Cum ne despartim
Posted by Alice Nastase Buciuta on Sep 30, 2010 in Confesiuni | 81 comments
Zi de zi, recapitulez alaturi de Pink toate formele despartirii. Ascult Funhouse, albumul unui divort trait pana la sange, al unei separari intoarse din drum si intoarse pe toate fetele, si cantaresc prezentul nostru brazdat de rani ale despartirilor trecute.
Ce urme ne-au lasat despartirile prin care am trecut? Ne-au facut mai puternici. So what, I’m still a rock star, canta Pink, iar eu imi amintesc cum m-am ridicat din deznadejdi pe care le credeam mortale, spunandu-mi ca sunt obligata sa merg mai departe, pentru ca sunt inca zeita cuvintelor de dragoste.
Ne-au lasat dare de umilinta, ne-au adus in starea in care, fara demnitate, am implorat sa nu fim parasiti. Am cersit mila, daca nu dragoste. Ne-am agatat cu maini tremurande de groaza singuratatii de cate un om care nu ne mai iubea de mult. Si pe care nici noi nu il mai iubeam. Please, don’t leave me… Apoi ne-am azvarlit in bratele unui necunoscut si, pentru o noapte furata, ni s-a parut ca redescoperim sensul vietii, parfumul curajului. Have you ever looked fear in the face and said “I just don’t care”…?
Apoi ne-am indoit ca e posibil sa se fi terminat. Ne-am amagit cu gandul ca e doar o pedeapsa de o zi, de o vreme. Ca e imposibil ca dragostea sa se fi risipit de tot. Ne-am spus ca poate nici nu ne-a inselat cu adevarat. Ca s-a marturisit fictiv, confirmandu-ne ceea ce noi credeam a fi evidente, numai ca sa ne trezeasca gelozia. Si ne-am cuibarit intr-o minciuna. Intr-o asteptare. Intr-o lacrima. No, I don’t believe you when you say you don’t need me anymore… Si cand revoltele ne-au ajuns din urma, am inceput razboiul. The one that wins will be the one that hits the hardest.
Dupa zbateri, dupa reveniri, dupa indoieli, dupa gesturi ridicole, dupa pacaleli ca va fi bine din nou, dupa caderi, dupa insingurari… lucrurile se asaza in matca. Regretele ard. Dorul vindeca. This used to be our funhouse, but now it’s full of evil clowns. It’s time to start the countdown. I’m gonna burn it down, down, down…
Exista vreo regula a despartirilor decente? Exista vreo reteta a despartirilor care dor mai putin? Exista vreun secret al despartirilor care nu lasa cicatrice adanci?
Am gasit raspunsuri la o mare artista, la o fata superba, curajoasa, care, la 29 de ani, a ingenuncheat planeta cu talentul ei. Si cu neasemuitul sau har de a fi ea insasi, nu spunand, ci cantand adevarul si numai adevarul.
Nu ne despartim niciodata. Nu cu adevarat.
Continuam sa inghitim, fara sa le putem digera, povesti despre ce-ar putea sa fie si niciodata nu va fi. Sufletul ni se dilata ca un stomac musculos, lipsit complet de acidul care ne-ar putea descompune experientele in principii esentiale. Cand suntem ghiftuiti de hrana nesanatoasa, incepem o cura de dezintoxicare, de slabire a pretentiilor de la viata sau ne amagim ca frumusetea interioara nu ne va fi afectata de toxinele acumulate in ani de cautari fara nicio regasire.
Dar e doar un alt cliseu si nimic mai mult.
Te desparti de o persoana, nu si de tot ceea ce ai trait cu ea, langa ea, prin ea.
Ranile si cicatricile devin parte din tine si nu s-a inventat inca laserul care sa le inlature. Nici macar nu sunt sigura ca, daca s-ar inventa, as apela la serviciile lui. Ar fi ca si cum mi-as face lobotomie.
De obicei, cel care tradeaza o mare dragoste, una adevarata, nu de genul “commedia dell’arte”, nu-si tradeaza partenerul, ci se tradeaza pe sine insusi. Nu vrea “mai mult”, vrea, dimpotriva, mai putin. Isi doreste o relatie mai facila, mai necomplicata, in care sa-si permita relaxari si abdicari si abateri de la programul prea incarcat al relatiei sufocate de perspectiva lui “pentru totdeauna”.
Nu toti suntem niste Mantuitori, gata sa-si care crucea pana in varful Golgotei, unde nu-i asteapta odihna binemeritata, ci crucificarea.
Multi dintre noi ne lasam crucea jos, crezand ca ne vom putea relua drumul si povara mai tarziu, dupa ce ne tragem sufletul putin. Si descoperim ca a ne-o salta din nou pe umeri presupune un efort care ne consuma infinit mai mult decat daca am fi urcat dealul de la inceput, cu ea in spate.
Vorbesc din postura unui om care nu a reusit, inca, sa se desparta de nimic, niciodata.
So far…
Marilena, e plina lumea de oameni care, cum spui tu, “vor mai putin”. Si, totusi, noi ne indragostim de ei, ii ocrotim, apoi umblam prin lume cu ranile sangerande de neputinta de a-i fi convins sa vrea la fel de mult ca noi.
Dar eu cred ca, pana la urma, ne despartim de ei, chiar daca nu ne putem face lobotomie. In clipa in care ii iertam pentru marunta lor vrere de la viata, ne despartim de ei.
Alice, in seara aceasta am plans citindu-te. Ai scris, a mia oara, si pentru mine. Si am reascultat-o pe Pink, cu sufletul chircit de durere si dor…
Pink – I don’t believe you
http://www.youtube.com/watch?v=ZCVN-nJ4KXU
“No I don’t believe you
When you say don’t come around here no more
I won’t remind you
You said we wouldn’t be apart
No I don’t believe you
When you say you don’t need me anymore
So don’t pretend to
Not love me at all…”
Cristina Socaciu, as vrea sa te ajut sa te desparti, sa iti dau forta sa uiti, dar stiu ca nu pot face mai mult decat sa intind, mereu, mainile si sufletul spre tine. Si sa iti sterg lacrimile, cu inima mea.
Excelenta aparitie la premiile Grammy, inca-s cu gura cascata. Periculos de emotionant. Emotionant de periculos.
Draga Alina, mereu raman cu gura cascata – ca sa te citez – atunci cand te citesc…
“Vrei sa fii sotia mea ?”
ne dorim , fiecare dintre noi, in mod firesc, sa ni se puna aceasta intrebare.
Dorim s-o auzim de la cel pe care-l iubim, de la cel care ne poarta-n zbor pana la stele si dincolo de ele.
Visam ziua, regizam raspunsul, ne planuim in cele mai mici detalii evenimentul.
Ne alegem rochia si domnisoarele de onoare.
Si as putea continua, asa cum o puteti face si voi.
Dar subiectul de azi nu despre asta vorbeste.
M-am despartit de barbati care nu meritau asta, dar eu am inteles mult prea tarziu ca am facut alegerea gresita.
S-au despartit de mine barbati pentru alte femei mai frumoase si mai interesante si sigur, mai tinere.
Am inteles de fiecare data ca …asa a fost sa fie.
Cred in destin, cred ca Dzeu are pentru fiecare dintre noi ceva pus de-o parte, asa cum se spune.
Cred ca pentru fiecare dintre noi are El un plan, ca suntem simple marionete in fata unui destin care ne duce acolo unde vrea El, indiferent ce ne-am dori noi.
Am vazut de curand un film in care un personaj spunea , atat de frumos ca noi, oamenii , ne facem planuri, le scriem pe hartie, gandim fiecare pas.
Apoi ceva necunoscut, nevazut si nestiut ne rascoleste totul si ,,,,,,nu mai iese nimic din tot ce ne-am planuit.
Dumnezeu are propriile planuri cu fiecare dintre noi, si El , nu trebuie sa ceara permisiune nimanui sa le indeplineasca, nici macar noua.
Pur si simplu ne trezim in destinul pregatit si ….atat.
Sa revin insa la intrebarea de la inceput……
Dupa un an intreg de intrebari fara raspuns, de rugaciuni si acatiste de liniste , am inteles ca el, cel mai iubit dintre pamanteni, trebuia sa mearga pe un alt drum si cu asta basta.
Ca a fugit de destin, tocmai pentru ca ii era teama de prea multa iubire.
Intrebam cu aproape 2 ani in urma, daca exista iubire karmica, daca orice ai face si oricum ai incerca sa fugi de ceva……exista un moment in care totul revine in acelasi loc, ca intr-un carusel din care nu prea poti scapa.
Un preot drag mie, ma linistea mereu , atunci,spunandu-mi : ” va fi bine, va fi asa cum vrea Dzeu, dar,,,,nu la momentul vorbirii ”
Mult timp mi-a trebuit sa inteleg ce inseamna asta.
Dupa atata timp in care el a ratacit pe cai numai de el stiute, dupa atata timp in care si eu mi-am regasit linistea in umarul si bratele unui alt om minunat si atent si frumos ……ei bine, ma trezesc dimineata de dimineata, cu acelasi sms pe tel :”Vrei sa fii sotia mea ?”
Nu stiu daca mintea mea de acum v-a explicat atat cat sa intelegeti…..
Pentru ca mesajul de pe telefon, nu , nu este de la cel cu care impart acum timp frumos si inaltator……
Ci, da, da, de la el, pamanteanul meu iubit si ratacitor precum frunzele ce cad si sunt imprastiate de vant….
La inceput , dupa primul sms, am crezut ca a gresit destinatarul si nu am bagat de seama, am sters repede mesajul, de frica sa nu-l citesc iar si iar si sa ma gandesc la cine stie ce.
Fara alte vorbe, mesajul se repeta , adaugandu-mi acum si numele ” Anna mea, vrei sa fii sotia mea ?”
Offff, Doamne, daca aceasta intrebare ar fi venit acum 25 de ani……
N-ar mai fi ratacit atata timp prin lume, insingurat si trist ……
Am fi avut acum un rost impreuna si cativa copii frumosi si maturi deja.
Dar el a ales atunci alt drum, eu a trebuit sa merg pe drumul ramas fara el.
Offf, Doamne, daca aceasta intrebare ar fi venit cu cativa ani in urma, cand ne-am regasit, fiecare sfartecat de o alta iubire ……..
Offf, daca el nu ar fi plecat iar, ratacit si ratacitor pe drumuri numai de el stiute…..
Preotul meu raspunde firesc si simplu : poate acum e momentul vorbirii….poate acum trebuie sa implineasca Dzeu acest destin.Caile Domnului, nimeni nu le cunoaste, nimeni nu le patrunde si intelege.”
Nu, nu este prima data cand renunt la un om minunat pentru el.
NU , nu este prima data cand ma intoarce din drumul meu, las totul si incerc sa-i oblojesc ranile facute de alte femei.
Dar este prima data cand va trebui sa-i raspund raspicat :
“Nu, nu vreau sa fiu sotia ta .Nu mai vreau sa fiu sotia ta. E prea tarziu pentru noi”.
Si va trebui sa ma despart eu de el, definitiv si irevocabil, cu toata durerea din suflet.
Pentru ca am obosit.
Am obosit sa plece si sa se intoarca, doar pentru ca stie cat de mult il iubesc.
“Anna mea, numai tu ma poti intelege , numai tu ma poti iubi si ierta neconditionat, definitiv si irevocabil” – este raspunsul lui de fiecare data.
Si sufletele obosesc uneori, nu-i asa ?
Si sufletele vor liniste si calm nu-i asa ?
Cum ma despart de el, el, cel mai iubit dintre pamanteni, omul pentru care mi-as fi dat si viata si moartea, omul care doar daca respira aprope de mine, eu nu mai reuseam sa mai respir de emotie si de dragoste ????
Firesc si simplu si sper eu , fara sa-l ranesc prea mult.
Si totusi, ma intreb uneori, de ce-mi face Dzeu asta ?
De ce mi-l ia si mi-l aduce mereu, de ce ne chinuie pe amandoi in asemenea joc ?
De ce nu putem fi impreuna dar nici despartiti ?
De ce ne -am impacat daca nu am ramas impreuna ?
De ce a plecat, daca , iata , vrea acum sa se intoarca ????
Cum sa aflam ce mesaj ne transmite Dzeu ???? Destinul ??? Soarta ????
Ma rog din nou, de data asta sa ne limpezeasca sufletele si sa ramanem fiecare acolo unde este acum.
Mie, aici unde mi-am regasit linistea, lui acolo unde sper si-i doresc sa-si gaseasca un rost.
Ma inclin,
Va iubesc frumos, mi-e drag sa va citesc pe toate.
Anna, draga mea, nu Dumnezeu iti face asta, Dumnezeu ti-a dat puterea sa intelegi ce se intampla, iar restul tine de puterea ta de a rasturna lumile. Cred ca meriti sa fii iubita mai frumos.
ma doare tot ce citesc aici pentru ca am trecut si eu prin toooate formele…despartirii, asa, greu pronunt cuvantul divort….si au trecut trei ani de-atunci…mi-as plange si eu putin sufletul aici, ca, da, ranile nu s-au inchis cu toate ca eu am fost cea care am luat decizia separarii dintr-o obosealaaaa nesfarsita si o raceala insuportabila, de gheata care venea dinstre el; mi-am spus atunci asta e, mai bine nimic decat asa; dar, uite ca…nu e chiar asa….nici azi cred ca nu am depasit momentul rupturii si nu am reusit sa-l inghesui intr-un sertaras, sa-l uit, sa-i uit gustul si mirosul….si stiti ce am facut?? m-am dus la el sa vad, asa…cu mult curaj si entuziasm sa vad, sa verific, chiar…nu ma mai vrea? si surpriza naibii, parca m-ar vrea…m-a rascolit, a lasat garda jos, aroganta,s-a lipit putin de mine, dar a doua zi….hmm, nu, nu, defapt nu mai vrea…..incerc sa depasesc din nou a doua oaera ruptura si ma incurajez spunandu-mi ca am reusit macar sa-mi iau “la revedere” si sa-l bag in sertaras si sa -mi vad de viata, cu toate, ca, tot el a zis, ca…”mmmdaaa eu am cheia de la sertaras” …..imi da cineva un sfat?
Wind, ai luat decizia cea mai buna si viata te va rasplati pentru puterea ta. Dar merita sa te convingi ca doar noi insine avem cheile de la sertarele vietii proprii si ca e o greseala sa le lasam pe mainile altora, care nici macar nu ne iubesc. Nu stiu sa iti dau niciun sfat. Stiu sa iti spun, insa, ca dragostea nu are niciodata raceli de ghiata in miezul ei, iar cineva care nu ne iubeste nu ne e destinat noua.
Toate iubirile care au fost si nu mai sunt, iubiri care au durut pana la plans cu sughituri si nenumarate de ce-uri, si-au gasit locul in borcane care stau frumos intr-o camara, numita colt de suflet. S-a intamplat, cu ceva vreme in urma sa mai intru in acea camara, dar nu faceam altceva decat sa sparg borcane cu amintiri si sa ma tai in cioburi. Intr-un final am inteles….incui camara, si arunc cheia cat mai departe. Acum….evit si sa ma uit la usa camarii, de teama sa nu ma tai in cioburile care sunt dincolo de usa. De fiecare data cand ma apuca un dor de intrat in acel colt de suflet, unde sunt lucruri care dor rau….imi spun…nimic din toate asta n-a existat, mi-am inchipuit eu…si mai reusesc sa ma adun, ca sa pot merge mai departe. De fapt, nici nu merita sa-mi amintesc ca a existat acel trecut….care uneori doare in prezent.
Anna, cealalta Anna, nu cred ca poti spune “nimic nu a existat”, dar poti accepta ca au existat cu un rost. Ca sa fii tu cea de azi. Cea care maine se va indragosti nebuneste si va fi fericita.
Toate despartirile au avut cota parte la tot ceea ce sunt eu azi. Adica nu cu mult mai inteleapta, nici pocnind de cinism, nici capabila sa insir retete perfecte de inceputuri ori sfarsituri.
Ce s-a pastrat nealterat in forma initiala de ma suprinde chiar si pe mine, e inocenta de a crede ca intr-un fel sau altul , e posibil ca dupa o despartire devastoatoare, sa ne regasim si sa mergem mai departe.
….
Daca exista intalniri intre suflete, exista si despartiri.
Pur si simplu, unii ne sunt in viata nu etern ci pasager.
..
Urmele se pot vindeca. Si in mod miraculos, odata aruncat balastul, raman doar niste cicatrici roz/ catifelate pe un suflet poate mai mare, mai rotund si asta pentru ca a avut curaj sa iubeasca din nou, iar si iar.
Lotusule, esti pentru mine sursa de lumina, de bucurie si de curaj. De cate ori ma incearca indoielile, ma regasesc din scrisul tau. Si eu sunt ca tine, ma regasesc in constanta splendida de a putea iubi din nou…
sunt tentata si eu sa ma joc din nou cu lucrurile din acea camara de care atat de frumos vorbeste Anna.
stiu ca e posibil sa ma tai, sa ma ranesc.
nu stiu daca ma pot opri!
Draga Elena, sa inteleg ca traiesti o poveste neromaneasca? Locuiesti in alta tara? Cum sunt barbatii pe acolo?
Si eu m-am despartit pe muzica lui Pink. Si am simtit. Si am plans. Si am urat. Si am iubit. So what – a fost melodia care mi-a dat energie de fiecare data cand aveam nevoie. Si am avut nevoie de multe ori.
http://www.youtube.com/watch?v=BMKI045v6Rs&feature=related
Alice, citindu-te zilnic, iti trimit in fiecare dimineata energie pozitiva. Tare drag de tine!
Adelina, mi te amintesc bine, frumoasa si cu zambet delicat. Si eu as alege tot “So what” pentru despartirile tonice, fara prea multe lacrimi. E o melodie care imi da putere chiar si atunci cand nu e vorba despre despartiri, ci despre caderi cotidiene in absurditati organizatorice. “So what, I’m still a rock star”, imi spun razand si incerc sa uit ca tocmai m-am certat cu vreo contabila idioata. Imi esti draga si tu!
eu ma despart de fiecare data, temporar sau definitiv, pe aceeasi melodie:
Celine DION – Just walk away…
http://www.versuri.ro/versuri/fffmi_celine+dion+just+walk+away.html
cred cu tarie ca e o melodie pe care daca o trimiti fostului / viitorului fost iubit etc. iti creeaza (asta daca mai are vreo importanta pt tine) o mare demnitate, o putere pe care doar femeile o au sa se desparta asa (sau sa nu regrete prostiile facute din prea multa iubire, cum spune Alice), pe langa mesajul in sine superb. Mai frumos eu nu as putea spune.
as vrea sa priviti si mai vesel lucrurile: Pe ce melodii ne indragostim?
Simoniq, tema melodiilor pe care ne indragostim e minunata, cu permisiunea ta am sa o folosesc intr-un alt post, ca sa scriem cu totii si sa cantam impreuna melodii de dragoste.
Ma bucur ca te ispitesc perspectivele vesele, inseamna ca esti optimista. Te imbratisez, fiica, fire de poet!
Simoniq, ma grabesc sa-ti raspund, imi place intrebarea ta
Ernesto Cortazar.
Si toate piesele lente care-mi permit sa prind aripi si sa decolez pana sus in nori, unde ma asez confortabil si traiesc cu toate celulele mele iubirea.
E drept ca sederea pe cate un nor e limitata, are termen de valabilitate limitat in timp si spatiu.
Si asa ajungem la despartirile de care vorbea Alice.
La rostogolirile de pe nor.
Si iar ma trezesc la poalele muntelui cu genunchii zgariati/ smarcaindu-mi nasul si opintindu-ma sa urnesc precum Sisif caruta cu bolovani a vietii mele.
Si chiar de ma impiedic in propriile poale, imi pun mana la ochi si scrutez cu dulcea-mi navitate doar in sus, doar inainte.
..
O piesa buna de indragostit sau de despartit, depinde :
http://www.youtube.com/watch?v=qcebJ37cZKQ
Viata este atat de frumoasa, parerea mea este ca trebuie sa luam din fiecare intamplare fericita sau nefericita tot ce e mai bun si sa gandim pozitiv.
In vasta mea viata sentimentala, cam tot timpul eu am fost cea care a plecat…. probabil din cauza ca imi e frica sa mi zica cineva ” la revedere”. Si de marea mea dragoste, tot eu am fugit. Atunci cand simt ca nu mai merge, plec. Si acum imi amintesc ochii plini de durere ai lui atunci cand i-am spus decizia mea. Dar nici acum nu cred ca a fost o idee rea. L- am intalnit peste ani, la bratul unei alte femei, pe care o privea la fel cum ma privea pe mine… ca si cum eram singura femeie de pe pamant. Acum nu regret ci sunt fericita ca am trait acele momente, ca am simtit ce inseamna sa fii iubita “pana la Dumnezeu si innapoi”.
Cred ca ne place sa fim nefericite, sa credem ca problemele noastre sunt cele mai mari… si facem asta doar pentru ca inca mai credem in happy- ending, speram cu disperare ca se va intoarce si va fi totul frumos ca in basme. Si eu am sperat asta cand am zis: S-a terminat! Sincer am sperat ca ma v-a implora sa fim din nou impreuna si toate problemele noastre de cuplu v-or disparea… m-a implorat dar problemele tot au ramas, asta pentru ca nu trebuie sa fortezi nimic… totul trebuie sa fie natural…. daca e sa nu fie , poti sa fii tu cea mai buna femeie din lume, ca tot n-ai sa reusesti sa faci o relatie esuata sa mearga.
Eu una traiesc dupa principiul ca tot ce se intampla in viata noastra se intampla cu un scop. Fiecare relatie are ceva bun de oferit, din fiecare am invatat cate ceva si poate ca pana la urma Dumnezeu a vrut sa cunosc mai multe persoane nepotrivite, ca atunci cand voi intalni alesul sa imi dau seama.
Asa ca dragele mele fiti mai optimiste si nu va mai ganditi la despartire , ci la relatia care a fost, ce a fost frumos in ea … care au fost trairile voastre si fiti fericite ca ati simtit iubirea. Pana la urma asta e tot ce conteaza si tineti minte nimic nu e vesnic.
Va pup.
Luci, eu cred ca nu conteaza cine a spus “la revedere”. Cand o iubire s-a risipit, pentru mersul vietii si al iubirii in univers e totuna daca a plecat el sau a plecat ea, daca el a tradat sau ea a inselat…
Nu vreau sa cred ca nimic nu e vesnic, sper sa te pot contrazice pana la moarte. Eu cred ca daca imi traiesc iubirea din perspectiva vesniciei, ea va fi vesnica.
Intr-o seara care nu anunta nimic special, m-am dus la el si fara nicio introducere i-am spus “vreau sa ne despartim!”, dupa aproape 9 ani de relatie. Ma saturasem (desi il iubeam nebuneste) de toate modurile lui de a ma respinge “elegant”, de a ma trimite sa ma marit, atunci cand eu vorbeam de viitor, de nepoti, de batranete. Niciodata de casatorie, deoarece nu indrazneam.
, ne-am iubit in noaptea aia, iar dimineata l-am pupat si mi-a urat “Succes!”…….
Dupa ce m-a privit scurt, deloc uimit, mi-a spus “Bine!” iar replica lui mi-a taiat orice incercare de a-mi justifica dorinta de despartire. A spus ca daca e alegerea mea, atunci nu are rost niciun fel de justificare.
Ne-am despartit frumos
Am crezut ca am sa mor de durere. Nu ma puteam concentra , nu ma puteam controla, plangeam din absolut orice; singurul loc in care eram ok era la birou.
Nu l-am sunat deloc, nu l-am vazut deloc.
Dupa 9 zile, eram la o coada cu hartoage cand a sunat telefonul: “Mi-e tare dor de tine!” mi-a spus, iar eu a trebuit sa ma asez pe jos, sprijinita de un perete.
De atunci au trecut mai mult de 4 ani, iar in primavara vor fi 14 ani de cand noi ne iubim. Si suntem impreuna, multumesc lui Dumnezeu!
Nu regret nicio clipa “momentul meu de slabiciune” in care am dat cedat in fata celei mai frumoase slabiciuni: “mi-e tare dor de tine!”
Va pup si ne doresc tuturor sa fim iubite!
DanaB, sper sa fie povestea ta la fel de frumoasa pana la capat. Sa te intorci la o mare iubire nu poate fi “un moment de slabiciune”. Dar cred ca a nu vrea sa faci planuri de viitor intr-o iubire poate fi o slabiciune a relatiei. Tu stii mai bine, tu esti acolo si simti, si traiesti… Bine ai venit!
Alice, te-am revazut in seara aceasta la TV. Esti distinsa si atat de modesta… Imi esti draga tare, Alice!
O ador pe Pink. E atipica si asta o face NORMALA. Pentru ca indiferent de povestea noastra, de povara pe care o ducem, de iubirea ce ne inunda trupul, de dorul pe care il resimtim cand suntem singuri, de visele noastre ce par a nu se indeplini uneori, suntem UNICI si unicitatea ne transforma in SIMPLI OAMENI.
Alice ai imbinat fiecare vers si mesaj al ei, cu povestea noastra a tuturor. Te felicit din tot sufletul pentru acest post. De asemenea te rog….. anunta+ne, daca poti, cand apari la TV la o emisiune pentru a te urmari.
Multumesc !
Cu drag, in asteptarea ploii,
Sophie
Sophie, asa e, si pe mine Pink ma uluieste cu normalitatea ei. E atat de fireasca, atat de naturala in toate aparitiile ei! Sunt tare fericita ca am reusit sa o vad de doua ori, cand a fost in Romania, o data la Cerbul de Aur si alta data la Bucuresti. A fost fabuloasa, dar nu numai pentru asta o iubesc. Ci pentru muzica ei extraordinara, pentru forta ei artistica pe care nu am mai intalnit-o la multi…
Sa stii ca nu stiu unde m-a vazut Cristina la televizor. Unde, Cristina scumpa? Poate era o reluare la B1? Se transmitea ceva de la iluminarea in roz? Am fost marti la B1TV sa prezint revista cea noua, dar nu m-am gandit sa anunt, mi-e si un pic rusine sa scriu “uitati-va azi la mine”…
Eu nu stiu sa ma despart frumos…Am lacrimile in gat tot timpul, incerc toate metodele spuse si scrise de altii care au iubit inaintea mea, scriu cele mai frumoase si mai tandre mesaje, cele mai concentrate sms-uri, dar cand dragostea se duce, stiti bine ca nu mai e nimic de facut…Si fara sa fiu melodramatica, imi dau seama ca atunci cand ma despart de cineva – sau mai ales cand cineva pleaca de langa mine, am in minte intrebarile Madalinei Manole :
“a fost iubire? si daca-a fost azi unde e?” sau, dupa caz, imi rasuna in minte “M-am intrebat mereu / de ce aleasa n-am fost eu!”.
Cand ascult Pink imi aduc aminte ades de despartirile mele…de lacrimile mele parasite, de inima mea insangerata pe care am visat-o muuulte nopti desenata pe un tricou alb.
Totdeauna mi s-a parut trista Pink, asa rebela si puternica precum e, tot tristete imi inspira.
Je, cu cat suntem mai puternice, cu atat suntem mai triste. Si Pink, si tu, si eu, si Cristina Socaciu, si Sophie, si cele mai multe dintre fetele noastre de aici. Am plans si eu mult ascultand ‘a fost iubire? si daca a fost, azi unde e?”. Si n-am gasit niciodata raspunsul. Cred ca nici Madalina nu il gasise. Sau poate ca da.
Draga mea Alice, dragele mele fete care reusiti sa scrieti atatea lucruri desprinse din copilaria mea, din tineretea inca foarte frageda si din povestile de iubire scrise in stelele cerului. Imi permit sa va spun pe nume, desi poate ne despart ani buni… dar nu pot altfel, nu simt altfel, in sufletul meu sunteti deja prietenele mele, desi abia astazi v-am descoperit… Si v-am “citit” cu emotie si cu incantare si cu teama si cu lacrimi si cu speranta.
E o minune ca am dat peste voi… in cautarea raspunsurilor la intrebarile mele am descoperit o lume minunata si niste surori in simtiri, asa cum nu credeam ca mai exista intr-o lume atat de rece la mijloc de toamna.
Cred ca mereu am crezut in iubire, in acea iubire perfect de imperfecta. Chiar si atunci cand primaverile vietii mele erau prea putine pentru a intelege cuvantul iubire, spuneam tuturor ca eu imi doresc in viata numai iubire… Si am crezut, si am zburat din suflet in suflet, din om in om si din emotie in emotie… Si mi-am descoperit barbatul, alaturi de care locuiesc in fiecare zi si care mi-a completat gandurile, simtirile, visul coborat din gradina Edenului pentru a da un sens vietii mele de om mic si nepriceput. Si am crezut si ne-am luptat, si am gresit amandoi. Si demonul neincrederii mi-a incoltit in suflet, si l-am controlat si m-a mintit si l-am iertat. Sufletul sau ratacit ma iubeste iar eu nu stiu ce mai simt! In gandurile din noaptea mea incepeam sa nu mai cred in el, in noi… Stiam doar ca iubirea aceea mare care e doar mea si care a fost trimisa pe pamant pentru mine nu are cum sa fie aceasta iubire plina de indoielile din sertarul ascuns al inimii mele. Ma simt prea mica pentru a lua decizii si ma simt neputincioasa in aceasta cursa nesfarsita pentru iubire, cursa ce ii raneste pe toti cei care indraznesc sa ma iubeasca. Iar cand sufletul meu pare a fi scris ultima fila in jurnalul iubirii noastre, ma gandesc la el, la barbatul meu care ma asteapta… si mi se face dor de dimineti, de nopti, de sentimente si de el. Iar intrebarile se adancesc: de ce gandul ma poarta catre idealul meu de iubire, de ce il parasesc si de ce daca nu e el “baiatul din vis” totusi cred ca ar putea fi EL? Ma intorc la el cu gandul si mi-e bine si e liniste si cald … dar revin in camera rece si goala si ma intreb inca o data: daca eu sunt aici si tu esti alesul, de ce nu sunt langa tine si pasii ma indreapta catre ceva ce nu-mi va mai aduce iubire mult timp? Poate chiar simt ca nu esti tu EL sau mi-e frica sa inteleg iaca te-am gasit atat de devreme, cand cele 22 de ierni ale vietii mele nici nu sunt implinite…
Iar pe tine Alice si pe voi fetelor va intreb… raspunsul unde este?
Anca, esti atat de dureros de tanara pentru toate intrebarile astea? Si, stii, la varsta asta, cand sufletul e inca pur si luminos, dragostea nu trebuie, nu poate sa fie atat de plina de indoieli, de minciuni, de regasiri, de iertari. Sunt si fete care au norocul sa isi intalneasca iubirea vietii de la inceput. Care au sansa sa fie femeile unui singur barbat, sa traiasca langa barbatul unei singure femeie. Dar iubirea ta are multe zbateri, multe capcane… Raspunsul e in inima ta, cum spune Dana, si in rugaciunea care te va lumina. Si intr-o dragoste mare, fara minciuni, fara ascunzisuri, care te asteapta pentru cand vei fi pregatita si curata ca sa o primesti.
Si va multumesc pentru ca in noaptea aceasta sunt mai fericita decat ieri. Pentru ca stiu ca existati aici, acolo, pretutindeni…
Am uitat sa adaug ceva, melodia din vremea aceea a fost asta:
http://www.youtube.com/watch?v=z8yYWvqyJJs
Sa fim iubite!
@Anca:
Pe toate ne-a atins macar o data microbul neincrederii…
Raspunsul la intrebarea ta vine din sufletul tau, singurul care stie ce-i mai bine pentru el.
Alice, fizic am reusit sa ne despartim cu mult, mult, timp in urma. Se va intampla si sufleteste, trebuie sa fie asa. As vrea sa plece si din visele mele, as vrea sa nu-mi mai fie dor, as vrea sa treaca macar o zi fara sa ma gandesc, fara sa imi amintesc…e peste putinta mea sa inteleg de ce simt atat de intens. Aproape ca mi-e rusine sa recunosc ca inca il iubesc… Dar stiu ca tu poti sa intelegi.
Intind si eu mainile spre tine…
Draga Alice,
multumesc mult, intr-adevar, raspunsul l-am gasit singura, dupa ce Dumnezeu mi-a aratat adevarul.
Eu te sfatuiesc sa ne spui cand esti la tv , pt ca tu esti singura care stie inante .
Chiar ne-am bucura sa o faci.
Numai asa am putea sti si noi.
Va doresc o sambata frumoasa si linistita.
Si eu imi doresc un subiect despre melodiile pe care ne indragostim (sau ne-am indragostit deja ).
Multumesc,Alice!
Alice, am vrea sa te vedem la tv. Nu trebuie sa fii modesta, caci noi cele ce te citim aici, chiar te iubim si ne face sincer placere sa te vedem. Cred, insa, ca arareori stii exact cand vei aparea pe ecran deorece ma indoiesc ca intotdeuna esti anuntata. Cei de la postul respectiv isi vad de programul lor si doar intamplarea e cea care ne ofera aceasta sansa.
Despre despartiri, pot spune doar ca, unele, nu se intampla niciodata, in sufletul nostru…
Moi, iti spun din suflet bine ai venit acasa, sper ca ai inima plina de lumina si ca poti relua stradania vietii de zi cu zi cu forte reintregite. promit sa va spun cand mai apar la tv, daca, intr-adevar, o sa stiu si eu exact cand transmit inregistrarile. Cat despre departiri, as vrea sa nu ai dreptate, chiar daca iti dau dreptate.
Soledad, ai revenit la noi si imi aduci bucurie o data cu intoarcerea ta. Editorialul din Tango mi-e cel mai drag colt de lume artistica. Imi place mult cum ai spus, iubiri absolute si despartiri relative. Scrii foarte frumos.
Daca iubirea a stralucit intr-adevar intre sufletele noastre, atunci ramane pentru totdeauna o legatura intre inimile noastre, chiar daca nu o mai simtim pentru un timp, ingropata fiind ea sub stratul de resentimente, sau de indiferenta, sau de neputinta de a ierta…
“A pleca inseamna a muri putin”.
Pe cei pe care i-am iubit cu adevarat – si nu a fost doar o amagire de iubire – ii port in inima, chiar daca nu mai suntem impreuna, chiar daca a trecut mult timp de atunci. Sunt parte din mine. Cum prea bine presimtea Poetul, ceea ce ramane din noi dupa ce murim sunt niste sentimente, de iubire mai ales.
Melodia dintotdeauna a iubirilor mele absolute si a despartirilor mele relative:
http://www.youtube.com/watch?v=Me6qnmzYX0M&feature=related
Alice, sunt plina de admiratie pentru editorialul de la noul numar “Tango”, felicitari !
Este ca un diamant slefuit pe toate partile si stralucitor, imbinare perfecta intre forma si continut.
Alice,
nu despartirea la nivel declarativ e cea care ridica cele mai mari probleme, ce spui, cum spui, ce haine porti, sau care e fundalul muzical.
Greul este sa te desparti, atunci cand trantesti usa de sa sara din tatani, sau o inchizi incet, cum lasi capacul peste un cavou, nu doar de cel care ramane dincolo de ea, ci si de tine, cea din trecutul vostru comun.
Cea care se desparte definitiv, nu mai e decat un halo al celei care a fost. Se va materializa treptat, cu greu, pe masura ce va deschide sau i se vor deschide alte usi dinainte.Va lua mereu viata de la capat, fragmentata, insa, in mai multe existente. Fara continuitate.
De aceea nu cred in despartirile care te anuleaza, pentru a te reinventa.
De aceea prefer ca, macar simbolic, sa nu ma despart de nimeni si de nimic, cu riscul de a-mi purta ranile sangerande prin lume.
Ii port cu mine, fiindca nu vreau sa le las lor bucati din viata mea. Si pentru ca vrerile lor mici, n-ar merita asta. Si pentru ca vrerea mea mare ii poate cuprinde pe toti.
Marilena, tu esti foarte deosebita de restul lumii, esti foarte puternica si foarte sensibila, esti soiul acela de femeie greu de gasit, greu de pastrat. Vrerea ta mare, sufletul tau enorm sunt niste comori pentru cei care te intalnesc.
DanaB, nu stiu la ce stire te referi, eu nu am aflat despre o asemenea interdictie, mi s-ar parea foarte trist, ar trebui sa imi dau demisia, dar nadajduiesc ca nu era o stire prea bine verificata.
Alice, multumesc pentru ca ai citit ce-am scris si pentru ca ai raspuns. Eu te citesc cu drag si nerabdare de la inceputul Tango-ului.
Legat de aparitiile la Tv, cred ca toate ne dorim sa te vedem, asa ca, te rog , anunta-ne! Personal, nu te-am mai vazut de fooooartteee multa vreme si, colac peste pupaza, am citit saptamana trecuta o “stire” in care scria ca toti cei care lucreaza cu/pentru “Adevarul” au interzis la tv…?!?! … deci imi luasem gandul sa te vad.
week-end placut tuturor!
Marilena, chiar asa, nu vreau sa ma despart de cei pe care i-am iubit candva… pentru ca apartin sufletului meu, pentru ca i-am asezat acolo si pentru ca fac parte din mine, definitiv.
Cioc, cioc, se poate ?
Moi si daca cei pe care i-ai iubit candva ti-au facut rau, merita sa-i mai cari dupa tine ?
Eu zic ca nu. Ma debarasez de balast si pentru cine a trecut prin asa ceva, e stiut ca nu-i tocmai nedureros procesul. Dar merita. Te elibereaza. Nu inseamna ca uit. Ci ii asez la locul cuvenit. Adica devin amintiri.
Marilena, eu pot lasa bucati din mine celor ce i-am iubit.
Imi permit sa smulg bucati din mine si sa le daruiesc. Pentru ca stiu ca locul acela de unde am luat, se va regenera. Asta, daca imi dau eu voie , evident.
Daca ar fi sa merg asa plina de rani, probabil as sangera pana la moarte.
Si la ce bun asta ?
Cand cineva nu-ti poate primi iubirea, de ce ar putea sa-ti primeasca destramarea ?
Ai spus asa frumos despre cuprindere.
Lotus, mi-e rusine sa iti raspund din nou spunandu-ti, a nu stiu cata oara, ca imi iau putere din cuvintele tale. Te invidiez frumos pentru intelepciune, pentru felul in care vezi lumea, te admir pentru cum intelegi si ne explici si noua lucrurile. Iti dau dreptate intru totul.
Scorpions – Always, somewhere
http://www.youtube.com/watch?v=CSRoX4cDhQQ
Da, Alice, era o emisiune in reluare la B1TV.
Lotus,
dar se pot numi, oare, “despartiri” acelea care lasa in urma amintiri?
Ca eu nu stiu sa fac diferenta, pe mine ma dor amintirile la fel de rau cum m-au durut ranile din care s-au nascut. Pentru mine o despartire in sensul absolut al cuvantului ar insemna pana si stergerea numelui lui din inventarul meu patronimic.
Si asta, cel putin in ceea ce ma priveste, mi se pare ca ar semana a…lobotomie.
E asa de frumos ce ai scris, dar a-ti dori ca lucrurile sa se astearna dupa sufletul tau curat, dupa cum inima ta a vrut-o nu inseamna ca se va si intampla…
Nu sunt trista acum, nici depresiva, n-am motive sa plang sau sa ma plang, dar…fiindca tu esti Lotus si tie pot sa-ti spun tot, da, cred ca am sa merg plina de rani si am sa sangerez pana la moarte. Si habar n-am sa spun “la ce bun”…
Lotusul, pe cei care ti-au facut rau nu merita sa-i cari dupa tine, niciodata. Spuneam, in putine cuvinte, ca nu pot sa ma despart definitiv de cei pe care i-am iubit candva si care au ramas asezati in sufletul meu. Acolo nu se afla decat oameni care nu mi-ai facut rau ci doar nu m-au iubit cat i-am iubit eu. Pentru asta nu sunt vinovati ei ci eu ca i-am iubit si ca nu am stiut sa ma fac iubita. Cei ce mi-au facut rau intr-un anumit fel nu s-au aflat niciodata in sufletul meu, au fost trecatori prin viata mea si cu siguranta i-am dat uitarii caci nu am vrut sa-i pastrez in amintire. Si amintirile pot fi selective daca vrem noi. Am citit ca de la iubire la ura nu este decat un pas. Eu nu stiu sa fac acel pas. Stiu doar ca de la iubire, uneori, sunt unul sau mai multi pasi pana la dezamagire. Dezamagirea cred ca este mai aproape decat ura in cazul in care spunem ca nu mai iubim pe cineva. Si apoi, se aseaza incet si definitiv resemnarea, intelegand sau nu, ca asa a trebuit sa fie. Caci tot eu zic si cred ca nimic nu e intamplator pe pamant. E greu, Lotusul, dar trece… Si atunci ne punem si scriem, vorba unei romante vechi: ” caci nu e om sa nu fi scris o poezie, macar o data, doar o data-n viata lui”…
Cum ne despartim? as fi vrut sa-mi puteti spune ca este o reteta magica care face durerea sa dispara .Acum eu sunt asa cum spune Lotusul ,la poalele muntelui,in genunchi cu fruntea la pamant.Timid imi ridic privirea si cu pasi mici pornesc pe drumul greu,este singurul care mi-a ramas dupa 22 de ani de iubire .In ultimele 2 luni m-am intrebat si eu adeseori “a fost iubire?si daca a fost ,azi unde e?”Cred ca nu voi gasi raspunsul niciodata.
Va multumesc ca existati si ca in noptile in care perna este prea uda ca sa mai pot tine capul pe ea imi sunteti alaturi.
Elisa, nu exista nicio reteta magica, din pacate, dar exista bunatatea prietenilor si generozitatea celor care ne asculta, si exista rugaciune, si exista speranta. Si maini intinse dinspre nicaieri catre tine, ca sa iti fie mai usor. Una dintre ele este a mea.
Cred ca port in suflet toate despartirile si revenirile si iar despartirile trecute si viitoare- si pentru fiecare am cel putin o melodie care ma face sa imi dau seama ca nu e nimic ciudat sau deosebit in felul meu de a iubi sau de a suferi, ca altii inaintea mea au simtit la fel, si ca altii dupa mine imi vor urma fericirea, indoielile, durerile…
Buna dimineata, femei frumoase.
http://www.youtube.com/watch?v=UWwHob2gjiw&feature=related
Stii, Anemone, melodia pe care ai ales-o tu mi s-a parut, atunci cand am auzit-o prima oara, cea mai frumoasa de pe pamant. Mi-ai luminat ziua daruindu-mi-o dn nou, la pachet cu amintirea unei auditii intr-o zi de mare speranta. Te imbratisez cu tot dragul, cea mai frumoasa esti tu, pentru ca ne zambesti!
Camellia, iti spun buna ziua, si iti trimit gandul meu cel bun.
Buna dimineata, Anemone! Buna dimineata tuturor!
Marilena, stiu ca e posibil ca lucrurile sa nu se aseze asa cum le construiesc eu imaginar. Doar ca intotdeauna, mai mult sau mai putin, la orice inceput ma intreb cum va fi daca intr-o zi ne vom si desparti. Evident nici aici nu pot cuprinde totul. Dar asa, sunt cumva pregatita pentru orice dezamagire. Parcurgand mintal exercitiul dezamagirii, nu sunt luata pe nepregatite.
). Astea sunt despartirile cele mai dureroase. In care trebuie sa fi om mare care cica intelegi, si rational probabil ca intelegi, afectivul e singurul nedumerit.
Desi prefer varianta aceea cu au trait fericiti pana la adanci batraneti si dincolo de acestea
In capul meu, amintire inseamna ca asez la locul cuvenit ceva ce-a fost. Adica plasez in trecut si nu car dupa mine, zi de zi, un spectru/ o fantoma. Uneori, asa cand sunt mai nostalgica, imi vizitez amintirile. Nu le blamez, nu le mai intreb de ce. Ci pur si simplu imi reamintesc. Apoi, ma intorc in prezent si-l traiesc asa cum e el, cu inevitabilul frumos pe care il caut cu incapatanare si de trebuie sa urc muntii. ( in general el e mult mai aproape si nu trebuie atata osteneala).
La ce bun ? Intr-o zi, raspunsul se va contura de la sine. Trebuie doar sa crezi. Asta e secretul
…
Moi, eu n-am reusit sa ajung la ura. Nici macar la indiferenta ( pentru ca intr-un fel subtil, imi pasa si vreau sa-i fie bine). Ce fac eu ? Ma desprind emotional. Ma rup, ma dezincrustez de cel ce l-am iubit candva si mi-a facut , la un moment dat, prea mult rau.
E adevarat, eu am privit cumva unilateral subiectul. Uneori trebuie sa ne despartim si de oameni care ne-au facut prea mult bine. Pe care poate inca ii mai iubim. Cu care comunicam perfect si in “necuvinte” ( Marilena, asta e, necuvantul tau mi-a intrat in vocabular
Apoi aceste despartiri nu-mi plac. Dar deloc. Si plang pentru ele cam o galeata de lacrimi ce se preling pe langa, hranind pamantul. La genul asta de despartiri, n-am gasit ( eu sper ca “inca” ) cum le putem face suportabile si cum le putem depasi.
Nu suport nici macar despartirile din gara. Nici pe alea banale din statia de autobuz. Pentru ca nu ma pot abtine sa nu ma intreb :
Am sa te mai vad vreodata ?
..
Stiu ca trece Moi
Elisa, n-am sa-ti spun ca durerea trece, tu stii asta deja. Ai scris frumos “pornesc pe drumul “.. E drumul tau. Si nu e neaparat sa fie greu. Pe marginea oricarui drum, sunt popasuri. Iar rasariturile privite de aici, din marginea unui drum prafuit, au alt inteles. Imaginea unui soare smulgandu-se din nimic si inaltandu-se in sus, tasnind si cuprinzand cu razele sale si bun si rau, imi e hrana pentru multe zile.
Drum bun Elisa
Alice,am citit in catalogul Avon despre tine si vreau sa stii ca esti foarte frumoasa,o norocoasa.Si eu am un baiat de 26 ani,iar al doilea baiat l-am nascut la 34 ani,acum are 14 ani..Atunci mi-era frica de diferenta mare de virsta dintre ei,de virsta mea,dar iata ca e bine!Ai o familie frumoasa,ma bucur pentru tine!MULT SUCCES!
Draga mea Ildiko, ai revenit dupa multa vreme si ma bucur. Eu nu am vazut catalogul Avon, inca, dar cei de la Avon imi sunt prieteni dragi, ma regasesc in felul lor de a vedea lumea si sunt tare mandra de parteneriatul nostru.
Nu cred in existenta vreunei retete fara dureri atunci cand iubirea unuia dintre parteneri se stinge,lasand loc indiferentei si inevitabil rupturii.Ar trebui sa veghem mereu, asupra primelor simptome de raceala.La inceput acestea sunt aproape imposibil de sesizat.Suntem prea “orbiti”de fericire . La urma urmei pierzi prezentul ,cautand rana din viitor.Sensibilitatea noastra fiind la cote maxime , face ca si prudenta sa ne fie vie.
Si atunci …ne ramane doar ,decizia de moment ,care ne poate suprinde chiar pe noi insine.
De multe ori nici nu -ti cunosti toate resursele interioare.
O data cu explozia unei indelungi presiuni interioare,ajungi sa te cunosti mai bine .
Din pacate “orice rau poate fi spre bine”.
Lacramioara draga, sunt atenta la toate simptomele de raceala sau de oboseala, atat de atenta, incat uneori uit sa ma bucur de faptul ca nu le gasesc. Si eu cred ca foarte multe rele duc spre bine. Inclusiv despartiri care, in momentul in care ni se intampla, ne sfasie inima, se dovedesc a fi adevarate binecuvantari pentru viata noastra. Nu toate, desigur, dar cred ca cele mai multe. Ne parasesc oamenii care nu erau fericiti langa noi sau parasim pe cei care ne faceau nefericiti. Nimeni nu se desparte de bine, de fericire. Si chiar daca initial nu intelegem si continuam sa fim convinsi ca dragostea noastra ar fi putut schimba totul, ne inselam, nu am fi reuist sa schimbam nimic si nici nu putem tine langa noi un om pe care nu-l putem face cu adevarat fericit. Cum spune Marilena, uneori oamenii nu pleaca fiindca vor mai mult, ci fiindca au nevoie de mai putin, Iar noi trebuie sa acceptam, sa intelegem. Si, intr-un final, cand durerea trece, sa iertam.
Dincolo de asta, Lacramioara, mi-e dor de tine,
Moi, draga mea nasa, sunt sigura ca fetele s-ar bucura daca ai pune un link si aici, pe blog, daca ai vrea. Ne-ai mai ostoi si noua dorul de Roma.
Lotusule, esti absolut fermecatoare in inconstienta ta!
Alice, eu spun despre mine ca sunt inconstienta. Si naiva
Dar asa simt eu lumea.
Si daca pot negocia aproape orice, nu-mi pot negocia simtirea.
Si te imbratisez
Alice, a fost deosebit de impresionant tot ce am vazut. Roma este intradevar “Cetatea eterna”. Sunt impresinata de tot ce am vazut, de miile de ani de istorie perindata sub ochii si pasii mei. Despre maiestria artistilor care au creat operele nemuritoare pe care le-am privit, muta de admiratie, nu am cuvinte suficient de elocvente pentru a-mi exprima admiratia. Da, a fost deosebit iar compania in care m-am aflat a fost pe sufletul meu. Evident ca am facut o multime de poze, mi-am permis sa ti le trimit si tie pe Facebook-ul tau.
)
Despre munca, nu pot sa spun decat ca incerc sa fac fata tuturor solicitarilor
Tot ceva despre despartire:
Pariu pe o lacrima, cu Valeriu Sterian
http://www.youtube.com/watch?v=orPmqcigPGM
M-am intrebat de multe ori de ce ei au plecat din viata mea, cand consideram ca au cam tot ce pot avea de la o femeie. Cand sotul meu m-a parasit pentru o femeie grasa si urata, (saraca nu-i vina ei ca asa a lasat-o Dumnezeu) n-am mai stiut ce sa cred. De fapt barbatii, probabil, ne schimba cu altele, nu pentru ca ar fi mai slabe, mai frumoase, mai destepte…etc…ci pentru ca acele femei, la momentul respectiv, in opinia lor, ii inteleg mai bine. Numai ca ii inteleg o vreme…si iar incepe cercul vicios.
Alice draga ,stiu ca esti super atenta la simptome si-ti simt crisparea dar va veni cu timpul si destinderea .Trebuie sa exersezi “siguranta de sine”.Trebuie!… “Sa lucrezi “mult doar tu cu tine insati!
Eu tocmai mi-am descoperit o latura necunoscuta.A fost chiar palpitant dar dureros.Viata mi-a dat din nou o lectie dura.Incerc sa asez noua mea postura intr-o forma clara ,concisa ca apoi sa dau o “fuga” virtuala sau poate chiar reala sa ti-o impartasesc. Astfel ne vom mai domoli din dorul ,pe care ti-l impartasesc in intregime.
Anna, sunt absolut sigura ca barbatii nu isi parasesc partenerele pentru femei mai frumoase sau mai slabe. Cele frumoase si slabe sunt doar cele cu care au cate o aventura. De parasit le parasesc pentru cele mai docile, pentru cele care ii fac pe ei sa se simta mai puternici. Stii, intotdeauna barbatii slabi au nevoie de femei fie urate, fie proaste, fie de joasa speta alaturi, ca sa se simta ei mai buni, mai mari, mai grozavi, mai morali, mai salvatori. Repet, cum spune marilena, unii pleaca pentru ca vor mai putin, nu mai mult. Dar avem, fiecare dintre noi perechea noastra, adevarata pereche pe pamantul asta. Asa ne-a lasat Dumnezeu.
LacrimaDea, as fi foarte fericita sa te revad si sa vorbim. Mi-e mereu dor de tine, de Clujul intalnirii noastre fabuloase, de seara in care am stat toate la masa si am vorbit si am mancat prajituri bune, bune… Mi-e asa de dor, ca as veni si eu inspre voi. Doar Timisoara ma mai isiteste cu atata forta, Timisoara nuntii mele neprevazute si splendide. Te astept oricand.
Draga Alice,
Subscriu la tot ce ati spus aici,pentru mine e un colt de rai,un colt unde ma regasesc asa cum sunt eu,nu mi-e teama sa mi deschid sufletul desi nu va cunosc personal.Cine nu a fost ranita si nu a umblat cu sufletul dezgolit,rupt,sfasiat si fara vreo picatura de speranta?Care femeie poate sa spuna cu inima pe inima ca a zis “Nu te mai vreau”,Vreau sa ne despartim si in secunda in care i-au zburat cuvintele de pe buze nu vroia sa zica “Iarta-ma mai pot sa stau in raceala si deznadejde” doar ca sa l mai simta o data.Alice te iubesc cu tot sufletul, te admir mai presus de orice,iubesc sa vad revista Tango pe rafturile magazinelor si sunt mai mult decat recunoscatoare ca te-am cunoscut.
Andreea Voicu, ma emotioneaza profund devotamentul tau. O sa iti scriu.
Bianca, bun venit, iti multumesc si eu.
Wind, sa pleci in cautarea demnitatii pierdute nu e, in niciun caz, motiv de repros. Eu te felicit pentru asta, asa cum m-am felicitat pe mine insami de cate ori am avut curajul sa o iau de la capat. Elisa, copiii tai oricum vor afla mai devreme sau mai tarziu ca sunt infiati, important e ca au o mama curajoasa ca tine. Dupa cat de frumos scrii, sunt convinsa ca vei gasi cuvintele potrivite sa le vorbesti, sa ii ajuti sa inteleaga.
Ce frumos discutati aici!:)
Va multumesc pentru sinceritate. Am lacrimat!
Numai bine!
Lotus iti multumesc.Te astept cu drag in fiecare zi,imi dai putere si speranta.Dumnezeu ti-a dat atata intelepciune incat ii multumim si noi pentru asta.
Vreau sa-ti spun ca nu ma sperie durerea si drumul prafuit,viata nu m-a crutat nici pana acum.Ma sperie faptul ca ii tarasc dupa mine pe cei doi ingerasi care sunt prea mici sa inteleaga De CE?,si prea mari ca sa nu simta durere(baietelul are 10 si fetita 12 ani ).Pentru ei durerea va fi dubla,divortul le va aduce in fata un adevar crud,sunt infiati.Cum ii voi privii in ochisorii lor albastrii stiind ca orgoliul meu i-a ingenuncheat si pe ei.
Alice ,vreau sa-ti spun ca la noi exista un proverb care suna cam asa “Cu caderile ,te descurci de unul singur,dar ca sa te ridici ai nevoie de mana unui prieten” Multumesc pentru ea!
Alice, multumesc pentru ca mi-ai raspuns, nici nu stii cat conteaza pentru mine !
si…….am mai gasit aici ceva sa ma intareasca si sa-mi confirme, sa ma ajute sa-mi deslusesc trairile, sa ma inteleg………da, Marilena Guduleasa are foooooooaaaarte mare dreptate cand spune “nu despartirea la nivel declarativ e cea care ridica cele mai mari probleme” , da, asa e….asta nu am luat absolut deloc in calcul cand am decis sa pornesc cu curaj si cu capu’nainte, singura (si cu un copil) pe alt drum, in cautarea demnitatii pierdute, asa cum mi s-a reprosat
Si pentru mine conteaza raspunsul tau, ALICE!
recomand tuturor : ascultati-l pe alexandru andries, muzica lui, versurile inteligente, umorul rafinat cred ca este binevenit si inimilor care zburda si celor care’s ranite, mie imi e tare drag in orice situatie;
http://www.youtube.com/watch?v=yaUwrIyKiNk
Nu exista reteta pentru o despartire fara suferinta… viata inseamna si suferinta, nu va mai feriti atata de ea ca doar prin suferinta simtim ca suntem vii. Atunci cand suferi trebuie sa te lasi cuprins de ea, sa nu o ignori, chiar daca e greu, trebuie sa o cunosti intru totul.
Pentru mai multe detalii cititi cartea “Cine moare?” de Stephen Levine, o carte care mie imi schimba perceptia asupra vietii si mortii.
Lorelei, stiu ca ai dreptate, dar stiu si cat de greu este… O sa caut cartea, iti multumesc mult ca ai adus-o in discutie.
Cristina Socaciu, intind mainile…
Lotusul meu drag, si eu cred nebuneste in adevar ca leac al tuturor relelor. Cata dreptate ai…
“Dar avem, fiecare dintre noi perechea noastra, adevarata pereche pe pamantul asta. Asa ne-a lasat Dumnezeu.” Asa e, Alice! Asa cred si eu… Dar e atat de grea asteptarea, e atat de greu sa speri ca intr-o zi va fi bine…
Si mie imi este dor de tine, iar seara in care te-am intalnit pentru prima oara, a fost cu adevarat o seara speciala.
Elisa, nu sunt experta in despartiri ( sper sa nici nu ajung). Cu atat mai putin cand sunt implicatii si copii.
Ce pot eu sa-ti spun e ca adevarul e singurul care face situatia suportabila.
Mi-as fi dorit ca atunci cand parintii mei au divortat sa-mi spus adevarul. Sa nu fi fost un soi de paratraznet intre doi nori ciocnindu-se. Sa nu fi fost pretext pentru incredibilele mizerii ce si le pot face oamenii mari atunci cand se despart.
Lucrez cu copilasi abandonati. Si din nou, doar adevarul e cel care-i ajuta sa integreze realitatea.
..
Cred ca atunci cand doi oameni se despart asta nu are de-a face , cel putin teoretic, cu calitatea de parinte.
Doi oameni care candva s-au iubit se pot desparti, ramanand in continuare parinti.
Mi-as fi dorit , copil fiind, sa mi se spuna simplu ca mama cu tata nu se mai iubesc. Si ca asta n-are de-a face cu faptul ca ei ma iubesc pe mine, copilul lor. Dar desigur, ei au gestionat situatia asa cum au stiut.
…
Cred ca esti o persoana puternica , o mama speciala si o femeie ce intr-o zi isi va gasi barbatul, jumatate ce te va completa exact asa cum iti doresti.
Nu cred ca exista o regula in ceea ce priveste despartirile desi cele mai multe cazuri de despartiri pe care le-am studiat, s-au cam terminat la fel, cu resentimente, cearta.
Finalul in care ei raman prieteni nu mi se pare prea credul.