Eu, zeita-scorpie
Posted by Alice Nastase Buciuta on Nov 24, 2010 in Confesiuni | 50 comments
Voi, prietenii mei de pe blog, imi scrieti mereu cuvinte catifelate si ma descrieti in termeni care, adesea, ma fac sa ma fastacesc. Sunt pentru voi zeita si doamna, sunt prietena buna si femeie frumoasa pe care v-ati bucura sa o intalniti, iar si iar. Va cred cu masura, va ascult cu incredere si va port recunostinta fara limite. Dar sunt tot mai sigura ca exagerati.
M-am intalnit, ieri, cu o fosta colega de la Tango care m-a intrebat, asa, intr-o doara, daca nu cumva, dupa ce m-am maritat cu un barbat care a lucrat pentru mine in anii din urma, n-am aflat cam cum ma priveau angajatii mei si cum ma descriau atunci cand nu eram de fata. Mi-a marturisit, de pe pozitii prietenesti, fiindca am ramas prietene bune, cat de mult ajunsese sa ma urasca ea insasi pentru ca eram atat de rigida cu deadline-urile, cu materialele, cu pretentiile, cu cerintele legate de revista. Mi-a dezvaluit cat de mult ma dispretuiau toti pentru ca eu castigam bani mai multi decat ei din firma unde se speteau pentru mine, si cat de bine le pica macar sa incinga din cand in cand cate o barfa despre exploatatoarea nemernica, acra si ciudata care sunt. Ca sa se mai racoreasca.
Nu, Paul nu-mi vorbise niciodata despre asta. Asa ca mi s-au umplut ochii de lacrimi ascultand-o. Pentru ca am inteles cat de aburita este imaginea mea din oglinda. Cat de ridicola sunt in romantismul meu gogonat si cat de absurda, de nauca, de caraghioasa in credinta ca oamenii te respecta daca muncesti cot la cot cu ei si daca, pe deasupra, esti si, cu adevarat, cel mai bun dintre toti. Daca le acorzi toate drepturile si toate favorurile de care esti in stare si daca ii faci partasi la viata, la dragostea, la bucuriile si la necazurile tale. As!
Nu am avut niciodata masuri zdravene la cap legate de drepturile si cheltuielile celor angajati. Ca sa dau doar un singur exemplu pe seama caruia mi-am consumat recent un ghemotoc de neuroni, angajatii oricarui Patriciu, Vantu sau Voiculescu accepta fara cracnire ca, daca depasesc o limita a convorbirilor pe telefonul mobil, diferenta li se opreste din salariu. Cei care au lucrat pentru mine stiu gustul clabucilor la gura in conversatii purtate pe telefonul mobil, pentru ca niciodata nu s-a pus problema vreunei restrictii. Probabil ca, oricum, n-ar fi acceptat-o decat adaugand inca un polonic de sictir la castronul lor de nemultumire.
Sunt tentata sa insir aici toate argumentele mele, toate nepoliticoase, contra afirmatiei ca as fi o nemernica in postura mea de manager. Imi vine si mie sa ma racoresc si sa spun cate bartere, cate infrumusetari, cate chiuluri, cate distractii, cate piscine, cate excursii in strainatate, cate cadouri au primit, de-a lungul timpului, oamenii pe care aflu ca i-am oripilat cu arivismul meu. Ce salarii au incasat in ani de la mine si ce solde meschine primesc astazi de la moguli (cu exceptia celor pentru care am negociat eu insami, ca pentru mine insami), fara sa-i vorbeasca de rau, dimpotriva, admirandu-i cu teama, fiindca ei coboara din Bentley si nici nu-i privesc cand trec pe langa ei, ca si cum s-ar strecura printre gandaci, in timp ce eu le spun cuvinte de drag cand ma dau jos din Fordul meu stropit cu noroiul strazii neasfaltate pe care locuiesc. Dar stiu si ca sunt, inca, sub imperiul discutiei pe care am avut-o cu prietena mea si ca am nevoie de ceva timp ca sa iert, si sa uit, si s-o iau de la capat, inca o data, alaturi de alti oameni…
P.S. Am venit in redactie si am povestit, trista, nervoasa, sumbra, inlacrimata, revoltata, ce revelatii amare m-au lovit in moalele inimii in urma conversatiei avute cu fosta noastra coechipiera. Una dintre colege mi-a raspuns, temerara: “Despre asa ceva nu se discuta. Nu trebuia sa iti spuna niciodata”. I-am dat dreptate. In veci n-as fi vrut sa stiu. Dar daca tot am luat la cunostinta, eu, zeita-scorpie, ma gandesc ca poate izbutesc sa schimb ceva, sa salvez altceva…
alice draga, sa stii ca oameni nemultumiti vor exista intotdeauna.. oricat de bine le faci unora, ei tot se vor trezi ca sunt nemultimiti si ca au ceva de comentat… dar nu trebuie sa pui la suflet toate astea..
sunt foarte putini cei care pot sa spuna cu mana pe suflet ca isi iubesc seful.. oricat de bun ar fi el.. atunci cand esti subaltern intotdeauna ai ceva de comentat, poate ai o zi mai proasta , poate nu ti-a venit taxiu-l la timp.. ai probleme femeiesti:) si trebuie sa dai vina pe cineva , sau sa comentezi ceva..
poate ca nu o data si tu ai zis ceva de rau despre o prietena de a ta si apoi cand ti-a trecut supararea ai fi vrut sa dai timpul inapoi ca sa iti inghiti cuvintele.. sunt convinsa ca la fel s-a intamplat si in redactia ta.. dar e ok, suntem oameni si toti suntem supusi greselii..
tu trebuie sa ramai la fel de senina si fericita cum te stiu eu din ultimele luni de cand am inceput sa te citesc..
te imbratisez cu drag!
Alice,pentru mine esti cea mai frumoasa fiinta pe care am intalnit-o ,esti frumoasa in tot si -n toate si poate tocmai bunatatea ,modestia si bunul tau simt dau nastere la astfel de pareri meschine..lume e multa..oameni sunt putini..si trebuie sa ne obisnuim cu asta caci am ajuns sa fim inconjurati mai mult de lume decat de oameni..Pentru noi esti Zeita fara drept de apel,esti sufletul frumos ce daruieste nespus fara sa ceara inapoi…si pentru asta Dumnezeu te va rasplatii cu ceea ce meriti,cu tot ce-i mai frumos si mai buni!Esti zeita sufletelor frumoase,esti om..cel mai frumos om!Te imbratisez cu sufletul,comoara sfanta ce esti printre noi,fii binecuvantata si-n viata apreciata!Esti minunata Alice,fara doar si poate,esti un suflet pentru suflet!
Nu Alice ,sa nu crezi asta/imaginea noastra a racusoarelor nu este”aburita in oglinda”,numai ca noi avem un cult al muncii pe care altii nu il au,si,un lucru si mai grav,noi credem ca daca noi ne facem treaba bine ,toata lumea e la fel.Nu,nu-i la fel,pentru ca majoritatea face treaba de mantuiala,iar noi nu suntem de acord cu asta…
Partea buna este ca putem juca roluri de ”scorpie si gheonoaie”,insa in realitate nu suntem deloc asa.
Draga Alice, subalternii vor avea intotdeauna ceva de spus despre sefi, mai ales cand sunt exigenti si cer respectarea termenelor. Sunt zile in care poate te simti mai putin in forma, cand ai vrea sa respiri fara sa te ia seful la intrebari, cand poate chiar ai vrea sa te lase toata lumea in pace. Si tocmai atunci seful parca a “turbat”… Ca sef, nu vei putea niciodata multumi toti subalternii. Si oricat de multe premii si favoruri au primit, in clipa in care le ceri ceva si ei nu au dispozitia necesara, uita tot si se revolta ca si cum i-ai exploata zi de zi, fara nimic in schimb… E natura umana asa… Pentru unii e complicat sa tina pasul cu pretentiile sefului. Si atunci e mai usor sa critici, sa barfesti si sa te plangi…
Alice,
Nu stiu cum e sa fii manager, pt ca nu am fost, nu sunt si nici nu-mi doresc sa fiu vreodata.
Am avut citiva manageri, unii mai buni altii mai rai (din punctul meu de vedere) dar totusi, fiecare la rindul lor au adus si au facut lucruri bune pt angajati. Si chiar daca mi-am exprimat nemultumirea cind nu mi-a placut ceva, la fel mi-am exprimat entuziasmul si multumirea cind mi-a placut ce au facut sau au decis.
Nu cred, e imposibil, ca nimeni sa nu fi zis ceva de bine despre tine, sa nu-si fi amintit macar o singura data ca le-ai fost de ajutor. Trebuia sa-ti intrebi prietena ca vrei sa stii si ce s-a zis frumos despre tine.
Cine stie cu ce intentii ti s-au facut aceste dezvaluiri.
Stii cum e, uita-te la jumatatea plina a paharului (la cei care te plac si vor sa te vada, intilneasca) caci oricit te-ai stradui nu poti face pe plac tuturor.
Nu mai fi trista ca vin sarbatorile si trebuie sa te bucuri!!!
Alice, eu te-am intalnit de doua ori, prima oara in compania altor doamne si domnisoare, a doua oara, ai gasit timp doar pentru mine. Acea intalnire, care pentru mine a avut ceva magic, nu o voi uita niciodata! Mi-ai vorbit ca unei prietene dragi, mi-ai vorbit asa cum nici o alta prietena nu mi-a vorbit niciodata. Te-am simtit mereu aproape de sufletul meu, dar de atunci, te port in inima mea pentru totdeauna!
Si nu am cum sa-mi imaginez ca, ai putea fi o zeita-scorpie, atata timp cat, avand-o pe Izuta micuta, avand atatia oameni in jurul tau, ai gasit o ora intreaga doar pentru mine, o simpla cititoare a cartilor si a tuturor randurilor scrise de tine…
Nu pot sa comentez din pozitia angajatului tau, dar am sa comentez totusi. Am sa comentez ca am constatat cu uimire ca esti un om normal, necoborat de nicaieri, care isi rezolva singura problemele si se implica si pune suflet si habar nu am de unde mai ai energie sa-i intrebi pe cei din jurul tau de sanatate.
Si am sa-ti mai spun ceea ce probabil stii si tu: cu cat esti mai bun, tolerant, deschis, apropiat de cei cu care lucrezi, cu cat iti doresti sa-i consideri colegi si nu angajati, cu atat ofurile sunt mai mari si barfa mai asidua, cu atat mai inversunati si vesnic nedreptatiti.
Asta sigur ca e valabila in conditiile in care fosta ta colega a fost sincera, sincera ca asa e felul ei si cu orice chip spune ce gandeste, sau sincera ca tot a vazut ca-ti merge bine si esti “asezata”…si s-a gandit sa-ti faca putina atmosfera, sa te scoata din ale tale, ca parca iti mergea prea bine, pt cat ti-ar fi permis ea sa-ti fie bine.
Eu am descoperit cu incantare ca esti un om normal, lipsit de fitze, preocupat de altii, care spune o vorba buna si o spune din suflet si care mai mult, isi pune sufletul pe tava. De multe ori suntem aspru judecati pentru asta.
Eu te felicit pentru cine esti, pentru ce faci, pentru ca induci o stare de bine celor care au nevoie de ea.
Draga d-na Alice
Eu de la fosta mea sefa am invatat 2 lucruri esentiale si (mi se par mie si Adevarate):
1.Niciodata, niciodata nici un om angajat : in special nici un sef din lume nu va reusi sa isi multumeasca pe toti subalternii sau colegii, mereu va ramane cineva nemultumit, cel putin 1, in detrimentul celorlalti care vor fi linistiti de munca sefului sau colegului lor
2.Cea mai grea lupta este lupta cu tine insati, care si aceasta cugetare are mult adevar si intelpciune in ea
3.Asa ca eu ca si o cititoare fidela si provinciala iti multumesc mult din suflet pentru lunara incintare si bucurie pe care mi -o asigura revista Tango, multumesc mai ales tie(dvs.)pentru ca tu ai inceput- conceput acest tangou pentru noi cei care abia asteptam sa dansam cu tine
Pusul de etichete ma lasa rece. Ca au zis “zeita” sau “scorpie”, putin imi pasa.
Cert e ca dupa ce ti-am citit povestea asta de azi, m-am gandit ca…
…mie mi-ar place sa lucrez cu tine
Atat am avut de zis.
Alice,
de ce o numesti tu prietena numai tu stii. poate ne pui un post cu “cine se califica la categoria prieteni” si ma lamuresc si eu. ca dupa postul acesta incep sa cred ca am cu mult mai multe prietene decit stiam eu.
apo,i chiar nu se poate sa fie toata lumea multumita. daca seful se apuca si face munca tuturor subalternilor si ii plateste regeste si le face toate poftele posibile, tot se va gasi nemultumire undeva, cumva. e omenesc. voi sinteti o super-echipa. si s-a gindit cineva, o prietena (hihihihi) ca poate un “bat bagat prin gard” va mai dezbina un pic ca prea aratati bine si binedispusi prin poze. fericirea, bucuria, implinirea, prietenia adevarata vor atrage tot timpul invidii. nu cred ca am spus ceva nou.
Alice, imi pare rau pentru amaraciunea ta . Stiu cum este , am trecut prin asa ceva si stiu ca e dureros .
Prietena ta nu stiu daca si-a dat seama ce mult rau ti-a facut si eu nu pot sa nu ma intreb daca ea ti-ar mai fi facut aceste marturisiri daca tu nu te-ai fi maritat cu Paul intre timp . Mie mi se pare ca vorbele ei au mai multe taisuri
Esti un om prea bun si prea curat , nu te lasa amarata de lucrurile astea . Fetele de mai sus au dreptate , nu poti multumi niciodata pe toata lumea .
Alice a mea, Zeita cea mai draga!
Iti simt amaraciunea si gustul lacrimilor si as vrea sa fiu in stare sa sterg cumva ceea ce ti s-a intamplat auzind toate rautatile.
Dar nu pot decat sa iti spun ca stiu ca tu esti minunata cu adevarat.
Sunt oarecum uimita sa aud ca fosti colaboratori ai tai te vorbesc de rau, cand eu stiu ca ti-ai dat sufletul ca toate sa fie bune si frumoase pt toata lumea, si nu as putea gasi cuvinte sa imi exprim acum revolta auzind astea.
Pe de alta parte, la o scara infinit mai mica, nici eu nu stiu sa fi auzit vreo vorba buna de la vreun colaborator al meu, desi cred ca am si oameni pe langa mine cu care sa pot pleca la orice drum, pe orice vreme…dar, cine stie…
Alice subscriu celor care au zis ca nu vei multumi niciodata pe toata lumea.Cu cea mai mare sinceritate posibila dupa ce te-am cunoscut nu-mi venea sa cred ca mai exista si oameni ca tine,oameni care nu au ifose de vedete, care desi sunt persoane cunoscute,destepte,implinite isi fac timp sa se intalneasca cu noi cei care te admiram.Eu am ramas uimita ca si in realitate esti persoana calda si sincera din cartile scrise si din Tango.Sper din tot sufletul ca toate cuvintele noastre sa ti stearga lacrimile si sa-ti stearga bine oglinda caci nu e aburita deloc,ceea ce vezi in ea esti tu.
Eu, care stiu cel mai bine cat de mare e inima ta, ce fel de om esti(nicidecum scorpie),m-as face pe viatza angajata ta…
Alice, te-am cunoscut, mai intai, cu un an si jumatate in urma, prin randurile atat de sensibile din postarile tale. Am fost mereu, crede-ma, impresinata de cuvintele scrise, de sensibilitatea si corectitudinea impresiilor relatate. Cautam cu asiduitate, temele zilnice, care se mulau perfect pe starea mea sufleteasca. Te-am cunoscut, apoi, prin cartile scrise de tine si te-am cunoscut, personal, la cele doua intalniri, de la Timisoara. Eram femecata de cuvintele tale tiparite si tocmai de aceea, am fost extrem de emotionata atunci cand am avut placerea sa te cunosc, caci doream cu ardoare sa vad in realitate o scriitoare, care parca mi-a scormonit prin ganduri si trairi si le-a redat in scris atat de frumos. Im prima clipa a intalnirii noastre, la libraria Humanitas din Timisoara, am avut in fata ochilor, persoana deosebit de sensibila si calda pe care o intuiam din ceea ce am citit. Ceea ce nu stiam mi s-a aratat in fata ochilor. O femeie deosebit de amabila, prietenoasa, lipsita de ingamfarile, oarecum justificate avand in vedere lumea din care veneai si anume aceea a presei scrise, a scriitorilor de profesie, lume total straina mie. Si totusi, mana intinsa cu atata prietenie si lumina din priviri, care reflecta o bucurie nedisimulata, m-a facut prietena ta pentru totdeauna. Tocmai de aceea sunt trista pentru reprosurile care ti s-au facut si pe care le consider nejustificate. Cred ca intelegi ca faptul ca sunt nasa voastra de cununie, a ta si a lui Paul, ma indreptateste sa iti aduc si mai multe laude pe care stiu prea bine ca le meriti. Voi spune doar atat, sefa nu mi-ai fost dar simt ca prima caracteristica a acestui rol al tau este corectitudinea. Tocmai de aceea, incearca sa inlaturi supararile provocate de informatiile primite si intelege ca asa e lumea, uneori, arunca vorbe si acuzatii, care ascund frustrari si neimpliniri proprii. Nu stiu cum se face dar e mai usor sa fii rau decat bun. Tocmai din acest motiv fundamental, societatea umana e intr-un declin dramatic.
Lasa gandurile triste deoparte, ramai inconjurata de cei ce te iubesc sincer, sprijina-te de ei si mergi mai departe, in ciuda tuturor. Cu toata dragostea, Luminta Mezin.
Draga Alice,
In pozitita mea de contabil sef de “business unit” sau divizie, intr-o corporatie internationala in Toronto, asist si particip la multe procese de luari de decizii in privinta personalului firmei. Mariri si reduceri de salarii, concedieri si angajari, marirea zlilelor de concediu, aprobari de finantare pentru diverse cursuri si seminarii, si mai mult ca orice, impratirea “tortului” anual intre anagajati: bonusurile alocate biroului nostru de catre sediul international.
Si am ajuns la o concluzie trista: prietenia intre subalterni si sefi nu isi are locul intr-o firma. Asta pentru ca totul este compus din tranzactii (afaceri) bazate pe fapte concrete si negocieri clare. Si ceva lobby si self-marketing desigur. Am experimentat-o si pe pielea mea, cand m-am imprietenit cu una dintre subalternele mele, care s-a suparat cand nu i-am zis ce salariu am. Sau cand le-am auzit pe trei dintre fetele care lucreaza in subordinea mea directa barfindu-ma. Nefiind prietene, nu m-a deranjat personal, doar profesional, ceea ce e mult mai usor de rezolvat (o discutie simpla, clara, si argumentata).
Prin natura rolului meu, in general eu sunt oaia neagra, care aduce argumente sustinute cu cifre e drept, de a mari sau nu salariul cuiva. Daca as fi prietena cu x sau y, cred ca as avea dificultati in a face o treaba verticala. Eu aduc argumentul cantitativ, seful direct aduce argumentul calitativ, iar tipul de la HR aduce argumente sociale si legale. In final seful mare ia decizia de mari sau nu salariul cuiva, si ce bonus sau prime sa i se dea.
Prietenii sunt cei pe care ni-i facem acasa, in familie, sau in alte medii sociale, dar nu la serviciu. Altfel, putem risca sa ne alegem cu inima franta, sa inghitim nedreptati profesionale de dragul prieteniei, sau sa fim urati ca manageri. Pentru ca deciziile noastre terbuie sa beneficieze in primul rand firma, afacerea, si nu relatiile de prietenie intre subalterni, angajati sau colegi. Ceea ce nu inseamna ca trebuie sa fim lipsiti de repect sau incorecti. Angajatii trebuie sa fie multumiti, ca sa faca treaba buna si sa nu ii pierdem. In rest, “it is just business”.
Cu drag,
Mariana
Alice, nu stiu cat de prietena iti e acea persoana. Nu mai pune la suflet toate rautatile. Daca poti pune capul linistita pe perna si poti sa te privesti in oglinda dimineata, si stiu ca poti sa faci asta, inseamna ca nu ai ce sa-ti reprosezi. Asculta-i doar pe oamenii care ti-au stat alaturi la bine si la rau, oameni care ti-au dovedit ca te iubesc si oameni pe care stii ca te poti baza. A fi corect nu inseamna a fi scorpie! O persoana capabila de atata iubire nu poate fi scorpie! Raul se face si din greseala, binele necesita efort! Te imbratisez cu drag!
…Parerea mea este sa-i asculti mai ales pe cei care ti-au ramas alaturi la greu.
E bine si frumos sa fim prieteni la bine.
Dar, adevaratii oameni, apar in viata noastra mai ales atunci cand ne este greu, cand nu stim cui sa cerem ajutor, cand nu stim incotro s-o luam si pe ce drum sa apucam….
Atunci, prin foc si para se calesc oamenii, se cern adevaratii prieteni…
Stii, nepotelul meu cel dragalas, imi spunea intr-o zi – ” ana mea, oamenii sunt diferiti”….
Cata dreptate are un copil ! Oamenii sunt diferiti !
Daca punem la suflet toate momentele in care am fost sau nu scorpii, in care ni s-a spus sau nu ca am fi fost sau nu,,,,,,,,ce mai conteaza !
Important e cum punem capul pe perna seara, vorba lui Felice .
Oare am ajutat pe cineva azi ?
Oare am salvat pe cineva azi ?
Oare am renuntat eu sa-mi cumpar azi o rochie doar pentru ca amica mea….are nevoie mai mult de acei bani si-i pot imprumuta, sau chiar da ????
Normal ca nu reusim sa multumim pe toata lumea din jur….
Ar fi absolut anormal sa se intample asta…
Doar,,,,suntem diferiti, nu-i asa ????
Nici macar Bunul Dumnezeu nu poate multumi pe toata lumea….
Noi, muritorii de rand, nici atat !
Ma inclin,
Sa nu pui la inima ! Este o maxima pe care eu insami nu o aplic dar o servesc altora .
Malitiozitatea feminina ,frustrarea subordonatului ,complexul mediocritatii, cinismul nesupusului, barfa marunta , otravesc momentul asa zisei sincere marturisiri.
Cert este, ca lucrurile se vad diferit de pe scaunul de sef comparativ cu scaunul de angajat/slujbas/. In cazul in care cele doua stari se rotesc , persoanele in cauza isi transmit starea de spirit ,astfel incat slujbasul devenit sef copiaza ceea ce a vazut si a simtit devenind razbunator .El poate fi mai rau decat cel caruia i-a fost obedient supus.
“Strugurii sunt acri ” ,este de parere vulpita neajunsa in post de manager.
D-na Alice, ceea ce ati descris dv. aici … m-a lovit in tampla sufletului dar, totodata, m-a bucurat. M-am bucurat ca oameni cu mult mai culti si mai umblati decat mine cred in aceleasi valori ca si mine. Eu am o vorba: “imi puteti lua iluziile, dar lasati-ma sa cred in cai albi si feti frumosi”, adica eu tot mai cred ca daca arati ca muncesti cot la cot cu angajatul, ca il faci sa se simta (si chiar este!) prietenul si confidentul tau, il stimulezi. De cele mai multe ori mi s-a infirmat acest lucru! O iau peste ochi, plang, ma amarasc si … uit. Si o iau de la capat! Apoi am inteles: asta este ADN-ul meu, de om care crede in oameni, care nu poate trai fara cumsecadenie, care nu cere mai mult decat da, dar care da mult mai mult decat va cere vreodata. Mult timp am crezut ca este prostie sau imaturitate din partea mea! In seara asta mi-ati dovedit ca nu!
1. Mie nu mi se pare etica o discutie in care cineva sa spuna, hai sa vezi ce se vorbeste despre tine pe la spate. Nu o accept. Oricine vrea sa spuna ceva, sa o faca direct. Barfa, vorbirea pe la spate pentru crestini este neavenita. Comentariul celei care ti-a spus denota parerea mea mult din pozitia dansei.
2. Cine nu stie ce inseamna sa fie manager, nu are cum sa inteleaga. Fara suparari, daca cineva nu este multumit are libertatea de a merge la alte reviste, porni o revista proprie, face lucruri mai bine.
Alice, de cand te stiu “scormonesti” dupa adevaruri. Sunt adevaruri pe care eu personal nu vreau sa le cunosc. Si iata un exemplu de situatie in care adevarul nu foloseste la nimic.
Nu putem sa muncim bine in suspiciune, cu teama ca deciziile noastre o sa nasca barfe si rautati. Nimeni nu este perfect, nici chiar managerul. In ce masura “imperfectiunile” dau nastere la valuri de rautati e discutabil.
Acum, dupa dezgroparea mortilor, toti angajatii tai , fosti si actuali, se intreaba :”e vorba si despre mine?”, “am fost si eu acolo?”, “am spus si eu ceva?”.
E un “adevar” fara de care puteai sa traiesti linistita. “Prietenei” care s-a simtit datoare sa te lumineze nu-i transmit decat ca-i lipsesc cei 7 ani de acasa. Asta nu e prietenie.
Ce sa faci cu adevaruri care nu produc nicio schimbare? Pentru ca tu o sa uiti si o sa ierti, dupa ce te vei fi necajit suficient, si o sa ramai aceeasi “naiva” in “romantismul tau gogonat”.
Oamenii n-ar trebui sa duca vreodata vorbe de la unii la altii: uite ce a spus cutare despre tine, sa vezi in ce hal te vorbea pe la spate. Poate “cutare” acela chiar a spus ceva neplacut, intr-un moment de furie, de frustrare, dar mai apoi a regretat asta sau nici macar nu-si mai aminteste ce a spus. In schimb, tu poti ramane plina de amaraciune de ceea ce auzi de la persoana “binevoitoare” care iti transmite asta… Cuvintele acelea depreciative, trecatoare ca o ploie rapida de vara cu tunete si fulgere, pot ramane inscrise dureros in sufletul tau si capata o greutate, o substanta pe care nu o aveau initial. Ce ar trebui analizat fi mai degraba motivatia prietenei de a-ti spune rautatile astea.
Si la urma urmei, “nu mor caii cand vor cainii ! Si, de altfel…”
“Cat de ridicola sunt in romantismul meu gogonat si cat de absurda, de nauca, de caraghioasa in credinta ca oamenii te respecta daca muncesti cot la cot cu ei si daca, pe deasupra, esti si, cu adevarat, cel mai bun dintre toti.”
Ei bine, da, fraza asta m-a lovit în moalele capului. Şi simt că de o vreme îmi măsor romantismul, mi-l cenzurez, ca să fiu în “rând” cu cei din jur; ca să nu ies în evindenţă drept o ciudăţenie. Nu mă întrebaţi de ce. N-aş găsi scuza cea mai potrivită, probabil.
N-am fost şefă, dar mi s-au întâmplat câteva episoade asemănătoare din partea unor persoane apropiate, pe care le-am susţinut necondiţionat, cu seninătate. Am căutat să iau în derâdere pe cei care au dus vorba, chiar dacă am simţit ţepi în inimă. Mai şocant a fost să văd cum o prietenă care, se pare, nu se simţea tocmai confortabil că într-o anumită direcţie sunt mai bună decât ea, mă ia la rost că nu i-am dat socoteală într-un moment delicat pentru mine. Eram nesigură dacă o sarcină fragilă va rezista în trupul meu şi am preferat să nu spun nimănui iar ea a aflat de la altcineva şi de la mine prea târziu. Unde e prietenia, m-a făcut aceeaşi persoană să mă întreb…
Dar asta e, deja, altă problemă.
Ca şi subaltern, însă, sunt conştientă că o firmă merge bine dacă toată lumea pune umărul iar angajaţii trebuie să-şi respecte şeful. Pe umărul lui sunt atâtea responsabilităţi. Că sunt şi excepţii (şefi absurzi), e adevărat, însă acest lucru e valabil şi pentru subalterni. Cât priveşte constanţa şi fermitatea unui şef, eu zic că acestea trebuie apreciate.
Nu vreau să vin cu laude siropoase către tine, Alice. Cred, însă, că eşti un om sensibil şi perfecţionist.
Îţi doresc putere în continuare. Şi mult succes!
LADRAN, LUEGO CABALGAMOS…
Nu are rost sa fii trista, zeita draga! Vorbele vin si pleaca, mai ales atunci cand nu au o justificare reala. Daca ai fost exigenta, ai fost pentru noi, cei care te citim cu atata drag, pentru ca ai vrut ca la noi sa ajunga ce este mai frumos si mai bun. Si pentru asta, iti multumim iar si iar. Viata este prea scurta si prea frumoasa, ca sa ne-o amaram cu astfel de ganduri. Mentine-ti standardul ridicat, pentru ca suntem mai multi cei care te iubim decat ceilalti, care iti gasesc vini imaginare.
Alice, eu cred cu adevarat in recunostinta, in respect pentru oamenii care ne fac bine si cu care alaturi ne este bine, in viata, la job sau orinde pe pamant. Eu cred ca sunt oameni care profita de altii, oameni ce sunt tot timpul nemultumiti de sef, de salarii de tot si de toate, ce se cred prea buni si prea pretiosi, iar cei pe care eu i-am cunoscut drept adevarate inteligente si firi rafinate si educate sunt de o modestie incredibila, orice compliment, cat de mic pare sa-i surprinda si sa-i rusineze. Valorie nu trebuie sa strige si sa strambe din nas deoarece stralucesc oricum iar cand mai vin si bani drept o consecinta fireasca a lucrurilor nu pot pricepe cum sa mai fie loc pentru invidii si suparari si rautati.
Moral asa trebuie sa procedam toti.
Testul lui Socrate
Într-o zi, marele filozof Socrate s-a întalnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus:
“Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?”
“Stai o clipă,” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.”
“Trei?”
“Așa este,” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”
“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”
“E-n regula,” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”
“Nu, dimpotrivă…”
“Deci,” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?”
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit.
Socrate a continuat. “Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosintei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?”
“Nu, nu chiar…”
“Ei bine,” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?”
Omul era învins și s-a rușinat.
Mai trebuie cred, sa ne facem o radiografie sincera, atunci cand cineva ne judeca,odata sa vedem daca prin vorbele pe care le auzim, nu cumva ni se se aduce aminte, de niste “pacate” “greseli” pe care noi la randul nostru le-am facut fata de altii, in ascuns sau nu, pe cati oare i-am “ucis” cu barfa, si judecata pe la spate…suntem oare cu adevarat curati …pentru ca daca vom continua sa judecam la nesfarsit, la nesfarsit ni se v-a intoarce cu aceiasi masura…cu care am dat, poate si mai grea sa fie masura…Daca facem un bine cuiva, sa o facem fara a mai astepta vreodata ceva in schimb de la cel caruia i-am daruit, in caz contrar tot timpul vom suferi…da, Alice ai amintit, sa IERTAM sa UITAM… si sa IUBIM neconditionat…si toate cate ni se intampla, cu un scop precis ni se intampla, important este cum ne asezam sufleteste fata de o problema sau alta…traim intr-o lume fara Dumnezeu, ca sa nu se mai intample aceste lucruri, trebuie sa–i facem loc in inima noastra lui Hristos…in caz contrar suntem pierduti…
Alice, am mai scris eu asta pe undeva: avea bunica-mea o vorba: “daca nu ai ceva bun de spus, mai bine taci” (evident, “prietena” ta nu s-a intersectat cu bunica mea). Eu te vad in oglinda acestor vorbe ale bunicii mele si cine nu se reflecta in ele impreuna cu tine nu merita nici o secunda gandul tau trist, momentul tau de amaraciune…caci nu ce spun altii despre noi ne face sa fim cine suntem, ci ceea ce vedem noi, cu ochii sufletului nostru, in oglinda zilei care il leagana pe azi spre maine. Daca ne-ai aduna pe noi, cele care te iubim mai intai ca om (da!) si apoi ca partener de dans al condeiului, nu ti-ar ajunge strazile Bucurestilor sa ne “adapostesti”. Uita-te la noi inainte sa-ti acoperi ochii cu o lacrima, nu pune la suflet, fa ce crezi tu ca e bine, e maximul pe care il poate cere cineva de la el insusi. Nimeni nu-l atinge vreodata, oricum. Te imbratisez in vorbe frumoase invatate de la tine
Stau si ma minunez cata lume va laud; cred ca nu aveti postare la care sa nu aveti nenumarate persoane care va lauda cu diverse atribute, care de mai de care mai “untoase”. Daca acestea ar lauda pe Dumnezeu (e singurul care merita laudat) macar jumatate din cat va lauda pe dumneavoastra, sigur v-ar face bine si dumneavoastra si lor. Sa nu uitati ca cine va lauda azi …maine va poate “vinde” . Dumnzeu sa va ajute si sa va intareasca!
Esti asa de frumoasa si adevarata Alice!
te privesc acum cind esti pe tvr3.
Nu cred ca amraciunea trebuie sa te cuprinda desi ceea ce ai aflat doare pentru ca uneori oamenii cu sufletul mare , sinceri onesti si curati nu sunt intelesi.
Te pretuiesc pentru ceea ce esti si faci si n-am sa uit niciodata mana intinsa de departe pentru a trece de greu.
E momentul sa-ti multumesc cum n-am facut-o pana acum si sa stii orice s-ar intimpla voi fi alaturi de tine.
Nu ma cunosti fizic , dar poate odata voi reusi sa ajung la vreo intalnire a blogeritelor de la Iasi sauBucuresti
Alice draga,
m-am aflat si eu de vreo cateva ori in situatia pe care o descrii. Stiu cum e. De aceea, daca tot ma considera o scorpie si vin sa-mi spuna asta intr-un mod las, abia atunci cand nu mai lucram impreuna, pozitia mea e adecvata etichetarii. II spun verde in fata ce parere am despre oamenii care n-au curajul sa spuna ,,adevarurile” la timpul potrivit si o fac, intr-un mod las abia cand se simt ei in siguranta si oricum nu se mai poate schimba nimic. Si refuz continuarea discutiei pe acelasi subiect. Alice, sa nu ne mintim singure! Astfel de persoane nu ne sunt si probabil nici nu vor fi vreodata prietenele noastre. O prietena nu ne-ar rani punandu-ne in astfel de situatii. O prietena alina ranile, nu zgaraie mai rau. Ramai la urma cu amaraciunea ca, din toate cate ai realizat impreuna cu oamenii respectivi, in timp ei nu reusesc sa-si aminteasca decat astfel de situatii. Te imbratisez cu drag, si-ti spun doar ca stiu cum e. Dar trece.
Da, sunt in direct pe TVR 3, la Regionalia… Si vorbesc despre blog… Si va intalnesc live…
Intotdeauna vor fi oameni in care credem si pe care -i pretuim si care sa ne raneasca, sa ne minta, sa ne barfeasca, sa ne puna la colt si la zid, gata oricand sa arunce cu piatra dar nu avem prea multe de facut decat sa ne cautam drumul spre lumina, sa iesim din apele intunecate ale rautatilor si sa-i luam de mana doar pe cei care ne sunt intradevar cu sufletul aproape cand ne e mai greu, mai dor, mai rece in inima si in viata.
Aseara ma gandeam la niste versuri, dar nu mi le-am amintit, decat in parte .
Poate le gaseste cineva:
” Cand ti se-ntinde-o mana,
Inainte de-a o strange,
Gandeste-te ca poate,
Te va lovi-ntr-o zi”.
Alice, Zeita mea draga, de cand am citit ce ai scris aici m-a bantuit cu imensa tristete muzica acestor versuri…
Capul lui Mihai Viteazu la Torda se ridică,
Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică
Şi Câmpia Tordei tristă îi răspunde lui cu jale:
“Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!”
Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,
Că intimidează Ţara cu guverne provizorii
Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul:
Totuşi unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?
Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,
Totuşi unde-au fost ai noştri, şi atunci, şi-n vremea asta?
Cum se-ajunge pân’ la gâtul Voievodului de Ţară,
Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?
Capul lui Mihai Viteazu ne-a lăsat numai cu trupul,
Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,
Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc şi mă mai mânii
Totuşi unde-au fost, românii? Totuşi, unde sunt românii?
draga Alice
nu cred ca oamenii ca tine pot juca un rol, sa fie intr-un fel pentru unii si altfel pentru altii…cu siguranta depinde doar de persoana care te vede cum te interpreteaza.
nu pot sa spun cum esti ca manager, dar nici nu pot sa cred ca te poate vedea cineva asa cum ai descris mai sus.
stiu ce inseamna sa fii nedreptatit de ceilalti si cred ca asta se intampla pentru ca ne daruim cu totul in ceea ce facem ca intr-o mare iubire…eu una stiu ce inseamna sa petreci seri la birou, ziua de lucru sa aiba chiar si 16 ore…sa cheltui din fondul meu personal pentru a ajunge mai devreme si a pleca mai tarziu decat toti ceilalti…culmea este ca am ramas ca in iubirile mele, data afara
dar conteaza oamenii care te inteleg, se simt gesturile pe care le faci, se vede diferenta…ceea ce faci si daruiesti se imprastie in jurul tau si nu degeaba.
eu una ii invidiez pe cei care te au langa ei la job, si cred totusi ca la mijloc e o mica invidie feminina…
o imbratisare cu parfum de mare…
Alice, mai tii minte cand vorbeam de multi dintre sefii de aici si ai facut ochi mari cand ti-am spus ca iau decizii fara inima si foarte “la obiect”. Nu ti ai putut inchipui ca la a 3 a abatere primesti o reducere de salariu si chiar amenintarea cu concedierea. Si ai avut o privire sincer uimita si nu ti-ai inchipuit ca exista asa ceva. Deci cine vrea sa vada sefi “ai dracului” rationali si lipsiti de inima…ii invit aici.
Si mai stiu ca ai incercat sa vorbesti “mai sus” si pentru conditiile noastre de colaborare….deci din cate cunosc eu nu se poate zice ca nu te-ai implicat. nu-ti mai fa griji si nu pune totul la inima- niciodata nu-i vei putea multumi pe toti….!
Alice, cu mana pe inima iti spun ca nu cred ca niste oameni cu sufletul deschis, curat pot avea o asemenea parere despre tine. Si nu ei, oamenii care chipurile te-ar fi barfit, sunt cei carora ar trebui sa fie blamati ci persoana care ti-a adus la cunostina. Ce bine ti-a facut dand asa-zisele carti pe fata? Eu nu vad niciunul. Ti-a amarat sufletul fara rost.
Am si eu (ca si Delia) niste sefi “deosebiti”, care taie si spanzura… sau in cuvinte simple, romanesti, penalizeaza orice prostie dupa ce au acordat un bonus (ex. vorbitul la tel personal in timpul programului cand e seful iritat) sau injura ca la usa cortului cand nu i-ai respectat al doilea task PRIORITAR pentru ca te ocupasei de al treilea, mult mai PRIORITAR. Cate exemple as avea sa dau… se pot scrie carti pe baza lablitatii sefilor mei. Dupa astfel de cretinatati as vrea sa-i aud pe cei care te vorbeau pe la colturi cum se simt ei neindreptatiti… sau poate pe acea colega “minunata”.
Si stii care e cea mai tare faza? Ca nu le port pica (sefilor mei) nicio secunda. Fiecare isi conduce firma dupa bunul plac. Fiecare isi asuma responsabilitatea propriilor alegeri. In momentul in care voi pleca de aici voi fi fericita ca imi voi fi gasit altceva si ca am avut ceva de invatat.
Colega ta a inteles gresit partea cu sinceritatea (apropos de postul de pe coffechat). O persoana care are de daruit cuvinte atat de frumoase poate fi scorpie doar daca se afla in aceasta zodie… si nu e cazul
Noapte buna!
Andres
PS. Noi suntem amenintati la fiecare criza de isterie (si sunt dese) cu taierea salariului, concedierea, concediu fara plata, iar expresia “da-ti-va demisia” e ceva la ordinea zilei. Faptul ca in momentul urmator se apuca si povesteste ce regim mai tine sau alte nimicuri e cu totul altceva. Chiar nu pricep cum reusesc unii in viata in felul asta… Poate ca asta e cheia… offf…
Cred ca daca as fi fost in locul tau, nu as fi avut curajul sa ajung in redactie si sa povestesc discutia cu fosta coechipiera. Cred ca mi-as fi amarat sufletul singura si nu m-as fi deschis celor care, dupa spusele fostei colege, au incins odata o barfa mica. Si cred ca m-as fi ofilit mult timp in dezamagirea si tristetea mea.
Toata lumea spune “nu pune la suflet, ca nu se merita”. Teoretic asta as spune si eu. Si tie, si mie, si oricui in situatia asta. Dar in practica, cred ca nu as reusi. Nu as reusi sa trec peste asta foarte, foarte mult timp, mai mult decat “se merita”, asa cum am zice.
Asa ca vin si-ti caut sfatul: Cum esti acum, dupa aceasta intamplare? Cum faci, cum reusesti sa nu te superi? Sau sa nu se vada ca te-ai suparat? Sau cum faci sa-ti treaca repede? Sau orice, numai sa nu mai fii amarata din cauza asta?…
Te imbratisez cu drag.
Alice…
Recitind postarea, mi-au cazut ochii pe motto…
Poate ca lupii si-au dat seama si ataca exact in punctul cel mai sensibil al omului, ratacit printre ei…
Ooo, mi-ar fi mila de ei!…Iarta-i si rabda muuuuult!
Draga Alice, chiar eu am fost de fata la o astfel de discutie despre tine si despre revista:( M-am ridicat si am plecat. Nu suport rautatile, barfele, micimile. Un sef are intotdeauna un rol ingrat si nimeni nu vede cat de mult munceste. Sau cat incearca sa atinga perfectiunea… Cu drag.
In proportie de 90%, sefii nu sunt iubiti. Sunt situatii cand sunt profesionisti, sunt tipicari si sunt exigenti cu propria persoana. Asa ca au dreptul sa fie exigenti si cu cei din jur.
Pe vremuri o buna prietena imi spunea ca de prosti nimeni nu vorbeste, dar daca esti al dracu’ (in meserie) toti sunt cu ochii pe tine.
E neplacut sa-ti suprinzi chipul in alte oglinzi decat ale tale, cu atat mai mult cu cat se intampla pe neasteptate, zguduind nemilos propria-ti statuie. Pe de alta parte, iti aminteste ca nu te-ai nascut ferice din zei ori trup de fecioara si ramai ceea ce esti, doar om printre oameni. Supus pe veci relativitatii… tale si a altora.
In urma cu aproape o luna am indraznit a va scrie pe email-ul redactiei. Spre suprinderea mea, raspunsul inca intarzie cumplit. Sa fie aceste adrese de vina: alice@revistatango.ro ori redactia@revistatango.ro? Sau poate vreo oglinda?
Draga Lacramioara, cea dintai este adresa mea, cea de-a doua nu stiu daca mai functioneaza, intr-adevar. Dar daca mi-ai trimis un mail care sa contina mai mult de trei linkuri si/sau atasamente, ajunge automat in spam, avem un sistem de protectie in care mailul selecteaza automat informatiile primite. Te rog, trimite-mi din nou, punand linkurile intre ghilimele si va ajunge cu siguranta. Nu ma pot abtine sa observ ca imi scrii pe un ton cam iritat, probabil ca daca am sa primesc mailul tau o sa pricep de ce. Pana atunci, numai bine.
Multumesc pentru raspuns. Ati sesizat foarte facil iritarea din text. Iertata-mi fie. S-a nascut din frustrarea asteptarii si din acea discrepanta intre reflexia dumnevoastra in mine si un raspuns ce se incapatana sa vina. Acum s-a asternut linistea. Am inteles. Cu siguranta acel sistem de protectie a aruncat gandurile mele in Spam. Voi retrimite mail-ul asa cum ati binevoit a ma sfatui. Multumesc ca ati aruncat o raza peste aceasta seara a mea. Pe curand!