Frumoasele straine – zambet, lacrima, lumina
Posted by Alice Nastase Buciuta on Aug 1, 2010 in Confesiuni | 83 comments
Am ras mult, si am lacrimat pe alocuri. M-am regasit in cuvinte si in intamplari, m-am revoltat, m-am entuziasmat, m-am ironizat pe mine insami, urmand ritmul ironiei autorului.
Pe langa comentariile voastre, pe care le primesc cu recunostinta, imi sosesc destul de des si mesaje dusmanoase, pline de venin sau de invidie. Aceleasi femei pe care eu nici nu le cunosc si care nu ma cunosc deloc, dar care nu ma pot ierta pe mine pentru vinile lor de neiertat, imi posteaza pe blog diverse acuzatii, incercand, si, uneori, reusind, sa-mi strice cheful de a crede in oameni. Imi scria de curand o duduie frustrata ca e absurd cum, orice s-ar intampla pe lume, eu gasesc cate o paralela cu propria mea viata, incercand sa fur tot rostul planetei si sa-l transfer asupra mea. Dar nu despre asta e viata? Nu e nu doar dreptul, ci obligatia noastra sa filtram durerea si frumusetea lumii prin propriul nostru suflet? Nu despre asta e arta si truda si, pana la urma, trecerea noastra prin univers?!!
Traiesc ca sa ma oglindesc in ochii lumii si sa ma arat celor asemenea mie. Ma compar mereu cu tot ce vad, cu tot ce mi-e dat sa aud, ca sa ma pot aseza mai bine in propriul meu rost. Si cel mai drag exercitiu de regasire, cea mai fericita zabava a cautarilor mele imi e cetitul cartilor. Iar Frumoasele straine a lui Mircea Cartarescu este una dintre acele intalniri minunate, in care te bucuri sa te regasesti, esti mandru sa te recunosti, ti-e drag sa te descoperi, sa te redescoperi.
*”Sa ma ia naiba, daca era vorba de monstri l-as fi preferat pe Adi de Vito”
Am ras cu ochi tristi si, desigur, m-am simtit mai putin singura pe lumea asta de prosti in care romanii sunt cei dintai, citind fragmentul in care autorul reda cu umorul lui fara margini momentul aparitiei cantaretei aduse de romani la ceremonia de acordare a premiilor Giuseppe Acerbi.
“Pe o muzica de magnetofon cu benzi demagnetizate si-a facut aparitia in sala de bal ultraselecta o… mogaldeata, o fiinta asemenea banditilor din Star Wars, cei care voisera sa-l dea pe C3PO la fiare vechi: cocarjata, cu o imensa broboada pe ochi, cu un soi de straita-n spinare si opinci pentru care cuvantul “urias” e insuficient, barci mai curand. Portul popular era din cele autentice, de o hidosie greu de contrafacut: greu ca o cuirasa si mirosind a statut, cu arniciul mucegait pe la maneci. Aratarea salta pe muzica oarecum galvanizat, de parc-ar fi avut un mecanism interior, si cand a-nceput sa cante am recunoscut vocea groasa ca de baci la oi a unei cantarete arhaice de muzica populara. Asistenta incremenise in scaunele Secession. Cei pe langa care trecea se trageau inapoi inspaimantati. Era Muma-Padurii, Doamne iarta-ma, parasutata in salonul mantovan si proferand eresuri in grai dialectal. Prin fata ochilor ne salta culminarea a zeci si zeci de ani de politica culturala cu sarmalute si mamaliguta, cu tapureli si racnete de calusari, cu literatura cu tarani, pictura cu tarani, muzica taraneasca, metafizica taraneasca, stomatologie taraneasca, ginecologie taraneasca, dracu’ mai stie ce. Cu specificul nostru national de primitivi ai Europei. In orchestra popoarelor noi ne-am prezentat de-a pururi cu ocarina stramoseasca. Iar acum oficialii nostri, intre care insusi domnul ambasador, priveau jenati in podea. Sa ma ia naiba, daca era vorba de monstri l-as fi preferat pe Adi de Vito, macar si-a luat nume de italian. Si, oricum, mi se pare mai autentic in vitalitatea lui tembela decat tot “tezaurul folcloric” de duminica, de la zece dimineata, sa moara dusmanii mei…”
*”Culmea imbecilitatii” editoriale
Probabil ca ar fi trebuit sa-mi scotocesc prin strafunduri si sa mai scot ceva zacaminte de simt al umorului, dar la fragmentul cu pricina am ajuns intr-o zi in care plansesem mult de ciuda ca niste colegi de-ai mei carora le incredintasem bucuria si obligatia de a corecta o carte splendida, a unei autoare care va ramane pentru totdeauna in biblioteci si in istorii literare, trimisesera cartea la tipar plina de greseli, apoi se infoiau explicandu-mi ca ce atata tambalau, daca nu-mi convine, sa execut singura ce poftesc, ca ei au facut cum au stiut mai bine. Si, pe cuvant de onoare, ca nu atat de durerea banilor pierduti am plans atunci, ci de ciuda si de neputinta de-a gasi ca tovarasi oameni care sa-mi semene cu adevarat, care sa-mi fie camarazi de adevarata nadejde, pe care sa ma pot bizui ca pe mine insami, pentru totdeauna… Traim intr-o lume in care prea multi dintre noi sunt invatati ca au doar drepturi de neatins si salarii de neciopartit, insa obligatii care pot fi infaptuite doar procentual.
Cam asa am reflectat, amar si pagubos, citind pasajul cu festivalul italian pentru care Cartarescu a scris o piesa de teatru pe care i-au publicat-o intr-un volum in care textul a aparut amestecat cu textul unui dramaturg sarb. “O replica eu, una el, incat textul a capatat o turnura de Ionesco pe care nici unul n-o intentionase. Si s-a si jucat asa, culmea imbecilitatii, in fata unui public care, la sfarsit, a aplaudat entuziast…”
*”M-am simtit ultimul om de pe lume”
N-am reusit sa zambesc deloc nici la episodul cu laptopul (“cand am vazut ca lucra la un laptop, ceva s-a strans in mine, m-am simtit ultimul om de pe lume. Eu nu-mi puteam inchipui pe atunci ca aveam sa-mi permit si eu unul vreodata”), pentru ca mi-am amintit cat de mult mi-am dorit si eu unul si cu ce eforturi cumplite am reusit sa-mi cumpar primul meu laptop, la mana a doua, in urma cu 9 ani. O nascusem deja pe Ilona si locuiam inca in garsoniera, iar pentru mine era vital sa fiu cat de cat mobila si sa pot lucra si in bucatarie. Unicul computer – il vad si acum in ochi, mare, galbejit, cumparat si el tot la mana a doua, trona in mijlocul odaii in care locuiam, scriam, dormeam, citeam si leganam copilul. Dupa ce mi-am cumparat laptopul, viata mea a devenit mai frumoasa, mai simpla, mai usor de indurat pentru o femeie sarantoaca, cu patru slujbe (cum aveam atunci cand scriam inca pentru Tabu, National, ProTV Magazin si Catavencu) si un copil adorat, cu patru tipete impletite intr-un singur glas.
*”Ia te uita, ce sa fie?/ Un om mort cu aia vie!”
Si am ras hohotit si fara decenta citind traducerile in limba franceza facute poezioarelor din folclorul copiilor pe care autorul le cuprinsese in volumul sau, Travesti.
“Una dintre ele suna cam asa: “Ia te uita, ce sa fie?/ Un om mort cu aia vie!/ Sa fereasca sfanta soarta/ De un viu cu aia moarta!” Traducatoarea mea vazuse aici un mesaj macabru, si tradusese in consecinta: “Oare ce se intampla?/ Cei morti ii bantuie pe cei vii!/ Destinul insa ii ocroteste:/ Cei vii le arata drumul spre moarte!” Mai multa bataie de cap ii dadusera versurile: “Sunt sarac, n-am nici caciula, /Am o namila de p…” Nu gasise ultimul cuvant in dictionarele romanesti, asa ca fusese nevoita sa improvizeze. Ii iesise cam asa: “Sunt sarac, imi lipseste palaria, /Duc in mana o punga mare…”
Unde ati ras? Unde ati plans? Cand v-ati bucurat, cand v-ati intristat citind Frumoasele straine a lui Mircea Cartarescu? V-ati regasit? V-ati ratacit? A meritat? Ati regretat?
Pentru mine, lectura ultimei carti, aparute la Humanitas, a lui Mircea Cartarescu a fost ragaz de reflectie si de rasfat. Am citit o carte despre lumea stramba si splendida in care traim si o carte despre mine insami, asa ciudata si frumoasa si straina cum sunt si eu. Cartea mi-a fost prilej de dor si de lumina. Pentru voi cum a fost?
Alice, n-am citit “Frumoasele straine” si ma bucur ca o tampita ca inca nu am citit cartea, fiindca am dupa ce alerga acum, am ce astepta. Abia astept s-o cumpar si s-o am si s-o citesc. Pe mine, bucuria prajiturii amanate m-a hranit mai bine si mai desfatator decat insasi glazura delicioasa.
Am gustat acum o picatura de la tine si simturile mi s-au dezlantuit felin, trebuie s-o citesc si sa ma adapostesc sub acoperisul ei de fascinante perplexitati oneste, sub mirosul ei de hartie proaspata, sub ironia ei impermeabila, pana trec ploile din viata mea.
Si te iubesc si-ti multumesc pentru acest dar.
Alice a mea, draga!
Evident ca acum intentionam sa spun ceva despre “frumoasele straine”…dar pana sa fac asta trebuie sa spun mai intai ca – referitor la comentarii dusmanoase si absurde care se fac pe blog si in viata si care, e drept ca strica tot cheful, macar pt un timp – daca ar fi ca tu sa scrii chiar si pentru un singur om – acela fiind eu – asa cum ma regasesc in mai toate scrierile tale, si asa cum am putut prin ele, atunci cand mi-a fost mai greu, sa pot si sa nu mor de tot, macar pentru asta, si tot trebuie sa crezi ca truda ta nu e in zadar.
Revenind la “frumoasele straine” atat de ale noastre, mi-a placut cartea, cum se putea altfel…prima parte o stiam din revista 7 seri, celelalte scrieri le-am descoperit acum.
La foc automat, pe langa faptul ca atunci cand ma umfla rasul, imi inunda inima deopotriva si tristetea, mi-au ramas in minte doua frumoase idei; prima e legata de Paris, atunci cand spune:
“Nu trebuie sa mergi in Montmartre sau la Sacre Coeur ca sa ai Parisul la picioare: Parisul nu e o ingramadire de cladiri, ci o stare de spirit pe care o simti pretutindeni”.
Cred ca am mai spus, ca atunci cand ma gandesc la momentele mele de fericire, imi vin imediat in minte vacanta la Paris, dragostea mea timisoareana, si cel mai recent – intalnirea cu tine la lansarea de catre a Ninei Cassian. In mod sigur, acestea toate nu le voi uita niciodata si imi vor incalzi mereu gandul.
Apoi, din lectura “frumoaselor straine”, m-a mai izbit ceva, tot asa facand analogie cu viata mea, caci nu ma pot opri sa compar si sa gasesc asemanari intre toate si ceea ce mi se intampla sa traiesc eu:
“Bine-ar fi sa-ti poti taia cu foarfeca bucatele penibile din viata si sa le arunci la gunoi.”
As mai adauga ca eu as arunca la gunoi – ce pacat ca nu e posibil! – si bucati din viata mea pentru care am suferit pagubos; intr-un fel, m-am straduit sa sterg si sa uit atatea lucruri, pe care chiar daca pretind ca nu mi le amintesc deloc, stiu ca le-am trait, totusi, si nu isi aveau rostul deloc.
Cum spunea Simona Catrina mai inainte, si eu iti multumesc pentru acest dar, si mai ales, pentru cum ai facut tu deslusirea minunata a scrierii lui Cartarescu.
As mai adauga ceva, din respect pentru invatatoarea mea si pentru profesoara de romana…Stiu sigur ca ele m-au invatat sa scriu corect si sa folosesc virgulele asa cum trebuie, dar nu stiu de ce, nu imi iese asta mereu. Si cand imi ploua pe vreun text cu virgule, sau dimpotriva, textul s-ar citi pe nerasuflate, imi cer iertare in gand, asa cum fac si acum, si lor si tie…
Alice, am citit cartea pe nerasuflate, de ieri dupaamiaza cand am fost la Mall si am cumparat-o de la libraria Carturesti, o oaza de liniste si bine intr-o lume total anapoda. Trebuie sa-ti spun ca am ras, isteric aproape, de ridicolul situatiilor prezentate de autor intr-un mod cat se poate de antrenant si care justifica, din plin, succesul sau ca scriitor. Finalmente cartea este o ironie acuta si dura la soarta scriitorului, a omului care se ocupa de asezarea cuvintelor in pagina. Am ras, apoi am si lacrimat citind pasaje in care chiar nu mai vad limanul spre bine al tarii noastre. In acelasi timp am inteles ca oamenii sunt peste tot la fel, bogati si saraci, ignoranti sau mai cititi, mai dusi pe la scoli. A fost de rasu plansu scena de la ospiciul si am inteles cu cata usurinta incearca unii sa zica ca au facut un lucru bun acolo unde evident este doar o fanfaronada grosolana. Poate intelegem mai bine, citind aceasta carte, cat de mici sunt oamenii uneori si cat de mari vor sa para in ochii semenilor. Despre masa festiva cu specific romanesc, nu mai am cuvinte, si crede-ma imi este rusine de penibilitatea intregii situatii. Dar am mai inteles ceva. Doar autorul era siderat de tot ceea ce se intampla, ceilalti comeseni priveau ca la un spectacol de la care stiau ca vor pleca si pentru care au fost bucurosi ca nu au platit. Ma intreb insa locuitorii acelui tinut atat de pitoresc, cu ce impresii vor ramane referitoare la noi ca natie a secolului XXI, totusi, aflata si ea in Comunitatea Europeana?
Alice, poti sa fii linistita, viata de scriitor este la fel peste tot, invidii si frustrari au toti, indiferent de natie si asa cum spune Mircea Cartarescu succesul nu poate sa-l ierte nimeni.
Vin si eu la intalnire …
In primul rand tin sa va spun ca am fost colega de clasa cu poetul Ion Muresan, zis Mury
care se bucura de o mare apreciere din partea lui Mircea Cartarescu .
La vremea respectiva ,noi fete subtiri de oras nu-i acordam prea mare stima , colegului greoi care facea naveta din satul lui de langa Cluj , care avea un defect de vorbire si pe care (culmea !)nici profesoara noastra de limba romana nu-l agrea deloc.Tacit , am acceptat ca Mury scrie poezie ,cam filosofica si cam greu de inteles pentru noi , care aveam altceva mai bun de facut decat sa-i intelegem strofa intortocheata.
La intalnirile pe care le facem (mai nou) cu clasa , promite mereu ca vine dar in final nu apare.In mod sigur nu are nici el amintiri care sa-l fi legat prea strans de fosta lui clasa.
Si acum referitor la Frumoasele straine.
Mi-a placut mult de tot povestirea Bacoviana ,in care starea sufleteasca si stomacala a insului finut venit din capitala pus fata in fata cu badarania trupei din Bacau este redata plastic si realist.Parca mi se facea mie rau , citind pe nerasuflate ,fiecare pagina.
Mi-am amintit de anii `80 care ar fi trebuit sa fie cei mai frumosi ani ai tineretii noastre, dar care au fost in final un deceniu de grotesca aducere aminte.Tot ceea ce scrie Mircea Cartarescu acolo ca de pilda “Ghereta cu sucuri si biscuiti era fireste inchisa.Asa pustietate nu mai vazusem de la Calauza lui Tarkovski si -ntr-adevar ma-ndoiam ca as fi putut inainta in siguranta printre betoanele alea murdare de flegme si graffiti imunde fara sa arunc inaintea mea o piulita legata cu o batista alba. ..” sau atmosfera irespirabila din celebrul ARO al acelor ani …” Erau duhori amestecate ,dintre care citabile sunt cele de varza stricata ,vin otetit,carpe acrite si mai ales transpiratie umana ” face parte din
spectacolul lumii traite de noi.
Povestirea” Cum am fost autor de duzina ” care se petrece mare parte pe “meleagurile marelui Hexagon ” m-a captivat prin finetea amara cu care este descris
periplul francez : ” Aveti in Romania biblioteci ? Folositi telefoane mobile ?Exista in Romania edituri ?Trageti si voi apa la closet ? La un moment dat, Mury n-a mai rezistat si , mandru ca un dac de pe columna , s-a ridicat si a zis ;Mais nous ne sommes pas des sauvages, madame ! ”
As mai adauga , felicitari d-le Ion Muresan , limba franceza studiata cu ilustrul nostru profesor Iosif Camarasan , ti-a fost de folos ( d-l Mircea Cartarescu recunoaste ca nu stapaneste limba lui Moliere)!
Am predat cartea fiului meu care este cititor consecvent Mircea Cartarescu.
Si eu am gandit la fel ca tine, Je, ca autorul a scris pentru mine “bine ar fi sa poti taia cu foarfeca bucatile penibile…” Sufar si nu-mi gasesc linistea in urma episoadelor penibile sau nedrepte, sunt mereu ranita de lucruri care trec pe langa altii fara sa-i atinga…
Eu nu am fost fericita in Paris niciodata. Am fost mereu singura sau cu oameni nepotriviti. Si atunci mi-a fost greu sa-i indur frumusetea. Visez la un drum indragostit la Paris, il planuiesc in suflet, dar nu stiu, inca, exact, cand va fi. (Am fost fericita la Disneyland, dar n-am iesit deloc din satul minunilor, am fost acolo cu copiii mei si am avut cea mai fermecatoare vacanta. Dar nu era nimic parizian acolo:)
Lacramioara, si eu sunt cititoare inraita de Cartarescu, sa-ti saluti fiul din partea mea! Noi l-am avut pe MIrcea Cartarescu profesor, nu a fost asistent la grupa mea, dar am dat examen cu dumnealui, pentru ca, in epoca aceea, Nicolae Manolescu, profesorul de curs, lipsea enorm, intrase in politica, iar Mircea Cartarescu ramasese, delicat, politicos, subtire, fascinant, sa aiba grija de noi toti, studentii rataciti ai literaturii romane. Am un 10 si un autograf langa el in carnetul meu de student pastrat cu grija.
Moi, draga noastra draga, ce bine ca ne-am gasit impreunamotiv sa ne oprim in fata cartilor si sa avem dreptul sa radem, sa plangem…
Simona mea iubita, eu iti multumesc tie pentru ca ma obligi sa rezist, sa ma vad in tine asa cum sunt, sa nu ma pierd, sa nu te pierd.
Va multumesc, tuturor, pentru ca ati acceptat invitatia mea, va multumesc ca ma aparati, ca imi tineti partea, ca sunteti bune cu mine.
Alice, eu nu am citit cartea, dar o voi citi. Asa cum ti-a spus si Je, si eu ma regasesc in scrierile tale, si de multe ori simt ca scrii doar pentru mine, simt ca stii ce port in suflet si imi raspunzi prin scrierile tale. Te simt aproape de sufletul meu si iti multumesc!
Si va imbratisez si pe voi, frumoase si bune prietene din casuta lui Alice!
M-am strecurat cu sfiala pe blogul tau, Alice, nestiind daca barbatii au voie… In ultimele citeva zile mi s-au plimbat prin cap o multime de nume, fapte, locuri adunate de pe www-uri… Alice, Paul, maternitate, coffeechat, blog, iubire, neimplinire, fericire etc., totul avind ca punct de plecare minusculul dar nu micul volum “Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire”, pe care l-am despovarat de greutatea altor surate, pe care probabil nu le voi citi niciodata… O data ce am rezonat cu textele care mi se revelau rind pe rind, m-a trecut un fior rece pe sira spinarii: oare gindesc ca o femeie? Chiar daca nu am trait intimplari asemanatore cu cele pe care le-ai impartasit cititorilor, simteam ca o parte din sufletul meu isi cerea dreptul sa traiasca, sa iubeasca, sa scrie, sa sufere (sic!) asemenea eroinei pe care am indragit-o pe loc. Si astazi, citind despre imbecilitatile editoriale, despre sarcini neonorate, mi-a venit cu indignare sa strig utopic: de ce mi le-ai ai dat mie sa le fac?
rectificare… de ce nu mi le-ai ai dat mie sa le fac?
Pentru ca nu esti langa mine, pentru ca nu te cunosc, desi as vrea, pentru ca viata e rea si incalcita, cateodata, T.D. Lekart. Pot sa te imbratisez?
Cristina Socaciu, esti mereu in inima mea.
Alice, Zeita mea draga!…nici eu nu am fost fericita la Paris in sensul ala, langa perechea mea de suflet si de gand…Am fost in vacanta acolo in 2004, eram singura, si parasita de ceva timp de cineva care m-a crezut prea puternica, si avand de ales intre mine – cea puternica – si alta femeie care il induiosa prin neputintele ei – si nu ar fi putut trai fara el si fara ocrotire – e deja evident ca nu m-a ales pe mine.
De ocrotire as fi avut nevoie si eu, insa nu a observat asta nimeni pana acum. Dar atunci, mi-am dat seama, si am spus apoi de nenumarate ori, ca fiintele astea aparent fragile, care inoculeaza tuturor ca au nevoie de ocrotire si ca s-ar prapadi fara sprijinul lor, imi par in realitate mai puternice decat mine…dar asta e deja alta poveste.
Revenind la Parisul meu fericit de atunci, eram singura, si singura mea realizare recenta era ca mi se indreptase o nedreptate la serviciu…da, poti fi daca nu fericit, cel putin multumit si pt asta.
Eram in vacanta cu o buna amica – ea mai vazuse orasul – si ne-am plimbat prin toate locurile pe care mi se parea ca le stiu atat de bine din cartile copilariei mele. Am incercat atunci oarecum sa reconstitui traseele care ma incantasera citind Cartea Mironei. Asa mi-am imaginat mereu locurile acelea, ca descrise de Cella Serghi.
Din cand in cand, insa, ma cuprindea starea aceea ca mi-ar fi placut sa nu fiu singura. Dar singuratatea avea sa fie insotitorul meu cel mai adesea, in toate locurile, prin toate anotimpurile.
Nici eu n-am citit inca cartea dar o voi face
Si da, adesori simt ca scrii doar pentru mine, facandu-ma sa ma intreb sau dimpotriva, sa gasesc raspunsuri
..
Zambet tuturor
Lotus, Hehehei! Servus si o saptamana buna!
Moi, pe cuvant ca nu te mint, dar iar mi-ai adus zambet
O sa devin dependenta de vorbele tale. Sau sunt deja ?
Si tie sa-ti fie frumos si cald si bun si cum ti-e cel mai bine
Sunt fericita. In seara asta sunt fericita. Am inotat in mare la rasaritul soarelui, aici impartasim povesti despre carti in care ne regasim si despre iubiri implinite sau dorite, am facut interviuri frumoase in ultimele zile, iar acum am cumparat pepene dulce si struguri parfumati pentru o cina romantica… VirtualKid, poate ca ai dreptate, nu avem nevoie de Paris ca sa fim fericiti! Dar ne-ar prinde bine, din cand in cand, o plimbare pe Champs Elysee.
Lotus drag, deci Moi are meritul zambetului tau:) Cui sa ii multumim mai intai?
Je, o sa scriu si un text despre dictatura neajutoratelor.
Va sarut, va multumesc, va astept.
Alice – cea mai draga, ma bucur pentru tine ca esti fericita…ai adus, nu stiu cum, pt ce ai spus, si pe gandul meu zambet…Mie imi place Marea, si lumina in general, mai mult la apus…chiar ma gandeam de curand ca mi-e dor de o seara si o noapte langa mare.
Poate aduci si fotografii – asa frumoase cum numai voi aveti!
Lotus, multumesc! Sa-mi fie cum as vrea sa fie… Ma rog Cerului si El m-aude. Sper umil de tot, pios, as zice…
Alice, e superb ca esti fericita. Restul, chiar nu mai conteaza.
Noapte cu ingeri in vise!
Si uite asa, intre atatea zambete de oameni dragi, intre atatea reveniri spectaculoase ( Uncommitted scriu si aici ca ma bucura revenirea ta), cu atata iubire ce mi-a fost dat sa simt si sa daruiesc, chiar sunt fericita
Alice, eu am pere dulci si zemoase
Vrei ?
Moi, cu siguranta acolo sus cineva ne aude. Si ne zambeste cu bunatate
Eu sunt foarte fericita cand scrii si descrii fericirea ta, Alice, ne induci si noua starea si-ti multumesc. Si mie imi pare rau ca n-am stiut de textele acelea…
Izuta a devorat putin mai devreme un castron intreg de piure de pere. Nici nu stiam ca sunt de la tine, Lotusule! Miroase a fructe si a dragoste seara noastra.
Daca fericirea mea va aduce fericire, o sa ma lupt sa o pastrez mai indelung, o s-o pretuiesc inca si mai mult. Ramane doar sa fiu in stare, fiindca, of…
Avem si fotografii, facute la rasarit, avem si fotografii la apus. Avem mereu cele mai frumoase fotografii.
Draga Alice,
Un client al agentiei unde lucrez, ulterior devenit prieten, mi-a spus la un moment dat, probabil si ca sa imi gadile orgoliul ca, pentru a se inscrie pe lista newsletterului pe care il dam noi (si pe care incercam sa nu-l facem mega plictisitor), oamenii ar trebui sa treaca de un filtru de genul “Ati citit pana acum minim 5 carti fara poze ?” (ma plangeam ca unii turisti ne trimit, pe langa “dezabonare”, si niste vorbe destul de urate, gratuit). Ma simt intotdeauna bine, intr-un soi de puf moale si cald, printre oamenii care citesc, printre oamenii care impartasesc, printre cei care incita, printre minti care aleg sa oboseasca functionand decat sa oboseasca stand.
N-am citit cartea. Desi mi-ai facut o pofta teribila. N-am apucat sa o cumpar.
Le scriu acum celor care au citit-o si locuiesc in Bucuresti: o dati cu imprumut ? O voi restitui la termen
Am si o propunere, daca ti se pare buna, Alice: circuitul unei carti de la o cititoare la alta, pe parcusului unui an. La final, cartea sa fie daruita cui a iubit-o mai mult.
Am primit cadou “Cause celeb”, scrisa de Helen Fielding (Bridget Jones Diary) de la cineva care o vindea pe un site de anticariat si care, vazand cat de mult mi-o doresc, mi-a daruit-o. Unul din cele mai dragi cadouri pe care le-am primit de cand ma stiu.
Cu tot dragul,
Ana
Draga Ana, eu marturisesc ca m-am bosumflat putin vazand ca nu prea am avut succes cu propunerea mea de lectura. Am fost convinsa ca vor curge in continuare comentariile, dar se pare ca ne-am impotmolit. Nu-i nimic, eu nu renunt usor…
Merita facut circuitul doar pentru cartile care nu se gasesc in librarii sau nu se gasesc cu usurinta. Altfel, costa mai mult transportul de la una la alta si telefoanele pe care le dam ca sa ne intalnim.
Alice, poate ca propunerea ta n-a avut succesul pe care l-ai croit in minte si l-ai asteptat. Poate ca succesul nu s-a mulat pe acest scenariu.
Uite, asa face si mintea mea complicata : isi imagineaza doar o posibilitate si se incapaneaza sa tina cu dintii de ea. Parca as cara in spinare intru etern, un pat a lui Procust. Ce nu incape in pat ma pun si ciuntesc sau lungesc, doara doara s-o potrivi astepatrii mele. Si mai dureros e cand fac asta cu iubirea.
..
Eu zic ca propunerea ta a avut, in felul ei, succes. A adus zambete, fructe si iubire
..
Promit cand iau salariul, fug la librarie. Doar asa ca sa nu mai fi bosumflata
Desi uneori comand online cate 10 carti de umplut sufletul si golit buzunarele, de data asta am avut toti banii disponibili “alocati” unei iesiri la Bran-Predelut. Nu-mi pare rau, sa privesti iarba si sa asculti linistea e ca si cum ai scrie tu ultima pagina a unei carti.
Pentru ca tot am depasit termenul dat de tine … m-am gandit ca as putea sa sar peste vizita la librarie si sa citesc “Frumoasele straine” de la o frumoasa straina, cititoare de Tango
De luat, o sa imi iau cartea, dar acum la rand e o bicicleta pentru fetita mea de 8 ani. Zana Maseluta i-a promis-o. Si cine sunt eu sa ma pun de-a curmezisul dorintelor unei zane ?
Cu multa dragoste pentru cuvantul scris de tine, Ana
Alice, eu cred ca perioada asta anului e de vina ca nu ti-a iesit perfect proiectul tau. Sunt concedii, se iese mai des seara din casa…… Pentru mine, vara nu e anotimpul perfect pentru lecturi…..cea mai mare sete de lectura o am toamna si iarna
. Oricum, mi-am achizitionat Frumoasele straine – mi-am facut un stoc de carti 
Am si eu 2 recomandari de carti: Oana Pellea – Jurnal si Andrei Plesu- Note, stari, zile. Sunt carti, hrana pentru suflet.
Te imbratisez, cu drag!
Alice, Zeita mea draga!
Cred ca oamenii nu mai citesc azi pt ca nu au timp si pt ca sunt destul de scumpe cartile, nu stiu in ce ordine sa asez motivele…eu am citit cartea in metrou, in drumul spre si de la birou; nu ma asez niciodata pe scaun, ci ma rezem de peretii dintre vagoane si acolo pot sa mai citesc din cand in cand cate ceva, mai ales daca e ceva asa cu tema.
Referitor la circuitul cartilor – cum spui tu, costa mai mult sa te poti sincroniza cu cineva sa ii aduci cartea; eu am promis-o unui amic pt care am luat la dublu si cartile de memorii ale Ninei Cassian.
Cum ti-am mai spus, ma pregatesc sa citesc acum cartea recomandata de Corina Stoica – “mananca, roaga-te, iubeste”…spun ma pregatesc pt ca am senzatia ca necesita cumva asta, ca trebuie citita intr-un fel si intr-un gand anume. Deocamdata nici nu am cumparat-o dar o vad inca prin librarii.
Tu ce te pregatesti sa citesti acum, dupa “frumoasele straine”?
Azi am luat Revista – atat de a ta – de citit si iubit…nu pot sa nu spun, iar si iar, ca voi aveti cele mai frumoase fotografii…le astept si pe cele cu Marea de zilele trecute.
Te imbratisez cu toata dragostea lumii – asa cum de la tine am invatat.
Alice, apreciez din tot sufletul initiativa ta de a aduce in discutie cate-o carte, doar ca, din pacate, desi tin foarte mult sa citesc volumul, nu am apucat sa ma incadrez in termen. Incerc, ma straduiesc sa fac rost de el si apoi, caci asa mi se pare normal, ma voi intoarce negresit sa-ti impartasesc impresiile mele. Am citit ce-ai scris tu si, dezgropand de sub un maldar de praf cateva fragmente pe care le-am citit cu sufletul la gura in revista Sapte Seri, cred, intr-o vara parfumata de acum vreo doi ani, pe vremea asta, presimt ca o sa-mi placa. La urma urmei, e Cartarescu, nu-i asa?
Eu confirm ca deja citesc cartea! nu inchideti subiectul si nu fiti dezamagite
Am luat-o simbata din librarie si, de atunci, fiecare cele 5-10-15 minute pe care le am libere din cind in cind in timpul zilei le dedic lecturii ei. Un comentariu intermediar, pina cind o voi termina, e ca daca vrei sa comentezi ceva despre cartea asta trebuie sa dai citate. Mi-e greu sa spun ce imi place cind citesc din cartile lui Mircea Cartarescu. Tot ce scrie el e drum, calatorie, plecare dintr-un punct fara sa-si doreasca neaparat sa ajunga repede undeva. Iar scrisul asta de dragul povestii si a cuvintelor e, dupa mine, cel mai dragut gest pe care il poate face un scriitor al zilelor noastre.
Revin cind oi termina-o
mie imi pare rau ca nu am cartea aici, acum.
Nu am vrut sa va cert, pur si simplu mi-am dat seama ca aveam alte asteptari, fara sa tin seama de situatia concreta, de pe teren. Cred ca am fixat si un termen prea din scurt, m-am gandit ca Frumoasele straine e chiar pretutindeni, se gaseste in toate librariile si e la indemana.
Va invit sa cititim Mananca, roaga-te, iubeste- pana pe 21 august. Vi se pare in regula? Vreti? Nici eu nu am citit-o, dar o am deja, am primit-o cadou acum cateva luni. Astept feed-back, ca sa putem stabili, modifica…
Buna ziua, Alice!
Ma numesc Mioara, sunt din Sibiu si sunt o cititoare fidela de Tango.
M-am bucurat cand ne-ai lansat provocarea de a citi cartea “Frumoasele straine” pentru ca era proaspat citita de mine.
A fost o mare placere sa o citesc , am ras cum n-am mai facut-o demult si m-am intristat cand am ajuns la ultima fila.
Un spirit de observatie de o claritate si o calitate superioara imbinat cu o ironie desavarsita.
Citind a treia povestire “Bacoviana” mi-am amintit de vremurile de trista amintire, sper pe veci apuse.
O carte , o bijuterie. Un scriitor, un mare talent.
Multumesc de provocare!
Nu cred ca s-a gandit cineva ca ne certi
Si, chiar daca ai face-o, motivul merita ! 
Imi amintesc ca doamna profesoara de romana ma certa in generala cand citeam carti politiste… Iubeam gramatica iar doamna profesoara ma vroia prietena literaturii mai mult decat eram… Timpul mi-a demonstrat ca iubesc literatura la fel de mult. Nu mai mult, pentru ca nu as putea citi vorbe frumoase scrise agramat. Asta e un defect, cred.
Am citit “Mananca, roaga-te, iubeste” acum cateva luni. Mi-a placut, am citit-o pe nerasuflate. Am ramas, totusi, cu senzatia ca unii scriitori au o reteta infailibila, in care nu trebuie sa adauge foarte mult talent, putin e de ajuns ca gustul sa iti ramana pe suflet.
Cred ca in partea “italiana” a cartii am mancat mai mult decat de obicei. Inclusiv cu ochii.
Si eu sunt cititoare in metrou, mai ales cand e rece, pentru ca in restul anului vin la birou cu bicicleta si nu mai iau carti la mine. Acum citesc o carte de istorie a lui Neagu Djuvara. Printre picaturi de timp care, usoare fiind, cad rar in marea mea de ocupatii “importante”. Alice, mi-e drag ca nu poti scrie fara pasiune si patos. Sunt curioasa cum ti se va parea cartea nou propusa. Cu drag, Ana
Excelenta carte! De abia astept sa o comentam !
Ce bine ca sunt gata inainte de termenul limita , nu mi se intampla asa ceva prea des in viata 
Pana una alta, probabil stiti ca s-a facut si filmul, rol principal Julia Roberts, lansarea in Romania are loc pe 15 octombrie.
Trailer Eat,Pray,Love : http://www.youtube.com/watch?v=iZzmqHJ0gPU
Enjoy!
Alice, citesc revista ta. Ai scris din nou pentru mine, pentru sufletul meu. Si nu te mint, intr-o zi, el mi-a spus ce ai scris tu, iar eu am simtit cum ai simtit si tu: “ca am trait, amandoi, o viata intreaga intr-o singura clipa”. Prin ceea ce scrii, prin ceea ce inteleg din ceea ce scrii, ma ajuti sa nu ma mai simt chiar atat de ciudata… Cei de langa mine imi spun ca trebuie sa fiu puternica, nimeni nu ma intreaba ce simt sau ce ma doare, dar gasesc de cuviinta sa-mi dea sfaturi… cand eu imi doresc doar sa ma tina de mana si atat.
Voi citi cartea propusa de tine…
Te imbratisez, Alice!
O viata intreaga, o singura clipa
Privesc catre trecut si aleg, nu stiu daca la intamplare, una dintre zilele acelea in care am trait mai mult decat in ani intregi. Si poate mai mult decat altii intr-o viata de om. O zi din aceea in care minutele au doar secunde intense, adanci, care te transporta, parca, intr-o alta dimensiune a vietii.
* Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii
Ma anuntase printr-un mesaj pe internet ca va veni in tara pentru cateva zile. Nu-l mai vazusem de cand terminasem facultatea si nu-i mai scrisesem niciun rand in ultimii 4 ani, dar nu mi-am gasit niciodata, asa cum nu mi-as putea gasi nici acum puterea sa mint ca a trecut, de atunci, macar o zi din viata mea in care sa nu ma gandesc la el. Dar asa, cu el aflat la o distanta atat de insuportabila, incat stiam ca nici macar reveriile mele nu-l pot ajunge, inima mea se asezase firesc, in matca ritmata a resemnarii, a bucuriei recuperate, a sperantelor reconstituite.
Mai intai m-am gandit sa fug undeva, departe, ca sa nu-l pot intalni, fiindca stiam ca viata mea s-ar da, din nou, peste cap. Apoi mi-a dat prin minte sa ma prefac ca nu am primit mesajul lui si sa nu raspund nimic – pentru ca, oricum, imi tremurau prea tare mainile ca sa fiu in stare sa ii scriu. Si abia in ultimul rand mi-am adus aminte ca sunt casatorita. Si ca sunt insarcinata. Si ca e tarziu. Ca e mult prea tarziu…
Si, totusi, ne-am intalnit in cea de-a doua zi a sederii lui in Romania. Imbracasem rochia mov in care mi se parea mie ca se vede cel mai bine ca port cu mine inca un sufletel, sperand ca lucrurile se vor intelege limpede de la inceput si ca intreaga noastra conversatie se va aseza sub semnul acestei minuni. (Acestei drame. Acestei minuni. Acestei drame. Acestei, categoric, minuni). Dar am inteles imediat ca n-a vazut nimic. Nu-si putea dezlipi ochii din ochii mei. Si nici eu din ai lui. “Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii”. Asa imi spusese candva, inainte sa plece, citand din Poetul Poetilor orasului nostru. Orasul din care amandoi evadaseram.
* O secunda adanca si nesfarsita
Am vorbit mai intai despre tot felul de nimicuri, care mai de care mai fermecatoare. Despre joburi si case. Despre chirii si despre clima. Despre peisaje splendide, despre excursii pe care le-am facut in ultimii ani unul fara celalalt. Despre drumuri tulburatoare strabatute prin locurile in care visaseram sa mergem impreuna. Despre carti noi pe care le-am citit amandoi, fara sa stim unul de altul.
Si abia apoi, cand ne-am reinvatat unul cu glasul celuilalt, cand am inceput, parca, sa coboram din vartejul de incordare, de emotie, de durere si de frumusete al reintalnirii noastre, am avut curajul sa vorbim despre noi. I-am spus ca m-am casatorit cu doi ani in urma si ca am fost mireasa frumoasa, ciudata, emotionata, imbracata in rochie de panza topita. Ca sotul meu e om bun la suflet si ca are mare grija de mine si de tristetile mele. Ca, uneori, mi-a fost dat sa fiu fericita, chiar si dupa despartirea noastra. Si abia la sfarsit i-am zis ca o sa am un copil. Ca presimt ca va fi baiat. Si ca va purta numele sotului meu. Si prenumele lui, scris pentru totdeauna pe inima mea.
El a tacut o vreme, tinandu-ma de mana mea subtire, mereu nedumerita, mereu impodobita cu verigheta. Si, intr-un tarziu, mi-a povestit si el. Ca nu-si gaseste rostul. Ca a incercat. Ca a esuat. Si mi-a mai spus ca ma iubeste in fiecare zi a vietii lui. Si-n fiecare noapte. Ca a gresit atunci cand m-a mintit si ca stie ca adevarul ne-ar fi salvat. Dar ca nu mai poate schimba nimic. Nici dragostea lui pentru mine. Nici despartirea noastra. Si a inchis ochii, intr-o secunda care mi-a parut adanca si nesfarsita. Apoi cand i-a deschis, umbriti de lacrimi, mi-a marturisit ca a vazut intreaga noastra viata, cum ar fi fost ea daca am fi ramas impreuna. Ca a trait intr-o singura clipa nunta noastra si joaca noastra cu copiii in curte. Ca ne-a vazut razand fericiti, unul in bratele celuilalt, pe malul marii. Ca s-a bucurat ca am imbatranit impreuna. Si am inteles atunci ca a fost cea mai intensa secunda de vis si speranta. Ca am trait, amandoi, o viata intreaga intr-o singura clipa. Si ca asta ne va fi de ajuns.
Asta ai citit. Stiu… Stii…
Alice,atat de frumos scrii!Am citit si eu revista si mi-a ajuns in suflet ce ai scris iar cartea lui Mircea Cartarescu mi-a placut mult.Imi place mult ironia,umorul,felul in care scrie.Alice, esti bucata de speranta di sufletul meu care ma face sa visez frumos,sa sper,sa astept!Eu una nu pot sa stau o zi fara sa citesc si chiar te-as ruga sa-mi mai recomanzi ceva carti ,care sa-mi mangaie sufletul ,sa ma faca sa visez frumos,colorat!Moi,lotus,simone,va imbratisez!
Emily, te imbratisez si eu
Pe mine m-a infiorat ce a scris Alice. Si iar ma intreb de ce oare nu putem trai o viata intreaga de clipe, ci ne e data o viata comprimata intr-o clipa ? …
Astfel de iubiri implinesc, ard ( aici oftez) ..Chiar sunt ele de ajuns ?
Alice, Zeita mea draga! Si pe mine m-a topit ce ai scris in Revista…Mai ales ca am simtit si eu ca traiesc o viata intreaga intr-o singura clipa.
Acum ma crezi de ce spun ca pentru mine tu scrii cel mai frumos, si cel mai pentru mine?
Alice, ar fi interesant de spus si despre scriitoarea Isabel Allende,nepoata unui presedinte chilian cu acelasi nume.Povestea cutremuratoare cu caracter autobiografic “Paula” a fost o lectura emotionanta.Romanul “Ines a sufletului meu ” ,o carte care ar putea placea doamnelor sensibile ,datorita caracterul descriptiv al trairilor sufletesti.
Draga Alice, nu pot sa cred ca exista persoane care ar putea sa-ti adreseze cuvinte dusmanoase, pline de venin sau de invidie. Tie, care-ti pui sufletul pe tava scriind atat de frumos, de sensibil si de adevarat, pentru ca noi sa ne regasim in toate trairile tale si sa mergem mai departe, sa incercam sa pretuim fiecare clipa de fericire. Nu da importanta unor astfel de femei, sunt sterpe sufleteste. Noi, cele cate te iubim (si o iubim la fel de mult si pe Simona) asteptam cu sufletul la gura fiecare carte, articol sau gand al tau..al vostru si nu ne-ati dezamagit niciodata!!!
Mananca, roaga-te, iubeste- pana pe 21 august…pentru mine e in regula, pot sa fac asta, desi inca nu am cartea, dar in mod sigur o pot avea si citi in timpul asta.
Luna in camp: Alifantis si Nichita…pentru tine, Alice – cea mai draga!
http://www.youtube.com/watch?v=a2drljDdIWQ
Monica Anghel si Stefan Iordache – Mai mult decat oricand
http://www.youtube.com/watch?v=1w3mCenhqoU&feature=related
“M-am departat de tine si am plecat un timp…”
Cristina Socaciu, atat de trist este sufletul tau?! Cum putem sa te ajutam ? Ce putem face?
Camellia, nu stiu sa iti raspund. Iti multumesc ca intrebi. Uneori mi-e trist, alteori e linistit. Cu timpul, lucrurile se vor aseza in matca lor. Te imbratisez!
Nu pot sa spun ca situatia mea e mai roz , dar eu am doi copii si nu stiu daca mai pot cere ceva de la viata. Singuratatea in doi cred ca este mult mai grea si nu-ti da nici un fel de speranta ; pe cand tu, tu poti spera la o iubire MARE, MARE, MARE !!!
Cristina S, Camellia, dragele mele..
E gata prajitura ( fiind imaginara poate fi din care va doriti voi ) .
Cine vrea prima o bucatica ?
..
Va imbratisez
Azi mi-am cumparat si eu revista. Am citit jumatate pe drum si termin acum acasa. AM zambit, mi-am sters lacrimile, a fost ca un dus rece, dar extrem de binevenit. Multumesc, Alice. Am citit de curand Mananca, roaga-te, iubeste, asa ca ma inscriu si eu pe lista!
Ma uit din nou la Closer asta seara. Am discutat cu o prietena despre film asta seara si mi-am dorit sa-l revad. Cristina, o sa ne fie bine. Ai sa vezi. La momentul potrivit. Va imbratisez cu drag.
Lotusul, ma ascund in imbratisarea ta ! Citesc tot ce scrii – esti o adevarata femeie ”tango”. Ti-ai dat seama ca femeile ”tango” sant altfel.
Camellia, daca ai stii cat loc am intre brate:)
..
Si mai am prajitura . Ia cata doresti. E inepuizabila. Este pentru tine si pentru oricine mai doreste
De obicei primesc revista cadou de la fetita mea . Cum n-a venit acasa, n-am vazut-o inca. Este vreo diferenta acum cu trecerea la noul trust?
Revista e minunata. Exact asa cum a fost intotdeauna
Cititi cartea propusa de Alice. Eu am citit-o. Surpriza venita din lectura ei este cu adevarat deosebita. Sau poate m-a marcat pe mine mai mult, nu stiu. Nu vreau sa spun mai mult deocamdata. Dar luna august va avea alt gust citind aceasta carte.
draga Alice, sotul meu tocmai citeste cartea, eu inca mai am un pic de citit din Tangoul de august. se amuza teribil la unele pasaje si mi-a starnit si mie curiozitatea. abia astept sa pun mana si eu pe carte
citesc de aproape 2 ani revista Tango, luna de luna. abia astept finalul unei luni ca stiu ca se apropie aparitia noului numar. te (va) citesc cu o placere deosebita. este singura revista pe care o pot citi, care merita. restul le ‘citesc’ prin revista presei ce o face Simona
va multumesc din suflet ca existati si ca scrieti asa cum o faceti
eu ma opresc la Italia. India si Indonesia, in starea in care sunt eu acum, nu ma pot atrage, imi recunosc incapacitatea temporara de a dori sa le mai explorez. Stiu ca e vorba de mult mai mult decat o peregrinare frumoasa intre tari, caci am citit de multa vreme, si cu mare placere, cartea.
si, apropo de placere, in finalul partii italiene se spune, printre altele: “aprecierea placerii poate fi o ancora a umanitatii fiecaruia dintre noi”. Iar apoi vorbeste despre sesizarea potentialului de fericire si despre datoria noastra, efectiv datoria, de a gasi lucruri frumoase in viata si de a ne bucura de ele. Aviz cautatorilor, savurare gasitorilor!
Va imbratisez fete dragi!
Alice , inca nu mi-am facut tema , nu am apucat sa citesc cartea recomandata de tine , dar promit sa o devorez in cateva zile ! Sunt prea ocupata cu traitul in vremurile astea , dar pentru orele mele de lectura si rasfat al mintii traiesc de fapt!!! O sa revin obligatoriu cu parerea mea despre carte ! Te sarut, fluture alb fericit ! Sadeth a ajuns in sfarsit …ACASA!!!
Alice, Cora iar a scris dumnezeieste pe coffeechat. N-ar mai fi un loc printre blogurile “”Tango”? Am vazut ca o cunosti si o apreciezi. Ce-ar fi sa-i faci o invitatie?
Moi,maine mi-am propus sa colind librarii asa ca sigur mi-o achizitionez.trebuie sa-mi fac stocul de carti pentru luna asta si chiar v-as ruga sa-mi recomandati zeitele mele dragi,carti pe care le-ati citit si v-au mangaiat sufletul.Alice,vreo carte care sa-mi alunge tristetea si sa ma faca sa visez din nou frumos?Te imbratisez Alice,te ibratisez cu toata caldura din sufletul meu!Moi,Lotus ce mai faceti voi dragele mele,dragi?
Emily, te imbratisez
Nu fac ceva anume, sunt ocupata cu singura certitudine la care ma pricep : iubesc.
Iubesc pur si simplu
….L-am iubit pe Cartarescu din momentul in care am citit “Enciclopedia Zmeilor”, cu mult timp in urma.
Am ras si am plans cu aceleasi lacrimi.
Vacanta placuta tuturor,
ma inclin,
Alice, aici a aparut in ianuarie “COMMITTED A Skeptic Makes Peace with Marriage”, continuarea de la Eat ,Pray, Love, a lui Elizabeth Gilbert. O citeste prietena careia i-am recomnadat-o si spune ca e faina! Eu astept concediul ca sa o citesc.
Camellia, cum poti sa spui ca, pentru ca ai doi copii, nu mai poti spera la o mare iubire?! Iubirea vine cu atat mai mult acolo unde sunt suflete curate.
Ar fi o mare onoare sa gazduim blogul Corei, as fi foarte fericita sa avem cat mai multe bloguri bine scrise alaturi de blogurile noastre. Iar Cora scrie divin, dar nu doar ea, aici si-au dat intalnire multe femei destepte si talentate.
Emily, si eu te imbratisez din tot sufletul, ca sa iti dau putere sa mergi mai departe. Ia, deocamdata, cartea lui Cartarescu, sigur te va inveseli si te va incanta.
Lotusule drag, mananc si eu o bucatica de prajitura de la tine, sa am vise dulci.
Ramona, T, bine ati venit!
Moi, Amalia, Felice, Cristina si CristinaC, va sarut pe vise. De fapt, trimit tuturor o rugaciune, sa dormiti linistite. Somn usor.
Atata dragoste, bucurie si incantare aici pe blogul tau, Alice, incat ma contamineaza.
“Frumoasele straine”…superba carte. Au fost momente cand am ras, au fost momente cand am cazut de-a dreptul in butoiul cu melancolie si au fost fraze care m-au patruns, care m-au adus in starea de meditatie, de analiza a sufletului. Mi-a placut descrierea Parisului…”nu e o ingramadire de cladiri, ci o stare de spirit pe care o simti pretutindeni, in aer, in fulgii de zapada, in panoramele atat de cunoscute ale cladirilor de cinci etaje, mereu cinci etaje, nici mai multe, nici mai putine. E singurul oras din lume in care, dupa doar jumatate de ora,te simti localnic” si desi nu l-am vizitat inca, simt ca are dreptate, e poate ca Venetia, in sensul unicitatii sale.
Mi-au mai ramas in minte si alte citate precum “bine-ar fi sa-ti poti taia cu foarfeca bucatele penibile din viata si sa le arunci la gunoi”-desi daca ne gandim, poate ca asta ar mutila o parte din trecutul nostru care pe unii ii defineste, pe altii, nu…sau “ura confratilor e cel mai bun semn de succes”..frumos spus si gandit…”caci sa te fereasca Dumnezeu de acea imprejurare in care afli, in sfarsit, ce zace in tine”…
Alice, Zeita mea draga! numai tu, prin cele mai frumoase cuvinte, m-ai dat curaj sa pot sa cred si sa sper.
Uneori (deseori) nu mai cred si nu mai sper, dar imi aduc aminte de tine…si atunci vad viata altfel.
Camellia, e asa cum ti-a spus Alice, cred ca nu avem voie sa renuntam la visele noastre, oricat de indraznete ar fi ele. Stiu ca nu e usor, stiu ca sunt si zile in care nu gasim puterea de a mai crede ca visele, macar unele dintre ele, se implinesc.
Poate e asa cum spune Felice, ne va fi bine, la momentul potrivit…
Frumoaselor straine, astazi m-am simtit rasfatata – am primit cele mai neasteptate incurajari (de la Alice si de la Cristina Socaciu). Pot sa le promit ca n-am sa renunt la vise . Sunt singurele care imi tin de urat in noptile de nesomn. Va imbratisez si ma duc la citit; sunt cu mult in urma voastra- abia acum citesc ”Panza de paianjen”.
Camellia, CristinaS,
referitor la vise – Alice stie – cineva spunea (O.Paler), desi nu imi aduc aminte exact cuvintele, ci doar ideea, ca nu avem voie sa avem vise marunte, ci macar in vis aspiratiile noastre sa fie cumva inalte.
Alice,am citit cartea lui Cartarescu si mi-a placut mult,mult ,mult si chiar m-am inveselit de la atata umor!am sa-mi fac tema si cu cartea pe care ne-ai propus-o pentru luna august!Am recitit cartea Simonei,Codul nebunelor maniere,ca sa-mi intru din nou in forma,cu veselia si optimismul si sa nu mai iubesc oameni care nu-mi merita dragostea!Era o vorba”plangem pentru cine nu ne merita lacrimile,iar cei care le merita nu ne vor face niciodata sa plangem!Zeite dragi,clipe magige va doresc iar tie Alice iti doresc ca iubirea implinita sa fie stapana ta!
Je, Octavian Paler spunea, intr-adevar, ca nu e nici o rusine sa traiesti mediocru, grav e sa visezi mediocru. Macar la nivelul viselor sa fim mai buni decat suntem in realitate
N-avem nici o scuza sa nu visam suficent de inalt, de indraznet, de avantat. Multumesc ca ne-ai amintit.
Alice, astept cu drag discutia despre “Mananca, roaga-te, iubeste”. Cum cu carttile, ca si cu filmele sau cu oamenii magici te intalnesti la momentul potrivit, in viata, tocmai am terminat-o de citit. Cat despre “Tango” de august…o adevarata revista de citit si de iubit! Iti multumesc ca te tii de cuvant si scrii mereu despre fericirea completa, rotunda. Dincolo de povestile apasatoare ale trecutului, dincoace de splendoarea viitorului, ramane prezentul. De iubit.
Putin m-am …imbotosat.
Nu am citit Frumoasele.., nu mi-ati dat prajituri, n- am citit ultimul Tango..
Nu sunt de pe aici.
corectez -clipe magice-
Pt ca fac o selectie de carti – multe dintre ele dubluri – pt o buna amica, mi-a picat azi in mana Risipitorul lui Radu Tudoran…M-am lasat dusa de cuvinte si am citit sarit mai bine de o ora din carte…Ma gandesc ca fiecare dintre noi a iubit candva un fiu risipitor…Sau poate ca nu. Poate asa ar fi fost mai bine.
Prinsa, prajitura facuta de mine e inepuizabila. Hai, aseaza-te, trage-ti sufletul, racoreste-te cu o limonada si ia o prajitura . Apoi, citeste Tangoul si vorbeste. Scrie
Alice, n-am citit “Frumoasele….”, acum o voi cauta pe net, sa o comand; voi intra mai des aici, gasesc aici lucruri minunate, povesti, clipe de viata; intamplator am dat pe net peste “femei care iubesc prea mult” de robin norwood, intampaltor am dat peste “dincolo de bine, dincoace de rau…” scrisa de tine in tandem cu aurora liiceanu ; am dat-o tuturor prietenelor mele; voi mai intra pe acest site cu un nume….de dans in doi, tango; imi place ce gasesc aici; felcitari pentru blogg, alice si apreciez curajul de a- ti pune viata “pe tapet” aici, langa multi necunoscuti; felicitari, vad ca ai un nou nume de familie si sa va traiasca cel mai proaspat membru al familiei !
Je, Fiul risipitor e cartea vietii mele. Eu nu regret ca am iubit un fiu risipitor. A fost o perioada frumoasa care va ramane pentru totdeauna in sufletul meu. Eu il “alintam” pe al meu drace. Am citit cartea dupa terminarea povestii. Am terminat-o si am luat-o de la capat. Am regasit cuvinte, intamplari, parca era povestea mea, scrisa asa cum nici macar eu n-as fi fost in stare sa o spun. Mi-e draga cartea si abia am asteptat sa fie reeditata, pentru ca aveam o editie extrem de veche.
Eu am iubit un fiu risipitor. Si nu regret nici eu. Nu exista nicio iubire mai intreaga decat cele neimplinite, asa cum nu exista nicio iubire mai implinita decat cele intregi, totale. E un paradox din care ma hranesc la infinit.
Wind, am nu doar un nou nume, ci o noua viata, primita in dar, ca la inceputul lumii. Am primit o sansa superba, pentru care sunt recunoscatoare. Nu vreau sa imi pun viata pe tapet, vreau doar sa impartasesc femeilor ca mine adevarurile mele, ca sa ma simt mai putin singura pe lume, ca sa-mi caut surate, ca sa ma oglindesc in suflete care imi seamana, ca sa le dau curaj celor care sunt pe punctul sa renunte sa spere, cum am fost si eu.
Dana, gandul meu te intampina de peste mari si tari. Exact asta cred si eu, ca, intalnindu-ne aici, suntem mai putin singuri.
Je, draga mea draga. Exista si iubiri nerisipite, exista…
Lotusule, cat zambet, cata dulceata, cat suflet aduci tu aici in fiecare zi!
Camellia, cum spune Anda, draga, frumoasa, talentata Anda, trebuie sa visezi inalt, sa visezi curajos. Si viata se va domestici in fata indraznelii tale.
Prinsa, te asteptam la Mananca, roaga-te, iubeste!
Emily, Alba ca Zapada, mi-e dor de dimineata noastra de emotii si shopping.
Fete dragi, prietene ale mele, va spun noapte buna, cu dragoste.
Anul trecut am citit “Mananca, roaga-te…..” si l-am recomandat aici, cu aceeasi caldura cu care l-am citit.
A urmat apoi “Ultimul barbat american” – aceeasi autoare.
V-o recomand, mie mi-a placut tare mult.
Acum recitesc “Portretul lui Dorian Gray”, exceptional Oscar W.
Acum recitesc “Toulouse Luatrec” care mi-a marcat cumva plimbarea prin Albi, locul lui minunat din Franta si pe care sigur sa-l cautati odata ajunse acolo.
Superb scrisa cartea, minunata povestea , extrem de realista
Si citesc “Te iubesc” – o carte frumoasa si curat scrisa, despre iubirea ce se poate naste in virtual.
Eroina, Alice, “traieste” o frumoasa poveste cu un necunoscut , dar este convinsa ca acela ce ii intelege scrisul si o citeste zilnic, o poate iubi si in viata reala. Nu am terminat-o , nu stiu finalul, dar cartea ma captiveaza.
Fiul risipitor ! Hm !
Cine nu a iubit un fiu risipitor ?!
Ca si tine , Felice, am asteptat cu sufletul la gura cartea noua, pt ca a mea era atat de citita incat,,,,,,necesita reparatii capitale ( am imprumutat-o tuturor la vremea ei !)
Minunata cartea, inteleapta povestea, cu siguranta fiecare dintre noi se regaseste in ea cumva, candva…..
Buna dimineata, Alice! Buna dimineata, fete dragi!
Ne dai curaj, Alice! Si oricat de prinsa ai fi in vartejul vietii, mereu ai timp pentru o vorba buna, pentru o imbratisare sau o mana intinsa… De cand am venit in casuta ta, am invatat sa nu mai spun “nu am timp”, cand cineva drag vrea sa ne vedem. De fapt, ma ascundeam in spatele acestor vorbe, pentru a putea sta ascunsa sub carapacea mea.
Viata ta frumoasa si plina de iubire, e pe masura sufletului tau… Nu se putea sa fie altfel!
Buna dimineata,
Asa e, Cristina are dreptate, ar trebui sa invatam de la Alice sa ne facem timp intotdeauna pentru cei dragi. Abia astept sa discutam despre carte. Se pare ca sunt singura pe care n-a impresionato cartea. Cel putin pana acum.
Un weekend frumos sa aveti!
Asa e ,Alice,e un om altfel decat restul oamenilor,atata suflet si bunatate intr-o singura fiinta!Cand am cunoscut-o mi-am dat seama ca e cel mai minunat om pe care l=am intalnit:atata bunatate,modestie,delicatete,frumusete,atata suflet!Alice,esti insufletul meu pentru totdeauna!Zeite pentru voi numai ganduri frumoase,de fericire si iubire implinita iar pentru tine Alice,o iubire fara sfarsit,cum merita sufletul tau insetat de iubire si sunt sigura ca asa va fii pentru ca prea multe maine se roaga pentru fericirea ta incat Dumnezeu sa nu ne asculte!Esti,minunata Alice,mireasa sufletelor noastre!
Sunt o Liana … doar cateva randuri iti scriu, caci as vrea sa stii ca te citesc de ceva vreme si ca-mi esti draga, asa cum le esti draga si acestor fiinte frumoase, care iti sunt aproape … virtual sau in real. Ma hranesc cu cuvintele tale, iar acum incerc si mai mult…sa ma vindec cu cuvintele tale: “ca sa le dau curaj celor care sunt pe punctul sa renunte sa spere, cum am fost si eu”.
Alice,
“Mananca,roaga-te,iubeste” e o carte care mi-a schimbat viata …de fapt, nu viata… ci perceptia asupra ei. La fel ca si cartile tale, ale Simonei, sau ale doamnei Liiceanu. Asa cum nimic nu ne apare intamplator, fiecare carte a voastra, sau cea scrisa de Elizabeth Gilbert, au aparut in calea mea in niste momente destul de dificile pentru mine. Si nu e prea mult sa spun ca ele au fost scaparea mea, ajutorul meu in a-mi regasi echilibrul si a merge mai departe cu fruntea sus. Dar, desigur, daca o carte nu se muleaza pe niste “nevoi” ale noastre, nu o percepem decat literar, nu si emotional, asa ca poate pentru unele “Mananca, roaga-te …” nu e nimic mai mult decat o alta carte scrisa in stil american. Cu toate astea, eu o recomand (si va recomand ) oricui simt ca are nevoie …
Va doresc la toate trei ( tie, Simonei, doamnei Liiceanu ) sa fiti tot voi , sanatoase, fericite si sa ne “luminati” in continuare, pe noi, cele care va iubim.