Si intre noi mai e un pas
Posted by Alice Nastase Buciuta on Sep 16, 2010 in Confesiuni | 81 comments
Cred ca cele mai frumoase relatii din lume raman acelea in care ultimul pas nu a fost niciodata facut. Prieteniile elegante, in care cei doi camarazi ai aceluiasi crez nu au ajuns niciodata sa se bata pe burta, familiar, si sa-si zica nici macar in betiile cele mai crunte “ba”, “ma”, “fato”. Iubirile neconsumate total, in care familiaritatea instalata in numele linistii nu duce la evaporarea totala a respectului, a sfielii, a emotiei fara de care eu cred ca nu se poate rezista pana la capat.
O prietena de-a mea, pe care am sunat-o, intarziat, s-o felicit pentru mariajul ei din miez de vara, mi-a spus ca tocmai si-a parasit proaspatul sot dupa o conversatie in care, in momentul in care el nu a mai avut argumente, a folosit formula parlamentarei aceleia sinistre si i-a zis , scuzati, “ciocu’ mic!”. I-am dat dreptate, intristandu-ma crunt, fara sa vreau sa aflu si alte detalii si fara sa ii expun argumentele mele crosetate instantaneu in gand. Ca daca un barbat iti vorbeste asa in primele luni de casnicie, e clar ca peste trei ani o sa te si scuipe.
Eu sunt adepta prieteniilor mari si politicoase, care rezista in timp tocmai prin delicatetea care innobileaza sentimentele. Militez pentru intoarcerea amorurilor paradoxale, in care fuziunea intensa, continua, sa fie dublata de o decenta a limbajului si a comportamentului care sa nu striveasca misterul, sa nu terfeleasca valoarea si demnitatea indivizilor luati separat. Cred in uniunea iremediabila a cuplului de prieteni sau de iubiti in fata lumii, cred in taria falangei romane in care, doi cate doi, reuseau sa rastoarne lumile adverse. Nu sunt genul de femeie care face pipi de fata cu iubitul si nici soiul de amica subversiva care evoca amintiri stanjenitoare pentru prietena ei. Sunt ciudata. Si trista. Si vesela. Si indragostita de-o viata de aceeasi femeie. Iubitoare, pentru o viata, a aceluiasi barbat.
Draga mea Alice, sti ca eu intervin rar in discutie dar o fac lung si – ma tem – plictisitor cateodata
In primul rind, felicitari pentru familia superba, pentru fetita perfecta si pentru cum reusesti sa te descurci in fiecare zi a vietii tale cu toate aceste responsabilitati minunate.
Vroiam sa-ti spun ca desi in linii mari sunt foarte, dar foarte de acord cu ce spui tu despre respect, pudoare si intimitate (si eu sunt exact genul amintit de tine, care nu face pipi in fata partenerului si nici nu se epileaza/ cremuieste/ etc. in prezenta acestuia sau – even worst – a prietenelor venite in vizita!) dam vazut de-a lungul vietii cupluri in care intimitatea si anumite aspecte sa le zic “normale” erau tratate cu mult firesc, cu ingaduinta si empatie si atunci nu mi s-a mai parut asa ciudat! Iar cand am vazut “Babel” (nu stiu daca l-ai vazut dar daca nu, merita!) in care Brad Pitt si Cate Blanchett fac o partitura absolut memorabila si practic reinventeaza intimitatea si caldura si apropierea intr-un cuplu blazat si subminat de cotidian…..e o scena in care ea, ranita, cu febra, murdara are nevoie sa faca pipi! Si el, la fel de murdar, de obosit, de trist o ajuta sa se aseze pe plosca. Si foarte bine reda ea jena, si umilinta si neputinta…iar el e genial, cu cata compasiune, dragoste si devotament o ajuta! Ei bine, genul ala de facut pipi in fata partenerului….ca si genul de prosteala cu care eu imi mai alint prietenele foarte apropiate cu cate un “faaa” razgiiat, in care se simte si se aude clar “draga mea draga, iubita mea”…..Sigur ca nu trebuie sa existe jigniri grosolane si bineteles ca prietena ta bine a facut daca l-a inobilat pe sotul ei cu atributul “fost”! Caci in contextul descris “ciocu’ mic” este mai mult decat o jignire, este o palma verbala! Dar eu gasesc – functie de context – ca uneori cate o “nebuno/ nebunule, mi-ai scos sufletul”, cate un “of, prostu;/proasta mea” nu dauneaza nici sanatatii, nici relatiei! Cum frumos spunea dl Paler “am invatat ca daca doi oameni se cearta nu inseamna ca nu se iubesc la fel cum faptul ca nu se cearta nu e o dovada ca se iubesc”! Sa zicem ca eu mai degraba cred intr-o ponderare, in lipsa extremelor in relatiile personale! Caci asa cum spunea tot Paler “am invatat ca indiferent cat de bun prieten ti-ar fi cineva tot te va rani intr-o zi! Iar tu va trebui sa-l ierti pentru asta!”
Te pup Alice, pe tine si pe jumatatea ta feminina! Imi sunteti un exemplu foarte frumos voi doua! Altul, la fel de frumos, a mai fost decat acela al lui Winnetou si al sufletului lui alb pereche – Old Shatterhand
Anca G, stii, cand am citit dimineata comentariul tau, mi-au dat lacrimile. Simona este marele reper al lumii mele, ancora mea, dragostea mea. Enkidu, prietenul meu care vanase cu mine lei… Greselile noastre de demult le-am uitat deja si stiu ca de acum incolo nu ne vom mai gresi niciodata. Toate iertarile noastre apriorice ne dau curaj si incredere in noi. Pentru totdeauna.
Nu sunt de acord (si nu ma refer la lipsa completa a intimitatii, la utilizarea aceleiasi periute de dinti si la o nedespartire totala). Cele mai fericite relatii sunt cele implinite, consumate, dorite, atinse, plauzibile, reale. Sunt relatiile care ating octogenatul, care se cunosc dupa cuta aceea stramba de pe mijlocul fruntii. Sunt relatiile carora le accepti si defectele si izbucnirile furioase (cu moderatia si socotelile de bun simt, nu ma intelegeti gresit). Sunt relatii cu multe compromisuri si cu multe bucurii, cu surprize si banalitate. Sunt relatiile in care te scoli ochi in ochi desi poate te-ai culcat spate-n spate.
Nu cred in relatiile neimplinite. Ori sunt altceva decat dragoste, ori sunt de o cruda neputinta.
MR, pasul acela, ultimul pas al decentei, al emotiei, al politetii pastrate vesnic nu inseamna neimplinire. Eu cred ca e exact invers. Ca inseamna ca, in fiecare clipa, pretuiesti si respecti relatia ta. Dupa ce il fac si pe cel din urma esti tentat, cred, sa te culci pe-o ureche si sa crezi ca totul ti se cuvine. Stii, pe vremuri, sotii isi spuneau unul altuia “dumneata”.
MR, suna frumos ce spui si ma zbat din rasputeri sa simt la fel. Totusi, undeva am sentimentul inecacios ca fictiunile frumoase ne remorcheaza tiptil pe drumuri pline de utopii.
)
Stiu, cu totii traim cu iluzia ca mitul batraneilor care se tin de mana nu e doar un fruct virtual al unei minti insetate de certitudine. Dar din pacate, nu cunosc exemple concrete. In spatele unei iubiri octogenare, sta ori o iubire septuagenara (s-au casatorit a treia oara cand unul era vaduv si unul divortat in serie), ori un triumf al compromisului moderat asupra tentatiei de a te separa de consort.
“Le accepti defectele si izbucnirile (cu moderatia si socotelile de bun simt)”, spui. Da, suna superb, doar ca natura umana mai are nevoie de multe upgrade-uri ca sa fie capabila de iertaciuni si crize moderate, de bun simt. Tot ceea ce este moderat in momentul x devine acut in momentul x plus 1.
Avem tendinta paguboasa a supralicitarii. Daca ni se iarta repetat, gresim repetat si din ce in ce mai adanc. Daca ne certam si ne dracuim o data, ne cerem iertare plangand, dar peste o luna ne vom dracui din nou. Apoi, saptamanal. Apoi, cand densitatea satanica va atinge cote de insuficienta, vom trece la alte genuri de agresivitate.
Da, e minunat sa-i poti ierta adulterul unui om pe care il iubesti, si sa salvezi astfel o relatie. Intrebarea e daca asta se numeste salvare sau, de fapt, e o prelungire sadica a unei maladii.
Omul e dominat de recidiva, e una dintre tarele pe care genetica inca nu e capabila sa le struneasca.
Cine poate spune cu mana pe inima ca familiaritatea asta sentimentalo-fiziologica (arta de a ne cunoaste unul altuia fiecare slabiciune, fobie, infectie sau secretie) e un progres in relatia noastra cu un om adorat? Nu cumva e mai interesant sa conservam emotia aia care ne inmoaie ligamentele de cate ori apare celalalt? Sigur ca o viata in doi prelunga, cu sau fara intimitati clinice, atenueaza, in timp, emotia nebuneasca. Dar m-ar ispiti amanarea acestei frumoase, longevive blazari supranumita “nunta de argint”.
Stii ce este fabulos in relatia noastra, Simona, iubita mea, frumoasa mea? Ca nu ne-am ascuns una celeilalte nimic, niciodata, si, totusi, a ramas intre noi pasul acesta al nobletii. Nu ti-as putea spune niciodata o vorba urata, pentru ca desi esti a mea, iar eu iti apartin fara nicio urma de indoiala, nu uit sa ma opresc din cand in cand si sa te contemplu, cu admiratie, cu uimire, cu respect. Nimeni pe pamant nu este ca tine.
Nu judec viata nimanui si nu generalizez la a tuturor. Acele exemple concrete exista, eu le cunosc. Si pentru mine ele sunt definitia celei mai fericite relatii. Asa ca aleg relatiile prin care am trecut, in care am iubit si am iertat, in care am visat. Cu toate defectele si recidivele speciei umane, caci om sunt si eu.
Doua dintre prietenele mele trec prin situatii mai mult decat triste, pot spune dramatice fara a exagera deloc. In relatiile lor nu mai poate fi vorba de inca un pas… Sunt langa ele si le tin de mana…
Am spus-o si mai demult, o spun si acum: pentru mine iubirea incepe sa se destrame o data cu primul compromis facut. Cand acel compromis doare, e inceputul sfarsitului…
Alice, pentru ca niciodata nu as putea sa o spun mai frumos decat tine, te citez: ” Militez pentru intoarcerea amorurilor paradoxale, in care fuziunea intensa, continua, sa fie dublata de o decenta a limbajului si a comportamentului care sa nu striveasca misterul, sa nu terfeleasca valoarea si demnitatea indivizilor luati separat.” As vrea sa citeasca si ele aceste randuri…
Pastrez in suflet un barbat, il voi pastra pentru totdeauna si voi putea spune mereu cu mana pe inima: ” Si intre noi mai e un pas…”
Nici eu nu cred in compromisuri, draga mea Cristina. Cred in iubiri mari si oneste, in onoare si in cuvant. Si in pastrarea ultimului pas…
Alice, asezi mereu cuvintele cele mai potrivite gandurilor care te anima si reusesti sa ma impresionezi de fiecare data. Astfel cred si eu ca sunt adevaratele relatii, incarcate de noblete sufleteasca. Caci tocmai acest fel de a intelege interactiunea dintre noi ne deosebeste de fiintele necuvantatoare. Din pacate, atat de des, intalnim in viata noastra cotidiana relatii in care obscenitatea, prostul gust, trivialitatea dusa la extrem prin duritatea limbajului si comportamentului, aseaza acele persoane cu mult mai jos in arborele evolutiv al speciilor existente pe Terra. Simona, ai punctat atat de exact situatiile compromitatoare in care se ajunge din lipsa elementarului respect datorat persoanelor din jurul nostru, in general si celor pe care spunem ca le iubim, in special. Cred ca o minima decenta nu numai ca nu e daunatoare oricarei relatii ci, dimpotriva, o cimenteaza realizand cu adevarat trainicia si perenitatea ei in ani. Si mai cred ca nu poate fi vorba de iubire acolo unde cuvinte si gesturi triviale si dure sunt o obisnuinta zilnica.
Imi sunteti dragi. Raspunsurile voastre ma ajuta sa trec mai usor peste intrebarile mele. Va multumesc din suflet.
“Insa, vezi, nu merit eu ce vrei sa-mi dai…”
http://www.youtube.com/watch?v=bfBee_ffvGM Intre noi mai e un pas- Sanda Ladosi si Stefan Iordache
Moi, nasa mea draga, tu si sotul tau sunteti un exemplu pentru mine. Nadajduiesc sa fim si noi asemenea voua, sa va urmam in viata asa cum v-am urmat, cu inima oprita in loc de emotie, in fata altarului. Iti sarut mana care imi scrie cuvinte atat de frumoase.
De cand am raspuns unui post de-al tau, citindu-ma, apoi citindu-va, m-am trezit nedormind noptile. M-am intors pe toate partile si m-am intrebat, daca vreodata am sa mai gasesc curajul sa ma uit fix si adanc in ochii mei. Si incerc, asa cum stiu eu, asezandu-ma la tastatura si incercand sa-mi raspund. Si nu se aude nici un ecou. Stiu ca cea mai mare parte din mine sta pitita, inspaimantata, intr-un subsol al gandurilor, al amintirilor, tinut sub lacat, intr-o chinuitoare tacere. Stiu ca rand pe rand, toate minciunile cu care ma amagesc zi de zi se vor intoarce impotriva mea. Si simt anii acestia in care am adunat, bucatica cu bucatica, maldare de taceri, de zambete fortate, de lacrimi inghitite cu noduri cum ma apasa si uneori imi pare ca ma vor strivi. Viata nu a fost tocmai prietenoasa cu mine iar eu nu am stiut defel s-o-mblanzesc. Am iubit intotdeauna nepotrivit, am luptat pentru cauze pierdute, mi-am dat sufletul in dar fara a astepta ceva in schimb. Si-apoi am obosit cumplit, si n-am mai iubit, si n-am mai luptat. M-am asezat cu aripile frante, cu genunchii la piept, cu fruntea pe genunchi, intrebandu-ma daca mai sunt in stare sa-mi indrept spatele, sa-mi inalt privirea. Eu nu stiu povesti frumoase despre iubire, eu nu stiu nimic despre adevaratele prietenii. Pe mine intrebati-ma despre minciuna, despre tradare, despre lasitate. Le cunosc gustul, inca-l mai simt uneori. Eu am iubit mult, prea mult. Si asta m-a costat enorm. Dar am aflat ca sunt si prietenii trainice, tihnite, ca sunt iubiri odihnitoare, lipsite de tremur, de teama. Si totusi, de ce oare mi se indreapta sufletul, alergand ca un nebun, mereu mereu, catre iubiri sfasietoare, catre doruri aprinse, catre povesti care incep frumos, te chinuie dureros, cand ca o vapaie, cand abia mocnit, dar spre nenorocirea ta, nu se sfarsesc. Pentru ca marile iubiri vin de nicaieri si nu stii niciodata unde se duc. Pentru ca vin prea tarziu, cand esti atat de insetat dupa ele incat te pierzi in fata lor si pleaca prea devreme, cand inca nu ti-ai ostoit setea si ramai tanjind, tanjind. Si doar ele sunt mari iubiri, pentru ca doar ceea ce nu are inceput, si nu are sfarsit, poate sa fie vesnic. Toate celelalte sunt ca niste pahare de apa peste un pamant uscat de arsita, in asteptarea binecuvantatei ploi.
Ulicica, este a nenumarata oara cand ma faci sa citesc de mai multe ori la rand si sa ma intreb prin ce vraja scrii despre mine, cum reusesti sa scotocesti in maruntaiele amintirilor mele si sa vorbesti despre viata mea. Dar, dincolo de coincidenta superba ca suntem suflete surori, sau poate tocmai de aceea, vin si iti spun: o sa fie bine. Ai incredere in cuvantul meu. In destinul nostru, asezat in acelasi tipar. Te imbratisez cu toata dragostea.
Ulicica, uite te rog eu frumos ceva. Te rog sa ma crezi pe cuvant si asta pentru ca in alt fel nu pot sa ti-o spun. Nu acum. Crede-ma ca ziua in care te vei uita adanc si fix in ochii tai nu e departe.
Trebuie doar sa crezi in magic. Si sa stergi putin oglinda, s-a aburit.
Alice, dragostea mea, pacatuiesc cateodata temandu-ma ca nu mai sunt ce-am fost si ca singura noastra avere de suflet e trecutul nostru fabulos. Dar e suficient sa te intalnesc, sa te ascult, sa te astept, sa citesc ceea ce scrii, sa te vad plecand si uitandu-te la mine in urma, pe scari, ca sa stiu ca noi doua nu ne vom desparti niciodata. Si iarta-ma ca uneori mi-a fost frica. Te iubesc!
Simona mea, nu te iubesc pentru trecutul nostru, in care ti-am gresit de atatea ori si m-ai iertat de tot atatea. Ci pentru prezentul si pentru viitorul nostru. Pentru felul discret si generos in care ma astepti sa ma dezmeticesc din vartejul noii mele vieti, ca sa avem timp si doar pentru noi doua, pentru faptul ca nu ma presezi niciodata cu nimic, desi stiu cata nevoie ai de mine pe lumea asta in care totul e dusmanos si intors cu fundul in sus, pentru felul tau magic in care ma intelegi, ma linistesti si ma aperi de mine insami. Te iubesc pentru felul in care ma faci sa ma simt, inaltandu-ma, obligandu-ma sa-mi redeschid aripile de fiecare data. Cum vorbeam ieri… Sunt obosita sa mi se spuna ca n-am eu suficienta incredere in mine ca sa pot trece peste minciuni si peste rautati fara sa imi pese. Am incredere sa spun ce vreau, am incredere cat sa nu accept compromisuri. Am incredere in mine, pentru ca tu ai incredere in mine.
Alice, draga mea, ma coplesesti cu vorbele tale. Da-mi voie sa va imbratisez si eu cu toata caldura inimii mele, pe tine si pe Paul, pe minunatii vostri copii si sa te asigur de toata dragostea mea.
Stiu ca tot ceea ce traiesti meriti si stiu ca asemeni tie, sufletelor nobile precum este al tau Dumnezeu le harazeste fericirea. <3
In acelasi ton al neintelegerilor lui Alice, am si eu o neintelegere: la ce bun sa existe 2 chiuvete in baile matrimoniale? (oare asa le zice?) Ma credeti ca nu pot sa inteleg cum 2 oameni pot sta alaturi sa se spele, chiar si doar pe fata sau pe dinti? Nu mai zic ca am vazut dormitoare cu baia inclusa in aceeasi incapere, deschisa, daca intelegeti ce vreau sa zic, cu cada, chiuveta, iar WC-ul era dupa un colt, fara usa, dupa un paravan. Na, astea-s neintelegerile mele, situatiile astea or fi normale.
Nu stiu de ce imi vine sa pun si chestia asta tot in categoria “intimitate mai bine lipsa”…
Bine-nteles ca nu inteleg nici cum, chiar soti fiind, unii oameni pot sa aiba manifestari ale nevoilor fiziologice de fata cu oamenii apropiati, daca de fata cu strainii nu ar face niciodata asa ceva. Normal ca se toceste orice urma de romantism si erotism daca se considera normal ca atunci cind ne vine sa facem sau sa spunem ceva, chiar facem, fara sa tinem cont ca e cineva linga noi. De altfel, se spune ca trebuie sa ne comportam si atunci cind sintem singuri ca atunci cind sintem inconjurati de multa lume. Numai asa regulile de bun simt sint mai bine interiorizate si automatizate, astfel incit niciodata nu vom putea fi luati prin surprindere de prezenta cuiva cind ne manifestam “liber”. Cred ca odata trecut de perioada de sugar sau copil foarte mic, orice om trebuie sa isi pastreze numai pentru el secretul “densitatii”, “frecventei”, “consistentei” sau alte detalii de-astea.
Si mai am o neintelegere in legatura cu cei care, tot ca soti, isi spun “mama” si “tata”
Cind citesc ce va scrieti, Alice si Simona, mi se pare ca citesc “corespondente” din epoca “dulcea mea doamna/ eminul meu iubit”. Sper ca salvati astea undeva si le puneti bine, daca nu o faceti deja, spuneti-mi ca o fac eu
CarmenP, nu intelegi cele doua chiuvete, pentru ca faci parte din aceeasi categorie “demodata” care tine la ultimul pas. Mie mi-ar placea chiar sa avem doua bai separate, sa iesim fiecare splendid si parfumat din camera secretelor.
Am ras de referirea ta la cei care isi spun “mama” si “tata”, si mie mi se par cei mai caraghiosi cu putinta, desi inteleg cum au ajuns acolo- invatandu-si copiii sa se adreseze, probabil. Ne spunem si noi cateodata, in gluma, desigur, “mama lu’ Izuta” sau “tata lu’ Izutu”…
Am uitat sa va spun ca astazi voi fi la Campina. Acolo “Orasul citeste”… E o actiune minunata organizata de cativa tineri cu suflet.
http://campina.orasulciteste.ro/
Pentru cine vrea sa cunoasca mai bine (si mai “condensat”) barbatii (si femeile, daca mai era cazul):
http://www.youtube.com/watch?v=vwFXdnHfX7I
Alice,zeitelor
azi sunt extrem de fericita,ma lupt de 3 zile si 3 nopti,cu mine.Sa ajung sa ma cunosc.Sunt Inger ori sunt Demon?!
Dumnezeu exista,intotdeauna l-am simtit,in schimb azi cred cu o doza mai mult in El.
Alice,draga mea Alice,vin aici in casa ta,unde m-am regasit pe mine si unde mi-am regasit dragostea pe care vreau sa o traiesc pentru toata viata,alaturi de sotul meu iubit,ITI MULTUMESC! tie Alice,voua tuturor zeitelor pe care v-am citit cu drag.Azi il iubesc ca’n prima zi cand privirile ni s-au unit pentru totdeauna.
Da Alice,asa cum bine sti si tu,am si eu o prietena de suflet,pe care o cheama Simona,dar imi place sa-i spun Pisi si stiu ca si ei ii place sa-mi spuna astfel.Da,este dragostea mea mare,in varianta feminina,dar ,permite-mi sa te citez(simt ca mi-ai permis
) “Sunt ciudata. Si trista. Si vesela. Si indragostita de-o viata de aceeasi femeie. Iubitoare, pentru o viata, a aceluiasi barbat”..eu n-as fi putut scrie atat de frumos Alice dar, tu ma intelegi
Dumnezeu exista
Alice,aici in casa ta,imi permit sa-ti spun ca minuni exista(dar tu stii asta,nu-i asa?)
Alice ,dragele mele,Va multumesc ,va tin de mana si va spun ca sunt extrem de fericita
poate am luat-o razna?..ei,nu prea as crede..
Iubesc si sunt iubita,si voi iubi si voi accepta iubirea,cate zile voi avea.
Amin!
Va iubesc .
P.S.
) …
ma intreb daca mai are vre-un ros sa merg sa ma spovedesc?!
Dar in acelas timp,sunt convinsa ca popa citeste blogul facatoare de minuni a lui Alice.
earam atat de fericita incat am intrat pe usa cu fericirea pe gura,si am lasat
Buna dimineata! putin mai la urma
Buna dimineata tuturor
http://www.youtube.com/watch?v=rCL7vYBzmyo
Alice? am si eu o intrebare,adresata tie
daca am ajuns la aceasta concluzi,tu crezi ca ,m-am maturizat?
Intr-o viata ideala, Simona si Alice, iubirea ce v-o purtati v-ar fi fost indeajuns. Si chiar de uneori mai cautati prin unghere si sertare, ceea ce va sta in fata e tot ce conteaza. Desigur, complexitatea conditiei umane careia ii suntem subjugati presupune atat de multe aspecte pe care trebuie sa le intrunim, ca femeie, ca om social, ca fiice, sotii, mame…incat. Parca uneori, cand iti asezi seara capul pe perna te intrebi daca esti aceeasi persoana cu cea de dimineata. Dar cata vreme la fiecare cantat al cocosilor ne inaltam privirea catre o noua zi, o noua minune, o noua sansa, viata, in tot vartejul ei, e ca un roman imens din care primesti, cand si cand, cate o pagina. Si desi de multe ori ai impresia ca nu se leaga intre ele, e o poveste bine scrisa, superba, uimitoare, indiferent de epilog. Pana la urma, epilogul e o sansa perfecta de prolog, pentru o minte sclipitoare, gata sa-si astearna condeiul la picioarele sufletului tau. Eu va admir iubirea indeajuns cat sa-mi spun ca lumea toata e un manunchi de minuni, iar oamenii sunt frumosi si viata merita tot ce-i mai bun.
Alice,in toata explozia de fericire pe care o simt in vene,in toata explozia de curcubeu din inima mea care arde arde de iubire,fericire,si nici eu nu mai stiu a ce arde..
Alice,imi cer scuze fiindca nu asa mi-am inceput povestea…
vei putea oare sa ma ierti?
Ulicica,
printre lacrimile fierbinti care acum, in acest moment curata si partea cealalta a “medaliei” care este inima ,
simt exact cum ai scris
ai scris frumos
Anca Alexandra, Nu stiu daca te-ai maturizat, dar stiu ca te-ai implinit. Ma bucur pentru fericirea ta, pentru minunea care ti-a fost data. M-ai emotionat. Si, intr-adevar, n-are rost sa pierzi vremea cu spovedanii, sigur vreun preot dragut ne citeste:) De fapt, stiu sigur ca ne citeste, fiindca, mai demult, mi-a scris, pe mail, un parinte si m-a certat pentru articolul cu “De ce putem iubi un barbat insurat”… N-am stiut ce sa-i raspund, nici acum nu as sti, pentru ca eu cred acelasi lucru, ca nu hartiile ne tin unul al celuilalt, si nici promisiunile, pentru ca suntem deja otraviti cu puterea de a ni le incalca. Ci dragostea. Dragostea implinita. dragostea care sta sub semnul minunii.
Relatii cu multe compromisuri, relatii implinite… spunea MR. Niciodata nimeni nu va face suficiente compromisuri intr-o relatie, mereu va mai fi loc pentru inca putin, pentru inca unul in speranta ca celalalt va intelege importanta gestului tau si cat de mare e iubirea ce i-o porti, din moment ce esti capabil de inca un compromis.
Experienta m-a invatat, insa, ca departe de a fi o favoare pe care ti-o faci tie si celuilalt, compromisurile te duc mai aproape de neimplinire. Da, Simona, natura umana are tendinta egoista, i-as spune eu, de a persista si mai adanc in greseala. De a considera iertarea ca si cuvenita, dinainte de a se naste greseala. O relatie (de orice natura) presupune, fara doar si poate, disponibilitatea de a face anumite compromisuri, dar cine stabileste limitele moderatiei: cel care face compromisul sau cel caruia i se iarta tot?
Cat priveste intimitatea excesiva si exagerata, aceasta nu da calitate unei relatii. Cunosc, tot din experienta, ca respectul si bunul simt dintr-o relatie pot face minuni si pot da energii pozitive inimaginabile. Chiar daca ramane un mister culoarea chilotilor pe care ii poarta fiecare…
Trebuie sa recunosc ca, desi va citesc zilnic, raspund sporadic provocarilor pe care le lansati aici. Sunt, insa, mult mai multe raspunsurile pe care le gasesc aici si raspunsurile pe care le gasesc in mine, cand puneti intrebari de care mi-e frica, intrebari care ma dor si pe care le alung adesea…
Theo, si mie mi-e frica de intrebari si de raspunsuri, dar ceea ce ai scris tu ma obliga sa fiu mai curajoasa. Pentru ca vad ca nu sunt singura care gandeste astfel. Nu cred in compromisuri, le gasesc dovezi de lasitate. Si tanjesc nebuneste dupa respect, e valoarea suprema a relatiilor mele. Iti multumesc ca ai raspuns provocarii de azi. Pe mine m-ai ajutat mult.
Familiaritatea excesiva cu rufele ei flendurand nonsalant sub ochii celuilalt ma face sa zambesc. Zilele trecute priveam o scena in care el se sprijinea pe marginea balconului iar ea il scarmana pe spate, cautand ceva stors . Dupa un timp, ea a intins cu dragoste degetelele pe care statea excesul de sebum extras cu dragoste nesfarsita. El a ridicat din umeri si si-a sorbit mai departe berea. Mi-am zis atunci ca intre cei doi si cuplul simpatic de urangutani de pe Animal Planet nu e nici o diferenta. Si aceasta nu neaparat pentru gestul in sine, cat pentru exhibarea lui.
Mi-e clar ca fara o doza oarecare de mister, orice relatie risca sa cada in derizoriu.
Fac exceptie doar acele situatii limita in care ingrijirea celuilalt e o expresie a iubirii. Spun aceasta pentru sunt cazuri in care el este cazut la pat si ea il ingrijeste devotat. Imi place sa cred ca si situatia inversa e valabila, dar nu cunosc direct astfel de persoane.
…
Intimitatea e altceva.
Ea dizolva distanta psihologica, te apropie de celalalt fara riscul de a-ti pierde identitatea.
…
Memoria mea afectiva a stocat un gest adorabil al barbatilor.
Imi place de nu mai pot si ma stradui sa nu incalc spatiul personal cand fascinata imi doresc sa urmaresc procesul de indepartare al mustatei sau barbii.
E ceva magic in modul in care mana unui barbat plimba aparatul de ras pe fata . Cum se dezvaluie pas cu pas, contururile fetei si zambetul lui inconfundabil .
Lotusule, tu limpezesti mereu lucrurile pentru mine. Da, familiaritatea e una, iar intimitatea cu totul altceva.
Prin insasi firea mea las intotdeauna un spatiu , “un pas”, un nespus ,intre mine si celalalt/cealalta. Un astfel fel de a fi incita,atrage,intereseaza.Am inteles tarziu , mult prea tarziu ca este o calitate rara ,care mi-a adus la nevoie nesperat de multi prieteni , prietenii ,ajutoare de mare valoare .De curand mi s-a spus de catre o doamna foarte importanta ,care nu face complimente ,care nu cauta si nu cere prietenii ,pe care o cunosc de foarte multi ani ” esti admirabila si onorezi cu prezenta”. M-a magulit .Nu este lipsa de modestie ceea ce am scris aici ,este ceea ce nu am stiut sa exploatez niciodata.
Dar eu nu pot fi altfel , decat paguboasa prin gentiletea mea innascuta.
Asa paguboasa cum esti ( ca si mine, de altfel…), sunt, si eu, profund onorata sa te fi cunoscut.
Nu am fost pe insula Margareta, ne plimbam doar, pe malul stang al Dunarii, draga mea. Dar m-as fi bucurat mult sa ne intalnim.
Nicu Alifantis – http://www.youtube.com/watch?v=7ZDW6_NUIDo
Ne moare dragostea
Iubito-n nopţi târzii,
Şi bate vântul de ne strică urma
La margine de câmp
Aştept să vii
Astept să-ţi văd în zarea moartă umbra…
De floarea-soarelui
Sunt lanuri lungi
Prezente pentru întâlnirea noastră fastuoasă,
Dar drumul este lung
Şi vara-i pe sfârsite
Presimt că ai uitat calea întoarsă.
Ce de tăcere si
Ce greu răsare luna
Şi noaptea cade peste mine în fâşii,
Se sterge timpul, e timp în aşteptare
Ne moare dragostea,
Iubito-n nopţi târzii
Şi tu nu ştii.
Cristina Socaciu, Floarea soarelui e cantecul meu de capatai. Il ascult si il port in mine de o viata. Dar nu ma mai mir de asemanarile dintre noi, nu ma mai mir…
Chiar am cunoscut un cuplu de varstnici care -si spuneau”dumneata”.Si asta la modul serios.Batranica s-a stins la foarte scurt timp dupa”dumnealui”.Probabil nu si-a mai gasit rostul.
Adrianagianina, eu as vrea sa mor eu prima… Inainte de “dumnealui”.
aveti perfecta dreptate,asa de bine va inteleg,dar ma intreb Alice,pana cand atata lupta interioara,simt ca ard de durere ,nu mai pot!
Alice,acest titlu,imi pare ca seamana cu o dragoste pe internet,
si “ce ne leaga aici” DRAGOSTEA”intre noi mai e un pas”
asta vad in fiecare cuvant,si fiecare arsura din inima pe care o simt,imi rosteste cuvantul Dragoste,Love
Anca Alexandra, dragostea ne leaga si ne-a legat dintotdeauna. Altfel nu ne-am mai da intalnire. Iti trimit o pala de briza racoroasa, pentru arsurile inimii tale.
Cat ne bucuram ca te-am avut astazi langa noi! ( Campina)
Iti multumim! >:D<
Laura de la Campina, a fost o mare bucurie si pentru mine. Voi reveni cu amanunte…
Alice, esti in asentimentul meu cu acest post, pentru ca am asistat in ultimul timp la “discutii” ca sa nu zic certuri intre prieteni (cupluri) dragi, care isi spuneau vorbe grele la nervi, se injurau reciproc, desi se iubesc.Eu asta nu pot sa inteleg, cum sa vorbesti “in ultimul hal” cu cel pe care mai tarziu il dezmierzi si ii spui vorbe frumoase, cum poti sa stergi cu buretele ce i-ai zis mai devreme? Sunt casatorita de 4 ani cu sotul meu si suntem impreuna de 12 ani si, chiar daca ne-am mai certat si inca ne mai certam din diverse motive si simt de multe ori ca aproape imi ies din minti de nervi, niciodata n-am depasit limita peste care cred ca mi-ar fi rusine sa-l mai privesc. Dupa parerea mea intimitatea nu inseamna sa vorbesti ca la usa cortului, sa-ti faci nevoile cu usa deschisa, sa te comporti ca si cum ai fi singur. Cred ca e foarte sanatos pentru un cuplu ca unele limite ale intimitatii sa ramana doar la singular si sa nu se imparta “chiar totul”.
Buna dimineata,
Alice,iti datorez multumiri si sper ca intr-o zi sa pot sa ajut asa cum am fost si eu ajutata,din tot sufletul.
am fost plecata o vreme iar acum citesc cu pofta fiecare cuvintel al tau:).te pup
Frumoasa postare! Cred in tot ce ai scris despre ideea de cuplu. Mister, respect, frumusete…da Doamne sa gasesc si eu asa ceva! Va pup pe toti! Sa aveti o saptamana frumoasa!
Alice, pentru mine, faptul ca te-am intalnit, e un miracol. Floarea soarelui e cantecul pe care-l simt, parca, mai departe de sufletul meu. Te imbratisez, cu mult drag si dor!
citesc si plang …citesc
Chiar ascultam astazi “Intre noi mai e un pas”. Poate ca a venit toamna, poate de aceea.
Inca nu stiu care sunt cele mai frumoase relatii din lume. Si nu stiu, jur ca nu stiu daca cele implinite …sau nu …sunt si cele mai frumoase. Dar sunt pentru pastrarea unui anumit mister in relatie -de oricare tip ar fi ea. Cred ca trecem prin anumite trepte ale dezvoltarii noastre pishice si sociale. O relatie “de tinerete” este traita altcumva decat una “de maturitate”. Sau poate ne impunem noi (si societatea???!) sa le traim altcumva. Am fost si finuta – sunt si acum in relatia mea actuala. Si in relatiile mele adanci – 2 la numar am fost decenta. Nu pot altcumva. Dar da….parca unele relatii au ceva neterminat in ele …si poate mereu ne ramane intrebarea cum s-au fi terminat ele daca s-ar fi facut acel pas. Poate se transformau in relatii cu conpromisuri? Da farmecul lor consta mai mult ca sigur in faptul ca “intre noi mai e un pas”. Si ca nu e facut – poate “E vina mea sau dreptul tau la fericire. “
Draga si scumpa Alice,
M-am reintors dupa o lunga si mult asteptata vacanta… bine, nu foarte lunga, insa destula cat sa imi incarce bateriile si sufletul de bucurie. Mi-am asteptat mult iubita prietena, cea din Canada – “Simona” mea de peste mari si tari. Si am fost impreuna 2 saptamani minunate despartite fiind de o singura zi pe care a daruit-o ea familiei – si nici aia nu a fost completa ca am furat-o cum s-a lasat seara.
Am fost plecate impreuna cu trenul, cu autocarul, cu masine, la munte la mare… am imbratisat frumuseti imense si versi si insorite… Si vara asta mi-am dorit nespus sa vad Mangalia. Am visat la Mangalia Cellei Serghi, insa am fost tare dezamagita sa aflu o Mangalie cotropita de “bananieri” – asa zisii tarani de oras care murdaresc locul cu simpla lor prezenta. Offf! Unde e Mangalia aia minunata pe care speram sa o gasesc? M-am intors dezamagita pe plaja din Mamaia. Mamaia e Mangalia mea pana la urma, cel putin asa e la final de sezon cand e plaja pustie si nu se aud decat valurile si pescarusii…
I-am povestit Danei de tine si Simona, ca sunteti imaginea noastra in oglinda; mi-a cerut mai multe detalii cand m-a vazut citind de zor Tango ( am carat revista mai toata vacanta dupa mine) si cand i-am arata poza ei a zambit. O stia pe Simona, ii urmareste blogul… Cat de mica e lumea asta? Timpul si spatiul se topeste in fata noastra, a marilor iubiri, a prieteniilor adevarate. Am numarat anii de cand ne stim, avem 21 de ani in spate si nici o umbra nu s-a asterunt intre noi…
Vroiam sa scriu ceva legat de postul tau, insa m-a luat valul… a trebuit sa-ti impartasesc un gand si o bucurie. Voi cauta in continuare o Mangalie numai a mea, pana atunci ma rezum la Mamaia.
Seara frumoasa,
Andres
Iti citesc blogul de foarte mult timp si ma minunez in fiecare zi cat de mult semanam. Totodata ma bucur sa citesc comentarile la post-urile tale unde descopar ca suntem multe care traim, simtim, uram, suferim, iubim… in acelasi mod.
va pup pe toate!
dana
Alice, plec la Roma pentru cateva zile impreuna cu prietena mea draga, Laura. Mergem sa vizitam “cetatea eterna”, sa ne infrumusetam sufletul de ceea ce vom descoperi acolo. Sunt emotinata si bucuroasa de nu pot spune. Stiu ca ma intelegi si ca imi sustii demersul spre frumos si spre bucuria sufletului. Stiu ca excursia aceasta este o implinire ce vine dintr-o dorinta tare de demult care a ajuns sa se implineasca acum. Inteleg din nou, iar si iar, ca Dumnezeu aranjeaza viata noastra pe fagasul pe care trebuie sa mergem si ca tot ce ni se intampla, asa trebuie sa se intample, intr-un anumit moment dat. Oricat vrem noi sa grabim lucrurile. Dupa cum bine stii, se spune ca la Roma mergi sa te rogi. Asa am sa fac…. Stii ca vei fi in rugaciunile mele. Veti fi toti, dragii mei dragi.
Cititoarele tale, Alice, sunt toate de acord cu tine… Mi se pare normal, atragi o anumita tipologie de cititoare… Eu am ajuns aici pentru ca citesc blogul Simonei…Da’ am zis, sa va dau si eu “my two cents” pe tema asta, si nu de aia ca eu cred ca asa trebuie sa fie relatiile, in general, ci ca sa va dau si un exemplu de altfel de iubire, ca sa dau un raspuns acestor “zambete condescendente in fata familiaritatii excesive”…Ne iubim de la 15 ani, avem 32 amandoi…Intre timp el a fost si este cel care imi vindeca angoasele, ma asculta nopti intregi, si imi gateste bucate care ma fac fericita (da, sunt chiar asa de superficiala
)…M-a invatat sa inot, sa merg pe bicicleta, sa ma catar pe munte, si sa conduc masina…Ne-am casatorit la 22 de ani, la starea civila, ca sa poate veni cu mine peste ocean cand eu am plecat la studii. Doar ca sa nu fim despartiti. Abia apoi ne-am facut o nunta cu 15 oameni dragi la biserica si cu petrecere la noi acasa . Inca ma face sa tremur cand ma atinge…Eh, nu totdeauna, ca la 15 ani, mai ales dupa vreo noapte nedormita cu 3 copii raciti…Dar sexul is definitely getting better, mai adanc, mai fun, mai neasteptat…”Un bel gelato al cioccolato” si vreo 3 filme cu 5 feluri de mancare in pat ne fac fericiti.
Si da, suntem excesiv de familiari. El m-a tinut de frunte cand am vomat in liceu la cate un chef…Si pipi si restul le facem impreuna. In timp ce ne povestim ziua. Chiar si hidoasa scarpinare pe spate are loc, doar ca el prefera cacao cu lapte, nu bere…El mi-a obladuit hemoroizii cand am nascut, si, of course, a fost acolo cand i-am adus pe lume pe cei trei copilasi. Vaginal (bleah, nu?). Pentru el, am fost sexi cand laptele mi-a iesit prin tricou, cand alaptam, si sex s-a putut face – ma rog, cu imaginatie – pana cu o zi inainte de a naste, si la o saptamana dupa. Si nu suntem ceva hippie/new age/naturist freaks…E drept, nu avem joburi comune, de la 9 la 5, avem o viata haotica, dar sanatoasa, dar, in rest, suntem un cuplu suburban destul de tipic.
In fine, departe de mine idea ca reprezint un ideal de femeie cu cariera, copii si sot iubitor; am drame care ma macina si suferinte care ma fac mica, mica, si fragila. Munca mea e exaltanta, dar si chinuitoare. Copiii mi-au adus un fel de iubire despre care nu mi-am imaginat ca exista, dar mi-e tare greu cu ei, on a daily basis. Si desi par acum intruchiparea fertilitatii pentru cei din jurul meu, putini stiu ca am plans un an in fiecare noapte pentru ca am pierdut 3 sarcini inainte sa am trei copii. In ceea ce priveste sotul iubitor, cred ca am avut pur si simplu noroc sa-mi intalnesc sufletul (si corpul, mind you) pereche devreme in viata. Si el le stie prea bine pe toate cele – de suflet, sau carnale – fie ele nobile sau dezgustatoare. Da, suntem excesiv de familiari, intre noi nu exista nici un mister, nici un pas, dar nu putem altfel…
Violeta, cred ca ai o viata perfecta si mai cred ca pot exista asemenea vieti, fara nici un dubiu. Din ce ai scris, m-ai dus cu gandul la scrierile lui Pascal Bruckner . Imi place sinceritatea ta. Sigur ai gasit jumatatea ta si evident esti fericita.
Violeta, ce povestesti tu e cat se poate de real. Ma infior si mi se face “pielea de gaina”, cum se spune, citindu-te. Chiar cred ca exista oameni pe acest pamant intre care nu exista secrete sau rusini, mai ales de ordin fiziologic si ca, nu poate sa-ti fie scarba sau sa nu te mai excite partenerul daca -i cunosti corpul si sufletul deopotriva. Tocmai familiaritatea aceasta uneste oamenii, ii face sa se intrepatrunda. Nu sa te expui intentionat sau sa faci toata ziua pipi sau altceva de fata cu iubitul, dar se mai intampla si nu cred ca e nimic dezgustator… Orice secret te tine la distanta si repet, nu cred ca misterul acela care te face sa tremuri si sa-l doresti se spulbera in clipa in care tu faci dus si el pipi… Am asteptat pana dupa 30 de ani sa intalnesc un barbat cu care sa ma intrepatrund, sa ma contopesc si sa ne “prezentam” unul in fata celuilalt asa cum suntem de fapt, fara sa fim hidosi sau dezgustatori. Pur si simplu ne iubim.
Buna seara Alice si buna seara tuturor celor ce se intalnesc pe acest blog. M-am grabit cu comentariul fara sa salut… M-a impresionat viata Violetei. Postez mai rar dar citesc aproape zi de zi. Va iubesc si imi doresc si la pensie sa ma bucur de ceea ce gasesc aici… Va pup!
Violeta, ce ai zice, daca eu, ti-as spune ca nu sunt de acord cu Alice doar pentru ca as face parte dintr-o “anumita tipologie de cititoare”, ci pentru ca eu chiar simt asa cum ea are curajul sa scrie? Ne-ai etichetat, dar, daca ai citit-o pe Alice, esti si tu una dintre cititioarele ei… Asa ca, nu toate suntem de acord cu ea!
Trecand peste usoara ironie pe care am sesizat-o in postarea ta (si nu am inteles de ce era nevoie sa fii ironica), fericirea ta imi spune ca “exista-ndragostiti fericiti care raman impreuna, si-al caror sarut proaspat suna…” Si ma bucur ca e asa! Sa fii fericita mereu!
Am trecut peste ironia Violetei, tocmai pentru ca daca a citit si a scris, inseamna ca suntem de diferite tipuri pe aici… Si ma bucura fericirea altora. Nici eu nu am fost de acord cu Alice de data aceasta, dar asta nu inseamna ca sunt de “alt tip”. Ma regasesc in foarte multe scrieri de-ale Alicei postate de-a lungul timpului, dar nu in toate. Si daca nu mi-ar placea, as schimba blogul. Dar imi place!
Iar daca foarte multe pareri sunt asemanatoare cu ale Alicei, inseamna ca sunt femei si exista asemanari in traiectoriile vietii lor… Cu siguranta, sunt si femei care se regasesc in ceea ce a scris Violeta. Si nu stiu daca sunt de acelasi tip…
Povestea aceasta m-a fermecat, pur si simplu. Mi-am dat seama ca au existat vremuri in care oamenii gandeau diferit, si mureau pentru o idee.
http://jumatati.blogspot.com/2010/09/poveste-din-trecut.html
Cristina, da, replica mea s-a vrut putin ironica, ai sesizat bine, cred ca tinta era orice fel de infatuare de genul “asa trebuie sa fie iubirea”, pe care eu am simtit-o degajandu-se usor din unele scrieri aici…Reactionez tot asa – sau pur si simplu intorc capul si plec – si cand aud femei care stiu exact cum trebuie sa te porti cu un barbat, ce inseamna sa fii o amanta perfecta, cum se fac copiii si de ce unele nu pot iar ele da, cum se se cresc copiii – daca trebuie alaptati sau nu, daca trebuie sa doarma singuri sau cu parintii, daca trebuie tinuti in brate sau nu, cu ce trebuie sa ii hranesti, etc. – sau, cum sa ai o cariera reusita, daca e bine sa renunti la ea (cariera) dupa ce faci copii sau nu, unde e bine – in exil, sau in Romania, etc. Inteleg si o structura sufleteasca sau o iubire cum descrie Alice, in care se pastreaza o anumita rezerva, desi e diferita de a mea… La fel cum inteleg, de exemplu, o femeie care alege sa renunte complet la munca ei ca sa stea acasa cu copiii, desi eu nu am facut asta, si nu cred ca sunt mai buna cu un pic pentru asta. Sau cum rezonez cu un suflet care nu ar putea sa paraseasca Romania niciodata, desi eu am ales emigrarea…Am destule drame, complexe, si indoieli, incat sa know better, vorba aia…
Dar textul lui Alice nu a fost asa, nu e stilul ei de a emite judecati…De aceea am si intrat in conversatie…Si cred ca vei de acord cu mine ca exista o tipologie a clientelei lui Alice. Aici nu m-am vrut ironica, ar fi absurd. E vorba de suflete frumoase si sensibile, decente si iubitoare, asa simt eu din ce citesc in spatiul asta…
Violeta, nu ti-am scris cu rautate. Vreau sa mai spun doar atat, mie nu imi plac deloc etichetele. Nu cred ca oamenii pot fi impartiti in “clientela lui Alice” si ceilalti.
In ceea ce ma priveste, nici eu nu emit judecati. Ascult orice parere si stiu cat de diferiti suntem. Si eu nu spun niciodata ca stiu exact cum trebuie…Pentru ca nu stiu!
Iti zambesc si te imbratisez! La polemici nu ma pricep si nici nu am intentionat sa sune asa…
Alice, frumoasa si in vorbe, si azi, ca intodeauna, cum te stiu. Extraordinar de modesta, cum imi spunea o prietena careia, la o “aniversara”, i te-ai infatisat altfel decat se astepta. Punandu-ti intrebari si raspunzand tuturor cu egal respect.
Eu, in iubire, de iubire o fi (fost), am facut multe compromisuri (sau acelasi compromis de multe ori), de genul celor care te fac sa te intrebi daca sistemul tau de valori are vreo…valoare. N-am taria ruperilor si traiesc cu setea misterului si a bunului simt nefortat, a adevarului cu orice pret si a increderii fara limite. As putea accepta lipsa de delicatete daca mi s-ar oferi in schimb respectul masurat de care avem cu totii nevoie si ridicarea, chiar si doar pe la vreun colt, a mastii de pe sufletul celui care iti cere sa vii la el mai intai cu sufletul neacoperit si apoi cu “pretentii” de reciprocitate.
Am, uneori, senzatia ca apasarea din piept nu va avea niciodata sfarsit. Si ca, mereu, tot ce e rau si plumbuit in viata mea mi se “datoreaza”.
Ruxi, si eu cred ca a fi intimi nu inseamna sa te porti ca si cum ai fi singur, fara sa iti pese de ce vede cel de alaturi… Bine, cred ca ideal ar fi sa ne purtam la fel de frumos, la fel de eleganti si cand suntem singuri, ca sa nu fim nevoiti sa jucam un rol cand ne e cineva alaturi. Dar ai dreptate, nu “ca si cum am fi singuri”.
Anca Alexandra, si tu ma ajuti cu marturisirea ta, cu onestitatea ta. Ne ajuti sa vedem lumea asa cum este ea.
Draga albertinaa, si tu ne cam faci pofta noua. Bine ai venit!
Lilla, crede-ma, daca asta iti doresti, si nu te multumesti cu jumatati de masura, o sa gasesti.
Delia mea draga si de departe, pasul ramas e vina LOR si, fara sa stim, fara sa acceptam, dreptul nostru la fericire. Barbatii care nu ne-au vrut pana la capat, chiar daca printr-un context oarecare ar fi ramas cu noi, nu ne-ar fi facut fericite.
Andres, ma emotionezi cu entuziasmul tau, cu povestea ta de mare prietenie, cu cartile tale. Ma bucur ca ai avut o vacanta frumoasa, chiar si fara Mangalia visata. Cred ca nici macar Balcicul nu mai e romantic ca odinioara.
Dana, asa este, semanam unele cu altele, si asta e minunat. Asa cum tu te regasesti in cuvintele noastre, si noi ne oglindim in tine. Si, da, Violeta, nu semanam unele cu altele in totalitate, si asta e iarasi minunat. Eu nu spun ca asa ar trebui sa fie dragostea. Cand te-am citit, nu m-am mirat, nici nu m-am oripilat, stii ce am simtit- ca sa fiu foarte onesta? Invidie. M-am gandit ca poate ar fi mai bine asa, ca poate e o etapa la care dragostea mea nu e in stare sa ajunga. Am fost si noi foarte apropiati, sotul meu a stat cu mine la nastere si in zilele grele de dupa aceea, inclusiv m-a ajutat sa merg pana la toaleta de cateva ori, dar pentru mine a fost o experienta neplacuta, am trecut-o cu greu, desi el a fost de-o delicatete nesfarsita. M-a impresionat enorm inclusiv cu felul in care m-a privit dupa ce am nascut, ca pe o femeie dorita, iubita, desi eu ma simteam un monstru, ramasesem grasa si cu burta. Marturisesc ca nu as mai vrea sa trec prin experiente dintr-astea, poate tot dintr-o nesiguranta a mea, poate din lipsa mea de putere pentru acest ultim pas. Te admir pentru dragostea ta.
Cristina Socaciu, te port mereu in sufletul meu. Seman cu tine si sunt mandra, foarte mandra de asta.
Moi, prietena si nasa draga, iti doresc sa ai cele mai frumoase si mai senine zile cu putinta. Roma e superba. Am fost si eu acolo cu iubitul meu, inainte sa stim ca suntem iubiti:) Glumesc… Am fost cu Paul la Roma ca simpli colegi, cand am facut pictorialul cu Ramona Badescu. Pe atunci mai erau intre noi un milion de pasi. Imi pare rau de tot timpul irosit…
Ana-fun, esti prea delicata, prea fragila pentru lumea asta… Nu ti se datoreaza nimic rau, dimpotriva, prea multa ta frumusete nu-si gaseste mereu locul in lumea in care traim.
Varianta corecta: o prietena DE-ALE mele, nu o prietena DE-A mea. Ca d-aia exista pretentii, literate la cap. Cat despre un alt gen de continut….Cred ca aparenta delicatete abdicativa in fata unui “ciocu’ mic” denota o problema mare de autoapreciere si probabil si altele mai mult sau mai putin evidente. Iar “delicatetea” ia duritate incontrolabila de intoleranta. Poate si mie mi-ar veni sa spun asta vreodata, cedand impulsului de moment si totusi ma consider o persoana sensibila si nu miros a sarmale chiar tot timpul. In plus, ma gandesc ca nu o mare sensibilitate provoaca replici d-astea, ci parca vad maini pozitionate pitoresc, ochi sticlosi, salivatie abundenta si 10 octave. In cuplu cauti vesnic solutii de adaptare la celelalt si treci poate si prin “ciocu’ mic”; ce e important e ce se construieste si daca mai treci vreodata prin acelasi indemn. Este foarte important cum se echilibreaza pretentiile si investitia. Ca deh, e comod sa te vezi icoana si pe el un porc norocos si viceversa. Si cum omul nu e facut sa traiasca singur, are alternativa de a alege provocari modelatoare de partener, dar mai ales de sine. Altfel, lasa ciocu’ mic din proprie initiativa si lipsa de interlocutor, dar asta numai pana incepe sa vorbeasca SINGUR.
Alice, sunt pe lume doua feluri de oameni: aceia pe care ii poti pune pe orice rana si ea se vindeca miraculos (sunt oamenii care isi asuma si ca, vindecandu-ti tie rana, s-ar putea sa isi “consume” din propria sanatate) si aceia pe care, sanatos fiind, daca ti-i apropii iti produc rani. Tu faci parte dintre cei buni de pus pe rana. Simona aduce sarea. Si, celor care cred ca m-as tine de ironii, le spun ca sarea, pusa pe rana, desi ustura, are proprietatea de a vindeca. Deci “sare pe rana” e o metode veche si eficienta de vindecare.
Eu, din pacate, m-am lovit si de celalalt fel de oameni. Iti multumesc pentru ca scrii atat de frumos si de sincer. Si ca esti mereu in cautarea a ce e bun in fiecare; ce e urat poate scoate oricine la suprafata, ce e frumos si delicat, sensibil si usor de ranit este mult mai greu de atins.
Alice,
Am ajuns sa citesc pur si simplu intamplator. Am 30 de ani. Ma duc la teatru si in galerie la Steaua cu aceeasi placere. Fac box, citesc si scriu cu aceeasi placere. Castig mii de euro pe luna si beau bere ieftina la pet cu aceeasi placere.
Articolul tau, asa mic, e JOS PALARIA!
Draga Coco, nu ai dreptate in ceea ce priveste corecturile tale gramaticale, mai documenteaza-te, inainte sa te itesti, autodidacta – sau vorba minunatului Florian Pittis, autosemidocta – din spatele unui IP fals. Si decretand ceva ce s-a abrogat demult. Mai rasfoieste cate-un almanah, sau macar cate un DOOM mai proaspat… Restul teoriei tale alambicat intelectuale nu m-a convins, dar iti multumesc ca nu prididesti sa ma citesti si sa imi raspunzi ostenindu-te sa nu aflu cine esti, e un efort pe care il apreciez sincer.
Dan Hodos, semeni cu mine, asa traiesc si eu, cand sar pe trambulina, cand tin un seminar, cand sarut apele Adriaticii, cand mananc mititei in parcul Titan. Imi place asa. Si-i multumesc lui Dumnezeu ca, dupa multa truda, mi-a dat dreptul sa primesc daruri pretioase, macar din cand in cand, si sa traiesc atat de intens.
Je, mi-a fost dor de tine, de cuvintele tale bune, de inocenta ta. Bine ai revenit!
Ana-fun, Cristina mea, intind mainile spre voi…
Alice, Zeita mea draga!
Am fost in vacanta la tara, abia m-am intors, asa ca am sa spun ceva pe repede inainte…si mie imi plac relatiile care pastreaza decenta si cumva mister, desi sunt cu totul de partea dragostei complete. Dar de la o iubire totala pana la formule sinistre de exprimare, ca sa nu le spun altfel, mi se pare o prapastie de netrecut. Am avut o amica – in relatii amoroase intr-o vreme cu un barbat cu care ea spune ca se potriveau perfect…din toate punctele de vedere…dar din dragoste, la telefon se injurau amarnic, bine dispusi si cu zambet clar pe fata. Nu am inteles atunci si nu as intelege niciodata cum e dragostea aia, atat de nebuna si nabadaioasa incat sa te iubesti injurandu-te chiar si asa de drag…Asa ca, nici eu nu sunt si nu aprob tipul ala de femeie care face de toate cu iubitul ei, fie in numele unei dragoste nemarginite, fie dintr-o indolenta pe care nu o denumeste altfel.
Alice, eu am ramas fara cuvinte… Esti cel mai frumos om din viata mea!
Subscriu, ca sa zic asa, la ce a spus CristinaS…si pentru mine esti cea mai draga Zeita!
Je, ma bucur ca te-am intalnit! Esti asa cum mi-am imaginat…
Cristina, si eu ma bucur! De dragul tau sa stii ca am reluat Micul Print in mica vacanta pe care tocmai am petrecut-o. Apoi am (re)citit cam tot ce scrisese Antoine de Saint-Exupery, mai putin Citadela pe care nu am gasit-o prin casa.
Micul Print, cartea mea de suflet. Multumesc, de dragul tau…
Alice a mea draga, si mie mi-a fost dor de tine, stii asta!
Draga Alice
Acest pas, aceasta dilema ma framanta si pe mine adesea, intrebandu-ma fara a gasi rapuns, pana unde ne putem dezgoli de roluri, de nuante si de voaluri, in fata partenerului nostru de viata ? Cum ar trebui traita viata in doi pentru ca iubirea sa fie mereu vie, aprinsa, nerabdatoare…
Tine insa iubirea de maiestria noastra de a ne pastra mereu un dram de mister, de cochetarie, de prefacatorie cat de mica? Presupune iubirea pasionala o oarecare distanta intre cei doi? Nu cred ca putem sustine un astfel de fapt, deoarece iubirea, fiind un dar divin are cai pe care noi de mlte ori nu le putem descifra, dar ce aflam noi, prin umila noastra experienta este ca ar fi bine sa pastram cu grija inima celuilat,inima daruita noua, sa pasim cu delicatete in propria noastra relatie. Sa nu confundam sinceritatea cu expunerea deplina a tuturor defectelor, a fiziologicului, a frustrarilor si a haosului, ce de multe ori se asterne in noi. Sinceritatea, apropierea, intimitatea ar trebui sa presupuna gingasie, si da avem dreptul la caderi, la neputinte, la planset. Nu trebuie sa fim mereu puternici in fata iubitului sau iubitei, ne putem refugia in bratele celuilalt, in cele mai cumplite momente ale noastre. Atunci e intimitatea si iubirea deplina, si cand suntem machiate si aranjate si cand avem cearcane si plangem in pijama,atat in bucurie cat si in durere. Important e insa sa nu consideram ca putem face orice, uitand de faptul ca omul de langa noi merita ce e mai bun, cum de altfel meritam si noi.
Imi cer scuze ptr greselile din textul scris de mine
Stimata Coco, n-am spus asta nimanui, dar pe tine sa nu te mai prind pe aici ca iti rup IP-urile false. Tu si prietenele tale literate, care, evident, nu ati publicat nicio carte in viata voastra, ar trebui sa va analizati cu mai multa seriozitate si sa vedeti ce jalnice ati ajuns. Te asigur ca, tinand cont de cea mai recenta editie a Doom-ului, in constructia cu prepozitia de (care si-a pierdut sensul partitiv „dintre”, capatand sensul „de felul”) + pronume posesiv, pe langa plural, este perfect admis si singularul: un prieten de-ai mei sau “de-al meu”, o prietena de-ale mele sau “de-a mea”.
P.S. Explic si pentru prietenii mei ca numita Coco mi-a trimis un comentariu plin de injurii in care mi-a explicat ca ea si prietenele sale culte sunt uluite de cat de incorect scriu eu… Evident, am aruncat comentariul la gunoi, pentru ca sunt gata sa accept critici inteligente, dar de ratate obraznice chiar mi-e sila.