Cum ne despartim

Zi de zi, recapitulez alaturi de Pink toate formele despartirii. Ascult Funhouse, albumul unui divort trait pana la sange, al unei separari intoarse din drum si intoarse pe toate fetele, si cantaresc prezentul nostru brazdat de rani ale despartirilor trecute.

Ce urme ne-au lasat despartirile prin care am trecut? Ne-au facut mai puternici. So what, I’m still a rock star, canta Pink, iar eu imi amintesc cum m-am ridicat din deznadejdi pe care le credeam mortale, spunandu-mi ca sunt obligata sa merg mai departe, pentru ca sunt inca zeita cuvintelor de dragoste.

Ne-au lasat dare de umilinta, ne-au adus in starea in care, fara demnitate, am implorat sa nu fim parasiti. Am cersit mila, daca nu dragoste. Ne-am agatat cu maini tremurande de groaza singuratatii de cate un om care nu ne mai iubea de mult. Si pe care nici noi nu il mai iubeam. Please, don’t leave me… Apoi ne-am azvarlit in bratele unui necunoscut si, pentru o noapte furata, ni s-a parut ca redescoperim sensul vietii, parfumul curajului. Have you ever looked fear in the face and said “I just don’t care”…?

Apoi ne-am indoit ca e posibil sa se fi terminat. Ne-am amagit cu gandul ca e doar o pedeapsa de o zi, de o vreme. Ca e imposibil ca dragostea sa se fi risipit de tot. Ne-am spus ca poate nici nu ne-a inselat cu adevarat. Ca s-a marturisit fictiv, confirmandu-ne ceea ce noi credeam a fi evidente, numai ca sa ne trezeasca gelozia. Si ne-am cuibarit intr-o minciuna. Intr-o asteptare. Intr-o lacrima. No, I don’t believe you when you say you don’t need me anymore… Si cand revoltele ne-au ajuns din urma, am inceput razboiul. The one that wins will be the one that hits the hardest.

Dupa zbateri, dupa reveniri, dupa indoieli, dupa gesturi ridicole, dupa pacaleli ca va fi bine din nou, dupa caderi, dupa insingurari… lucrurile se asaza in matca. Regretele ard. Dorul vindeca. This used to be our funhouse, but now it’s full of evil clowns. It’s time to start the countdown. I’m gonna burn it down, down, down…

Exista vreo regula a despartirilor decente? Exista vreo reteta a despartirilor care dor mai putin? Exista vreun secret al despartirilor care nu lasa cicatrice adanci?

Am gasit raspunsuri la o mare artista, la o fata superba, curajoasa, care, la 29 de ani, a ingenuncheat planeta cu talentul ei. Si cu neasemuitul sau har de a fi ea insasi, nu spunand, ci cantand adevarul si numai adevarul.

Pink – Glitter in the air

Secrete de familie

Ziua in care ii ducem pe iubitii nostri sa ne cunoasca parintii e una insemnata nu pentru ca avem emotii si ne dorim ca aceia care ne-au crescut sa ii placa pe oamenii de care ne-am indragostit, ci pentru ca ne temem ca familia noastra ii va ingrozi pe alesii inimii noastre. Ca iubitii ne vor masura mama si vor sti ca asa vom arata, vom vorbi si vom gandi si noi peste 30 de ani. Si, vazand incotro ne indreptam, vor prefera, mai degraba, sa moara burlaci decat sa ne ia de neveste. Ca ne vor privi tatii si bunicii si vor pricepe ca acela e modelul de barbat pe care l-am avut sub ochi, drept care se vor scutura de neplacere si-si vor lua talpasita. Ne vor vedea fratii si surorile si se vor abtine cu greu sa duca mana la gura si sa se minuneze de ciudatenia lor.

Avem familia pe care ne-o dorim? Ne luam sotii de mana si, cu bucurie, ne vizitam parintii sau rudele? Cati dintre noi sunt mandri cu adevarat de cei care i-au crescut si ar fi gata, la o adica, sa cheme televiziunile sa ii filmeze intreaga zi, sa ii arate in intreaga lor splendoare? Bineinteles ca toti avem momente in care ne dam mari in fata prietenilor nostri cu familia din care venim, alegand cu grija cele mai emotionante amintiri din anii dintai. Insa, cel mai adesea, e doar un mod delicat si politicos de a a ascunde de ochii lumii oribilele noastre secrete de familie…

Bloguri noi, iubiri vechi

Ma plec, cu emotie, anuntand aparitia a inca doua bloguri pe site-ul marilor iubiri. Am descoperit-o pe Victoria West prin comentariile ei fermecatoare si am urmat-o mai departe in lumea fashion-ului, a noutatilor, a designului, a frumusetii. Si pentru ca ma fascineaza cutiutele cu minuni pe care le-am gasit adapostite la umbra numelui sau, m-am bucurat sa o invit sa ne stea alaturi. Pentru totdeauna, asa cum imi chem toate iubirile in viata.

Pe Uncommitted am remarcat-o, cu inima oprita in loc de emotie, asa cum ati remarcat-o si voi. Fiecare comentariu al ei a dat de perete usile unui univers fabulos, fiecare indrazneala a sa ne-a obligat pe noi sa fim mai indrazneti. In asa fel, incat acceptul sau de a ni se alatura mi-a luminat sufletul, ca orice mare onoare.

Ridic cupa de sampanie si spun bun venit Marilenei Guduleasa – celei intalnite mai intai sub numele Uncommitted – si Victoriei West, fara sa uit sa trimit gandul meu de recunostinta femeilor superbe, talentate, sensibile si neasemuite care au acceptat sa isi aseze bucati din sufletul lor insorit in lumea noastra virtuala: Delia Hornfeck, Anda Docea, Simona Catrina, Anemari Necsulescu, Alina Grozea, Amalia Nita. Eu si Ionut, intemeietori ai lumilor in care ne dam astazi intalnire, va multumim.

Si intre noi mai e un pas

Cred ca cele mai frumoase relatii din lume raman acelea in care ultimul pas nu a fost niciodata facut. Prieteniile elegante, in care cei doi camarazi ai aceluiasi crez nu au ajuns niciodata sa se bata pe burta, familiar, si sa-si zica nici macar in betiile cele mai crunte “ba”, “ma”, “fato”. Iubirile neconsumate total, in care familiaritatea instalata in numele linistii nu duce la evaporarea totala a respectului, a sfielii, a emotiei fara de care eu cred ca nu se poate rezista pana la capat.

O prietena de-a mea, pe care am sunat-o, intarziat, s-o felicit pentru mariajul ei din miez de vara, mi-a spus ca tocmai si-a parasit proaspatul sot dupa o conversatie in care, in momentul in care el nu a mai avut argumente, a folosit formula parlamentarei aceleia sinistre si i-a zis , scuzati, “ciocu’ mic!”. I-am dat dreptate, intristandu-ma crunt, fara sa vreau sa aflu si alte detalii si fara sa ii expun argumentele mele crosetate instantaneu in gand. Ca daca un barbat iti vorbeste asa in primele luni de casnicie, e clar ca peste trei ani o sa te si scuipe.

Eu sunt adepta prieteniilor mari si politicoase, care rezista in timp tocmai prin delicatetea care innobileaza sentimentele. Militez pentru intoarcerea amorurilor paradoxale, in care fuziunea intensa, continua, sa fie dublata de o decenta a limbajului si a comportamentului care sa nu striveasca misterul, sa nu terfeleasca valoarea si demnitatea indivizilor luati separat. Cred in uniunea iremediabila a cuplului de prieteni sau de iubiti in fata lumii, cred in taria falangei romane in care, doi cate doi, reuseau sa rastoarne lumile adverse. Nu sunt genul de femeie care face pipi de fata cu iubitul si nici soiul de amica subversiva care evoca amintiri stanjenitoare pentru prietena ei. Sunt ciudata. Si trista. Si vesela. Si indragostita de-o viata de aceeasi femeie. Iubitoare, pentru o viata, a aceluiasi barbat.

Ce ne tine aici?

Am gasit casa rece si, probabil intr-un reflex de aparare in fata toamnei, am aprins focul.

Mor putin la fiecare inceput de septembrie si abia catre miezul lui mai imi revin in sperante, in visuri, in doruri. Si parca, de data asta, mi-e cu atat mai greu sa revin in miez de toamna, cu cat in fiecare loc prin care am trecut am simtit nevoia sa raman de tot. Am tanjit sa fiu salvamar pe malul Adriaticii, sa strunesc o gondola venetiana, sa pictez la poale de Mont Blanc, sa schimb CD-ul cu muzica la Disneyland, sa cant intr-un restaurant din Reggensburg, sa scuip flacari intr-o piata din Sibiu.

Cred ca acasa mea poate fi oriunde, daca am cu mine familia mea. (Printesa Lia mi-a spus, in interviul pe care l-am facut pentru Tango: “Pentru mine, acasa este acolo unde e sotul meu”. Am parafrazat-o, pe drumurile vacantei noastre, spunandu-i iubitului meu care nu se decidea unde sa opreasca pentru o noapte: Unde esti tu, acolo e hotelul meu). Din pacate, dincolo de glume si de nedumeriri retorice, nicio plecare nu e atat de simpla pe cat ne-am dori. Ne-am intors, rumegand in gand intrebarea: ce ne tine, totusi, in tara asta? In afara de teama de a fi veneticii altora, pe care ne-am putea-o invinge, asa cum ne invingem zi de zi teama de a fi batjocura propriilor nostri guvernanti, ce Dumnezeu ne leaga, cu radacini de foc si de lacrimi, de bucata asta de lume amara?