandit ca macar eu s-o mai vad, din cand in cand, chiar daca cititorii ziarului pe care-l slujeam ca o apucata n-au avut sansa s-o zareasca vreodata.
Iar intr-un an, dupa ce ma sfatuisem cu tot felul de ziaristi mai experimentati, am mers la redactorul sef adjunct, cel care randuia plecarile in strainatate la mari festivitati sau festivaluri, si l-am intrebat daca m-ar lasa sa plec la Oscaruri, desigur, pe banii unui sponsor pe care sa mi-l gasesc singura. In timp ce ma privea lung si distant, balanganind chipul sau prelung, incadrat de barba si plete, eu ii explicam cat de multe materiale as putea sa scriu. Cate pagini de ziar as putea umple cu corespondentele mele fierbinti si cum si apoi, dupa intoarcere, as putea aduce nenumarate subiecte pe care sa continuu sa le dezvolt, in asa fel, incat sa nu regrete niciodata ca mi-a ingaduit o asemenea favoare. M-a ascultat pana la capat, apoi mi-a spus ferm: Nu. Si a mai precizat faptul ca de subiectele externe se ocupa altcineva.
Abia in zilele urmatoare, istovita de tristete si de atatea incercari ratate de a-mi depasi conditia de jurnalist-mercenar, am iscodit in stanga si-n dreapta si am aflat ca toata redactia stia deja ca, in anul acela, urma sa plece la Oscaruri Mona, fata aceea frumoasa si tacuta pe care el, seful adjunct o adusese in redactie si care ii era iubita. De fapt, amanta, fara perspective sa devina mai mult de atat vreodata, intrucat el era insurat si devotat nevestei pe care doar o insela, nu voia s-o lase, chiar daca era indragostit pana peste urechi si orgolii. Pentru Mona gasise sponsor chiar el si tot el ii facuse acreditarea. Ba chiar, am aflat mai tarziu, ii aranjase la o casa de moda cunoscuta sa-si faca in barter o rochie de seara, sa nu se duca, saraca, jerpelita la Oscaruri.
Mona a plecat in America si si-a transmis constiincios corespondentele fade. Eu am plans pe fiecare cuvant al ei, gandindu-ma cu obida ca as fi putut scrie de o mie de ori mai frumos, mai atent, mai captivant, dar n-am avut noroc. Dar mai tarziu, peste cateva zile, mi-a trecut, totusi, prin minte, gandul ca poate ca asa trebuia sa se intample, pentru ca toti cei implicati sa invatam ceva.
Mona nu s-a mai intors din America. Desi povestea pare neverosimila si seamana a scenariu de telenovela, n-as fi indraznit s-o inventez, intrucat mai sunt destui colegi de-ai mei din presa care-si amintesc de episodul cu Mona si Oscarurile. De lacrimile mele cu siguranta nu-si mai aminteste nimeni, poate doar Simona, singura de care nu reuseam sa ma feresc chiar tot timpul. Si probabil ca, la atatia ani de la intamplare, nici macar Mona nu-si mai aduce aminte how it happened, pentru ca e imbuibata cu fericire americaneasca si-si traieste cu entuziasm prelungit peste ani mariajul cu regizorul tanar si bogat pe care l-a cunoscut acolo, la ceremonia la care o trimisese amantul ei, seful nostru. Poate doar el sa-si mai aminteasca ceva. Iar seara cand isi asaza capul pletos si, de-acum, carunt pe umarul nevestei pe care n-a parasit-o nici pentru urmatoarea colega care a plecat la Oscaruri, sa-si spuna ca a fost un manager bun, care-a dat sansa multor jurnalisti tineri sa invete de la el.
Eu n-am ajuns niciodata la Oscaruri. Dar sunt prietena buna de tot cu Tudor Caranfil, iar povestile lui fabuloase despre filme ma fac, adesea, sa ma simt ca si cum as fi ajuns.
Alice!
Sunt fericita ca ai povestit asta si am citit cu sufletul la gura. Imi amintesc perfect totul, asa cum imi amintesc si zumzaiala din redactie, cand s-a auzit ca Mona a cunoscut acolo un tanar regizor evreu-american, bogat (scuza-mi pleonasmul sau redundanta) si traieste ceea ce nu visaseram noi si nici neam de neamul nostru.
Sigur, faptul ca, peste ani, ne-au ajuns la urechi vesti si-n ochi poze cu o Mona grasuta si blazata, anonima si plictisita, acum nu mai are nicio importanta, are cel mult condimente malitioase. Imi asum rautatea. Ea locuieste pe o strada din Beverly Hills unde cica un officer iti cere ID-ul ca sa te lase sa virezi. Daca nu esti riveran sau n-ai invitatie lasata la el, iei un sut de nici nu stii ce ti s-a intamplat.
In alta ordine de idei, acel redactor-sef adjunct a disparut ca-n Triunghiul Bermudelor (poate acolo o fi, de fapt, mai stii?), s-a pierdut in ceata, nu mai stie nimeni nimic de el, desi era carieristul perfect, subiectivul perfect si cainele loial perfect, deci avea toate atributele sa ajunga un manager cu salariu nesimtit, pe la vreun mogul.
Wow, Alice, you made my day!
Simona mea adorata, nici nu stii ce recunoscatoare iti sunt ca vii sa depui marturie! Povestea e atat de uimitoare, incat aveam nevoie de sustinerea ta. Stii, marturisesc ca nu-mi aminteam ca am avut vreodata vreo dovada ca Mona a ajuns grasuta si boccie, credeam ca asta a fost razbunarea din imaginatia mea, dar acum, cand imi spui, parca-parca incep sa-mi amintesc si asta, motiv pentru care nu pot face altceva decat sa te plagiez si sa spun si eu, wow, wow, wow! Yes!
Te iubesc, multumesc!
Am citit si eu cu sufletul la gura, multumesc Alice ca ai impartasit povestea asta si cu noi.
Victoria, e o poveste nepermis de adevarata. Si eu iti multumesc!
Mona nu mai stiu cine este. Imi amintesc, insa, de adjunctul cu pricina, de la cotidianul National. Lucian Pal, nu?
Despre devenirea lui are Dimitru Augustin Doman o poveste mortala. Povesteste Mitica, intr-o carte scrisa de el pe care a avut gratia sa mi-o timita si mie, cum s-a facut de ajuns Pal jurnalist. Pe Mitica, jurnalist atunci la Expres-Magazin, pe cand EvZ deja aparuse, l-a rugat un amic de-al sau cam asa: “Bai Mitica, eu o f.t pe una maritata cu un dobitoc, un filolog somer, care este toata ziua pe acasa in depresii si angoase si imi indispune amanta, si vezi tu, eu tin la gagica asta si as vrea s-o ajut cu tembelul asta, de barbat al ei. Nu-i gasesti ma, tu, vreun serviciu prin Bucuresti, pe la vreun ziar? Ca cica ar vrea sa scrie!” Mitica, baiat misto, cum il stim toti, a vorbit cu Cristoiu pentru angajarea sotului amantei amicului. Cristoiu, “cum sa nu?”, ca doar vrabii schioape nu angaja la ziarul ala. Si uite asa a ajuns Pal jurnalist!
Ca primul pe care l-a belit a fost exact Mtica Doman, este o alta istorie, care mai si zice totul despre caracterul tristului personaj.
Mirel Curea, te respect prea mult si-mi esti prea drag si prea apropiat in amintiri ca sa las comentariul tau sa atarne in neant, dar, cu mana pe inima spun ca primul meu gand asta a fost, ca prea e dureroasa dezvaluirea ta. Acum chiar nu-mi mai pare rau deloc de nevasta aia inselata.
Alice, nu ai ajuns la Oscar, insa cu certitudine ai ajuns in sufletele noastre, a cititorilor tai si ai intrat atât de tare, încât “ii înghesui” pe mulți dintre cei care se afla acolo. Ai rămas aici pentru a ne darui scrieri deosebite… atât de frumoase încât te-as citi mereu, fără întrerupere.
Multumesc,
Oana
Oana, te imbratisez, imi mai alini parerile de rau…
Dureroasa pe dracu`, Alice! Nu ma lua cu d`astea!
) Tu ce crezi ca putea avea pe acasa unu` ca Pal? Vreo Baucis, vreo Penelopa?
Dinspre asemenea personaje ce istorii te poti astepta sa auzi? Asta este lumea in care am trait, minuntata, fabuloasa si fascinanta lume a presei! Si inca n-am povestiti mai nimic! Cand vrei sa auzi istorii cu adevarat halucinante, despre nemerniciile care se petreceau in jurul nostru, sa-mi faci un semn! Iti stau la dispozitie! Cu acelasi drag!
Mirel, scumpul meu, nu vreau sa-mi amintesc de mizeriile indurate in presa, abia am reusit sa le mai uit nitel pe cele care mi-au afectat viata ingrozitor… Dar ar fi o mare bucurie sa ne revedem si sa vorbim despre lucrurile frumoase pe care le traim si pe care le putem face. Despre copiii nostri frumosi si despre prietenia noastra cu care eu ma mandresc si peste ani. Si vreau si sa barfim nitel, de ce sa fiu ipocrita, dar numai asa, cat sa fie conversatia picanta! Mi-e dor de tine, recunosc.
Pai, sa stii ca si mie imi este dor de tine! Trebuie sa facem cumva, cand s-o mai dezmorti nitel pe afara, si sa ne vedem!
Stiu exact cate mizerii vi s-au facut, tie si Simonei, la caricatura aia de ziar, la care chiar nu intelegeam ce cautati. N-am intalnit multi jurnalisti de valoarea voastra.
Alice, eu iti spun doar atat: va veni si acel moment cand tu vei fi alaturi de vedetele cinematografice, aproape de covorul rosu si vei scrie un reportaj incendiar despre Oscar, cel aurit si aiurit adeseori. Trebuie doar sa crezi si asa cum ai ajuns sa traiesti ceea ce ai sperat dintotdeauna, adica o iubirea mare si adevarata, asa va fi si cu acest vis al tau, inca ratacit intre cosmar si reverie minunata.
Draga Alice,toti ne dam in vant dupa cancanuri care ne mai pigmenteaza viata noastra anosta si zbuciumata(cred ca viata te-a razbunat dupa cele citite mai sus).Stiu ca esti o femeie fina si vrei sa dai uitarii posibile umilinte si neimpliniri avute la inceput de cariera.Dar,cateodata este bine sa ii lasi pe unii oameni sa faca dezvaluiri,nu pentru a ne alimenta noua curiozitatile ci pentru a afla mocirla in care se poate intra la inceput de drum profesional..Vezi tu,toti visam frumos cand suntem tineri si uneori aceste vise se zdrobesc cand intram in mocirla vietii despre care nu ne povesteste nimeni.Poate cateodata copiii nostri ar trebui sa stie mai multe dedesubturi ale unor meserii,nu pentru a-i descuraja ci pentru a-i feri de dezamagiri.
Alice, draga mea draga… mizerii, amantlacuri, ieftineli sentimentale, vanzari de suflete sunt peste tot: si in scoli,si la facultate, si la banci, si la spitale, nu numai in presa. Am fost martora tacuta a atator mocirle umane, incat ma intreb daca mai exista vreun spatiu social in care sa fie cat de cat CURAT.
La premiile Oscar vei ajunge, mergem impreuna!
Acum o vreme, cand am descoperit blogul, as fi zis ca e complet atipic pentru tine sa scrii asa ceva si sa accepti si comentarii care descifreaza si mai mult povestea reala… Acum nu ma surprinde. Ai un stil de a scrie cu umilinta si bunatate, a omului care a invatat din greseli, dar un stil de a comenta arogant si rautacios chiar uneori, atunci cand cineva nu adera la ideile tale, aroganta omului atotstiutor. Stilurile tale se contrazic de multe ori, cel din comentarii cu cel din povestiri. Asta am observat in timp, citind raspunsurile tale la comentariile cititoarelor. Asa ca ce ai scris azi, nu ma surprinde. Ma intreb si eu ce a mai ramas curat… Si ma gandesc ca poate, cand viata te chinuie, desi vorbesti despre dreptate, nu mai stii insa ce e.
Ioana, chiar nu stiu ce sa-ti raspund, politicos. Cred ca e cel mai bine sa nu-ti raspund, fiindca nu inteleg ce ti-a declansat criza subita de agresivitate. Poate dupa ce iti trece, revii, mai amabila, sa imi explici, macar asa, ca rasplata pentru faptul ca eu ti-am raspuns amabil la toate intrebarile de pana acum.
Monica V, contrasemnez. Ajungem impreuna la Oscaruri, merg si eu
.
Draga mea Alice, si eu cred ca e salutara initiativa ta de a povesti, dar numai daca simti detasare fata de cele relatate, altminteri nu merita sa-ti torturezi memoria. Multumim ca iti impartasesti amintirile cu noi.
PS: Domnul Mirel Curea e plin de sarcasm, cinism si luciditate, imi place mult mult
.
Extraordinara poveste…. Mai rare cazurile in care Cel de Sus ne arata, atat de clar, urmarile si invatamintele unor situatii de acest gen. Mona a capatat exact ceea ce a vrut – ca poate nu arata ca-n visele pe care si le tesuse pe covorul rosu, e alta treaba – iar seful s-a scufundat intr-o binemeritata uitare. Ceea ce, nu stiu ce-mi spune, era cosmarul lui cel mai mare, pe vremea cand decidea, arogant si meschin, cine se ocupa de “externe”.
Imi pare rau pentru visul tau, Alice…. ar fi total imposibil sa se materializeze acum? Ai alt statut, alte posibilitati, usi la care nici nu te-ai fi gandit sa bati inainte iti sunt acum mai accesibile…
Buna Alice,
de ce nu-ti publici aici comentariile despre filmele care ti-au placut? Si eu am fost o mare cinefila, pana m-am maritat desigur, si acum revad cu drag filme vechi.
Si nu cred ca as fi singura care ti-ar citi impresiile personale
“Eu nu am iubit nicodata de Oscar” ar spune Eli,un amic.. Dar tu,draga Alice,in toate trairile tale,ai iubit vreodata de Oscar?…
Draga mea Porumbita, probabil ca am avut si iubiri de Oscar, cu scenografie complicata si covor rosu la premiere- dar acolo am fost doar nominalizata. Marele premii ale Academiei le-am castigat intotdeauna, insa, la gala iubirilor-documentar, cand am reusit sa-mi pastrez veridicitatea si sa traiesc scenarii lipsite de orice excentricitate. Trofeele mele stau marturie in casa, viata si in inima mea. Si se numesc Ilona, Victor si Iza.
Buna,Alice!Iti impartasesc pasiunea pentru domeniul cinematografiei si admiratia pentru domnul Tudor Caranfil ba chiar te-as vedea realizind intr-o zi o emisiune ca aceea a dumnealui”Varstele peliculei”.As fi putut sa stau ore intregi sa-l ascult povestind cu vocea aceea calda si in cel mai sarmant mod cu putinta,despre actori,regizori si legende readuse la lumina.Pentru ca tot veni vorba despre Oscaruri,tin sa precizez ca m-a dezamagit de ani buni cinematografia hollywoodiana asa incat chiar nu mi se mai pare un eveniment reper pentru cinefili.
Oscarul exista mai mult pentru ceremonie in sine decat pentru a aduce un omagiu peliculei asa cum s-ar cuveni.Intotdeauna o sa vizionez cu mare drag filme antologice precum”Laura”1944 unde Gene Tierney a fost nepamanteana,”Sunset boulevard”cu Gloria Swanson intr-un rol magistral interpretat, m-as putea intinde pana la ziua sa spun cat de mult au dus cinematografia la rang de arta oameni ca Olivier,Claude Lelouche,Isabelle Adjani,Fellini,Mastroiani sau Marlene Dietrich.Nu prea ne-a mai vorbit nimeni despre filmele mari consacrate,regizori sau actori geniali.Filmele romanesti contemporane din nu stiu ce motiv sinistru au ca loc de desfasurare o latrina (si la propriu si la figurat)si in general presupun violuri,abuzuri si tot ce e mai urit pe lumea asta de parca Romania a ajuns un ghetou.Sunt foarte curioasa cum e “Tatal fantoma”lansat recent cu Marcel Iures.Repet as putea sa ma intind foarte mult pe subiect dar ce voiam eu sa subliniez era faptul ca Oscarul este doar un show comercial,ca o macheta de carton colorat fara continut.Pacat ca nu ai ajuns atunci la ceremonie -macar pentru ca ai fi construit un articol foarte frumos si bine documentat!
Alice, tare as vrea sa citesc si eu cronica ta la Meet Joe Black…Daca este deja pe site te rog sa ma ierti, daca nu, te rog sa o adaugi. Este unul dintre filmele mele preferate.
Te imbratisez cu drag.