Eu sunt Meredith, amanta trista
Posted by Alice Nastase Buciuta on Aug 4, 2011 in Confesiuni | 32 comments
Am facut o pasiune inraita pentru Anatomia lui Grey. Nu pierd niciun episod, seara, pe TVR1, iar daca mi se intampla, totusi, sa fiu prinsa in ceva care ma tine departe de micul si captivantul ecran – desi am eu grija sa-mi randuiesc venirile si plecarile, in asa fel, incat sa nu prea ratez intalnirea cu Meredith Grey- imi descarc din timp episoadele si le vad cat mai curand a doua zi.
Asa cum sunt toate filmele sau cartile care ma fascineaza, de fapt, cand ma uit la Anatomia lui Grey vad un film despre viata mea. Fara sa am catusi de putin de-a face cu medicina, ma recunosc, absurd si nebuneste, in toate personajele. Pe vremuri, fostul meu sot imi spunea ca pofta mea nestavilita de a vedea filme si de a ma ascunde in povestile lor e un fel de fuga de realitate. Un refugiu. Mi-a luat o viata – si un divort, si o impacare, si o alta nunta – ca sa inteleg ca nu e asa. Ca dorinta de a vedea filme tine de dorul meu de mine insami. De o intoarcere acasa, catre adevar.
Eu sunt Cristina Yang, profesionista ambitioasa, orgolioasa care crede ca nu a gresit niciodata cu adevarat. Si eu am sacrificat si am manipulat iubiri in numele ascensiunii mele, si eu am putut – si inca mai pot, dar nu mai vreau sa fac asta decat foarte rar – sa invat zile si nopti in sir, in ritmul vertiginos impus de o izbanda iminenta, care sa ma faca sa fiu mandra de mine, chiar daca nu-mi aduce niciun fel de lauri. Eu am strans din dinti si am muncit cand altii dormeau, eu am plans de oboseala si am scris, cand altii renuntasera la gloria numelui, eu am plecat ochii, atunci cand as fi vrut sa infrunt pe cineva de care depindea viitorul meu profesional.
Eu sunt Meredith, amanta trista, delicata, nefericita. Si eu am zis, cum a zis ea: alege-ma pe mine, ia-ma pe mine, iubeste-ma pe mine, pentru ca nu pot sa mai traiesc fara noi. Si tot ca ea, am avut de asteptat, o vreme, cu mana intinsa. De cate ori l-am vazut pe Derek culcandu-se cu sotia sa infidela, m-a durut inima la fel de cumplit ca atunci cand stiam ca iubitul meu se culca cu sotia lui, pardon, tot infidela, in virtutea aceleiasi inertii, aceleiasi neputinte, aceleiasi iubiri mintite, de neinteles pentru cei dinafara. Toate episoadele asteptarii lui Meredith au fost episoadele asteptarii mele.
Eu sunt Alex Karev, cinicul care isi ascunde romantismul sub apucatura de a fi critic, de a vedea cu precizie ametitoare fiecare defect, fiecare greseala, fiecare ipocrizie a celor din jur. Cel care nu e bun pentru ca stie ca daca te faci bun suferi, care a plans pe furis ani de-a randul, iar acum a promis ca nu va mai plange niciodata, chiar daca asta inseamna ca ii va face sa planga pe cel din jur. Eu imi revad prin el copilaria ciudata si insingurata si puterea de supravietuire de mai tarziu, din anii tineretii. Si de acum.
Eu sunt George, cel disperat sa iubeasca, in stare sa se indragosteasca, la rand, de toate fiintele de sex opus din preajma lui si sa le iubeasca cu devotament, cu daruire ridicola, cu gesturi repezite, fara sansa la eternitate, asa cum am facut si eu in anii dintai in care am priceput ca-mi voi gasi mantuirea prin iubire, nu prin filosofie.
Eu sunt Ellis Grey, cea bolnava de Alzheimer, care traieste la infinit aceleasi si aceleasi drame, aceleasi caderi, aceleasi revolte pe care nu reuseste sa si le vindece. De ce m-a inselat?- ma intreb odata cu ea. De ce nu a ramas cu mine? – ma chinui, nemaiamintindu-mi raspunsul? De ce m-a mintit? – urlu, fara sa-mi mai amintesc nici numele meu, nici numele lui, doar numele femeii pentru care m-a tradat.
Eu sunt toti bolnavii, cu toate bolile lor, cu toate mortile lor, cu toate invierile lor. Sunt un spital intreg, in Seattle. Sunt un spital universitar, prin care nimeni nu trece fara sa invete ceva. In mine sperantele mor doar arareori, accidental, dureros, rar, cumplit. In rest, am vreo zece sali de operatii in care asud sa le tin in viata. Si, de cele mai multe ori, reusesc. Eu sunt Anatomia lui Grey.
Iubesc Anatomia lui Gray…si te iubesc si te admir, Alice Nastase Buciuta!
Draga Alice, nu stiu cum ne am regasit iar intr-o pasiune comuna. Si eu de ceva timp de cand TVR1 a inceput sa difuzeze Anatomia lui Grey imi organizez ziua ca la 23 00 sa fiu in fata televizorului si de asemena daca printr-un accident nu sunt acolo cu siguranta a doua zi vad episodul pe calculator. Cred ca si pe mine ma tine strans lgata tot faptul ca ma recunosc in anumite pasaje ale lor, ba uneori indraznesc sa zic eu nu sunt niciodata asa, desi poate undeva adanc in suflet stiu ca sunt. Le povestesc persoanelor cu care ma intalnesc cazurile din serial desi stiu ca nu sunt adevarate, plang de fiecare data cand e un moment emotionat si imi zic “Si eu asa fi stat pe podeaua baii la fel ca Izzie!” ” De ce naiba Cristina nu cedeaza o data sa se casatoreasca cu Burke? De ce ai fugit din sala cand el era impuscat?” Insa eu, care am mai tras cate un ochi la episoade din sezoane mult mai indepartate stiu ca Meredith ramane cu Derek si asta imi ofera pace de fiecare data cand intre ei e tensiune.
Revad Anatomia lui Grey pentru a treia oara…L-am vazut cand l-a dat TVR-ul pentru prima data si nu la ora 23 ca acum ci aveam grija sa-mi termin treburile pana la ora 21 (ora la care il difuza prima data). Am avut grija sa-mi piratez toate sezoanele si sa vad in dupa-amieze insingurate de weekend cate 5-6 episoade unul dupa celalalt. Si intr-adevar ma regasesc cate putin in fiecare personaj. Si cand ma simt doborata la fel ca si Izzie imi vine sa ma intind pe podeaua din baie sa plang, sa plang pana nu mai stiu de mine. Imaginea asta am mai intalnit-o in minunata carte a Ilenei Vulpescu – Arta conversatiei. Oare scenaristii s-or fi inspirat de acolo? Sau podeaua baii e locul cel mai potrivit pentru plans?
Alice, am citit randurile tale cu lacrimi in ochi. Dar azi nu vreau sa plang. Tu ai curaj sa spui cu voce tare ceea ce eu spun doar in soapta si doar prietenilor mei.
Imi esti tare draga! Te tin de mana mereu!
Filmele/serialele bune se revad la nesfarsit! Aceeasi poveste e si in cazul cartilor preferate. De fiecare data descopar alte detalii si alte substraturi si ma prind si mai tare! Tot respectul, Alice!
superb articol!!!!!
In fiecare prag de noapte, cand voi intra in lumea medicilor de la Seattle Grace, voi stii Alice, ca si sufletul tau vibreaza in acelasi ritm cu al meu. Si de aceasta data…
Iar pentru confirmarea emotiei, iti reamintesc melodia ce acompania pierderea sfasietoare a lui Izzy:
http://www.youtube.com/watch?v=6CMkCqw4CsM&NR=1
Splendid, Alice! Coplesitor de frumos!
Ce pot sa mai spun? Doar ca iti multumesc ca ma faci poate sa ma cunosc mai bine!
Si mie imi plac imens filmele! Uneori ma cert ca in loc sa ma ocup de treburi casnice ma transport prin America, prin Canada, in alte familii, in alte existente, in alte ipostaze!
Si mi-am spus singura ca poate vreau sa fug din existenta mea mai putin fericita si sa alunec in vise ispititoare despre dorinte si iubiri de mine neimplinite!
Dar poate ca, asa cum spui tu este vorba numai de “dorul de mine insumi”, cea adevarata cu toate trairile, dorurile si sperantele mele!
Te imbratisez!
Alice, draga mea, eu ador serialul, il urmaresc infocata pe net, si strabat deja episoadele sezonului sapt din ce in ce mai ales, pentru ca ma tem de asteptarea noului sezon. Am intrat la medicina si, recunosc, de fiecare data cand ma uit la episoadele acestui serial, ceva ma face sa cred ca am ales bine. O ador pe Meredith, m-am indragostit de Derek, o invidiez pe Cristina, il compatimesc pe Alex. O admir pe Izzie, imi place de Webber si apreciez de fiecare data cate inca ceva la ei, pe masura ce-i vad cum gesticuleaza, cum actioneaza, cum sufera.
Te imbratisez, Alice, si ma bucur ca ne-am regasit si aici, ca si-n cartile tale, ca si pe blogul tau, ca si-n intalnirile noastre. Te imbratisez si mi-e dor de tine!
Ciudat, nu, cum atunci cand n-ai reusit sa te impaci definitiv, pentru totdeauna cu ceva, ceva ce-ai trait, ceva prin care ai trecut, tot ce vezi, ce citesti, ce auzi pare sa aiba legatura cu tine, cu angoasele tale, cu intrebarile tale fara raspuns, cu dramele tale nerezolvate.
De-atatea ori mi s-a parut si mie ca, de la regizorul, scenaristul, protagonistii unui film, pana la directorul televiziunii care l-a inclus in grila de programe, toti s-au coalizat sa nu ma lase sa uit si sa merg mai departe. Iar daca finalul lor nu s-a potrivit cu finalul meu, alte indoieli si framantari, ca eu sunt cea care am ales gresit, de parca ei ar fi fost instanta suprema care sa imi condamne mie slabiciunile.
“Anatomia” mea a fost serialul “In deriva”. Un sezon intreg, un anotimp care ar fi trebuit sa fie al bucuriei, ca s-a transmis in preajma Craciunului, n-am reusit sa pierd niciun episod, desi imi facea rau sa ma uit, tot ma uitam si mi se parea ca e vorba despre mine.
Nu se fac filme despre noi, oamenii obisnuiti. Noi ne cautam in umbrele de pe ecran, fiindca ni se pare ca pentru ei e mai usor si ii invidiem ca n-au altceva de facut, decat sa invete pe de rost cele mai bune replici si sa urmeze indicatiile cuiva care stie dinainte deznodamantul, fara sa fie nevoiti sa improvizeze, asa cum o facem noi, jucandu-ne “in orb” propriile noastre destine.
Ai descris atat de frumos serialul, personajele… Tot incerc sa ocolesc serialele pentru ca ma prind si nu mai pot respira. Vad episoadele pe banda rulanta pentru ca nu am rabadare sa vad cate unul si atat. Asta pana primesc cate o recomadare de acest gen si cedez. Cred ca il voi “imbratisa” si eu curand. Vreau sa te cunosc mai bine pe tine, Anatomia lui Gray
Emotionante randuri…
Nu de putine ori m-am identificat si eu, pe rand, cu fiecare dintre personajele serialului pe care il urmaresc de la inceput si pe care il iubesc dincolo de cuvinte.Abia astept sa vina toamna sa vad seria urmatoare…
Frumos spus. Sper doar sa nu ramai dezamagita spre final, cand totul se comercializeaza si intamplarile care te-au tinut legata de televizor te fac sa te opresti, ca sa nu ajungi la sentimente negative pentru serial.
In rest, cred ca fiecare se regaseste acolo, sau cel putin isi doreste sa se regaseasca.
Cat de frumos ne povestesti sufletul….iara si iara…….nu ma mai satur……FELICITARI
si eu ma uit, desi e a.n a oara cand tvr o ia de la inceput, desi in sua ei sunt la sezonul 8 !! le puteti vedea pe vplay (cu 5 eur abonament pe 3 luni). mie mi-a placut muuuult si lipstick jungle, pacat ca nu au continuat dupa sezonul 2). si cu toate ca uneori e prea melodramatic. meredith pare ireala, vorbeste (interpreteaza) ca si cum ar fi intr-o tragedie antica… insa ceea ce cred eu ca ar trebui sa invatam de aici este spiritul de echipa, cum oamenii isi pot cere scuze intr-o prietenie si apoi o pot lua de la capat, the next day…
M-ai lasat fara cuvinte Alice …. Ma emotionezi de fiecare data … Te imbratisez cu dor si drag !
Desi am doar 20 de ani, si nu am trait poate nici macar un sfert din experientele dumneavoastra indraznesc sa spun ca ma regasesc in multe din cuvintele si povestile pe care le-ati scris.Va iubesc si va admir pentru ca ma ajutati sa ma descopar si sa ma cunosc mai bine. Citesc cu mare drag cartile dumneavoastra si nu ma mai satur de ele. Am plans si am trait fiecare cuvant din “Noi suntem zeite”.Sunteti o zeita si o femeie minunata! Va multumesc in numele tuturor femeilor carora le faceti zilele si noptile mai frumoase!
si eu iubesc “Greys anatomy” dar eu nu am rabdarea pe care o ai tu sa astepti episodul cu sufletul la gura, motiv pentru care am vazut pe vplay (site cu seriale) absolut toate sezoanele si toate episoadele inclusiv ultimul care s-a terminat acum o luna in SUA , daca nu ma insel va mai exista un singur sezon dupa acesta pentru ca doar cativa dintre actori si-au reinoit contractele.. te pup!!
am fost si Carrie, si Elaine, si Carter sau Greene, si Christina sau Rachel, ba chiar Joey sau Kramer, uneori si imposibilul George, categoric sarcasticul Jerry, intotdeauna un cineva sau un altul din lumile televizate ce pareau sa-mi fi scormonit in suflet pentru inspiratie
daca nu ar fi facut-o fratii Lumière, mi-as fi invins incapacitatea cronica de a pricepe orice legat de fizica sau tehnologie si as fi inventat eu insami ecranul argintiu, pentru ca mi-ar fi fost imposibil sa traiesc fara aceasta continuare fireasca a ceea ce sunt
MarilenaG. da ai mare dreptate : “Nu se fac filme despre noi, oamenii obisnuiti. Noi ne cautam in umbrele de pe ecran, fiindca ni se pare ca pentru ei e mai usor si ii invidiem ca n-au altceva de facut, decat sa invete pe de rost cele mai bune replici si sa urmeze indicatiile cuiva care stie dinainte deznodamantul, fara sa fie nevoiti sa improvizeze, asa cum o facem noi, jucandu-ne “in orb” propriile noastre destine.”
Asa este cum spui tu , exact asa, dar atunci de unde fascinatia si nevoia noastra teribila de a ne regasi in ei, personajele “alocate” si de Doamna Alice ??!!!
Pentru ca, Irina, intr-un screen-play e mai usor sa faci ceea ce, in viata reala, n-ai curajul. Intr-un film, sau piesa, mesajul final este de obicei clar si fara echivoc. Adica exact confirmarea de care avem nevoie.
Spuneam ca e mai usor pentru personajele de fictiune, fiindca dupa ce spun “adio”, se asterne pe generic “The End-ul”. In viata reala, de-abia atunci incepe “filmul”, intriga…
Si-atunci, eu una, ma identific cu sosia mea de pe ecran, cea care are de rezolvat o ecuatie cu o singura necunoscuta, ea insasi. Dupa care ma intorc la mine, cea care trebuie sa mai tina seama si de altii. Multi altii…
Scriam candva pe blogul Andei ca eu am descoperit serialul cum vreun an si jumatate in urma. Prietena mea a insistat mult sa ma uit si tot ea mi-a dat cd-urile cu toate sezoanele. Am inceput in plictiseala si convinsa fiind ca eu nu ma voi uita la atata amar de filme. Insa serialul m-a acaparat repede si nu m-am mai dezlipit de el. Am vazut toate sezoanele de cate doua ori, astept sa apara cate un episod nou si, la fel ca tine, ma uit in fiecare seara pe TVR1 fara sa ma plictisesc.
Este un film minunat, palpitant. O drama in care ma identific pentru ca e drama… Daca era comedia nu ma mai fascina…
Alice…sa stii ca nu esti singura care adora serialul asta…Este extraordinar,povesti de viata atat de reale,am plans si am ras si eu impreuna cu personajele si acum astept cu mare interes sezonul 8.
Probabil nu iti spun nimic nou si nici nu vreau sa fac reclama insa eu toate episoadele le-am vazut pe vplay.ro.Nu trebuie sa astepti cate un episod cand si cand la TVR plus ca
acolo gasesti toate sezoanele,cu tot cu subtitrare,de fapt gasesti toate serialele existente.Trebuie doar sa iti faci un cont si scapi de corvoada descarcarilor de pe net.
Te imbratisez cu drag
Si eu sunt Meredith… desi as fi dat orice sa nu simt niciodata aidoma ei, ca as putea sa-i infectez pe cei din jurul meu de atata durere. Din fericire, am reusit sa-mi umplu sufletul de senin atunci cand am trait, ca si ea, bucuria curcubeului de dupa furtuna. Si am respirat alaturi de personajele serialului meu favorit o mare de emotii care mi-au adus aminte de mine, asa cum sunt acum, asa cum as putea deveni.
Alice, te admir din strafundul fiintei mele. Cu fiecare articol de-al tau pe care-l citesc, mirarea pe care am simtit-o atunci cand te-am “cunoscut” pt prima oara se transforma in certitudine. Te simt aproape, in sfarsit mi-am facut curaj sa iti marturisesc acest lucru.
super articol,iar serialul si actorii favoritii mei
minunat ai scris, ca de obicei…
Si eu stau noaptea si ma uit la “Anatomia lui Grey”, de vreao 2 saptamani il vad tarziu si sint cam in slow motion a doua zi la serviciu. Am citit articolul cu placere, cu drag, numai ca nu cred ca ar trebui sa fie asa. E un serioal care ma fascineaza, intr-adevar, dar asta e- un film, care n-are legatura cu nicio realitate- nici de spital, nici de relatii intre oameni. Daca stai la rece si te gandesti, este absolut ireal tot ce se-ntampla- personajele sunt superinteligente, nu se sapa intre ele, sunt sufletiste, iubitoare, fara mari defecte, se indragostesc pe rand fiecare cu fiecare, nu-si poarta pica, totul e cam ca-n rai. Mai moare cate unul din cand in cand, ca sa pastreze suspansul. Si totusi stau si ma uit ca o vaca, mai si plang din cand in cand:)
Iulia, nu stai ca o vaca, stai ca multe vaci, printre care ma numar si eu doar ca eu sunt una din aia tinuta, inca, pentru abator, nu pentru lapte. Si-mi place de mor serialul. Cat despre ceea ce a scris Alice si despre ceea ce s-a tot completat ulterior, nu pot sa spun decat ca asa, printre sughituri, dau din cap a confirmare. Da, chiar e un serial foarte bun si sfarsitul fiecarui episod imi da tema de gandire. Si-ti si iau, Iulia, ultima vorba din gura si zic si eu emotionata: Muu…
)
Alice, text la inaltime, cum numai tu stii sa scrii…
Si foarte frumoasa fotografia (cum numai Paul al tau stie sa prinda/surprinda)…
Si mie imi place Anatomia lui Grey…
Te imbratisez cu toata dragostea lumii!
Multumesc pentru adevarurile din scrierile tal!
Adevaruri pe care imi este infinit mai simplu sa le recunosc atunci cand sunt “imbracate” atat de minunat de tine…..
Si eu iubesc acest serial la nebunie.Cat adevar graiesti,iubesc toate personajele serialului.E plin de intelepciune.Dar,textele tale,ALICE,SUNT PE SUFLETUL MEU.Ma recunosc ,ma regasesc,le citesc cu sufletul la gura.Azi am avut curajul sa-ti scriu prima oara,dar te citesc demult ca si cartile tale .Multumesc.
Oare de ce ai ales acest titlu pentru articol?