Dor, flacara si eroi cazuti

De ce oriunde in tara asta e mai frumos decat in Bucuresti? De ce, de fiecare data cand evadam din orasul nostru ne rascoleste pofta de-a ramane, de tot, oriunde altundeva?

Am asistat la seara de deschidere a festivalului medieval de la Sibiu. I-am vazut defiland pe copiii dragi, David si Matei, imbracati in costume de cavaleri, si am aplaudat jocurile de flacara si lumina si muzica ametitoare, splendida, cu parfum de epoca glorioasa.

Stiu ca poate suna nepotrivit sau nepoliticos, dar am avut un moment de ras si de naucire cand am dat peste o placa comemorativa asezata pe pavajul din piata mare a Sibiului. Un dreptunghi metalic, ca o trapa, pe care scria “In memoria eroilor cazuti, in decembrie 89…”. Copiii mei au intrebat amandoi intr-un glas: unde au cazut? Aici, in groapa asta? Sunt acolo, sub trapa, oameni care au cazut?

P.S. Am pornit spre Budapesta cea splendida. Pun pariu ca, de indata ce vom ajunge, ma voi gandi cum sa fac sa ne mutam acolo…

Prima zi de Paradis

Am plecat in concediu! Concediu lung, programat, semnat, aprobat, visat, asa cum isi iau angajatii din intreaga lume. N-am mai trecut prin asemenea rasfat de vreo cinci ani, iar acum ma bucur de libertate cu fiecare fibra, de splendoare cu fiecare por.

Incep jurnalul vacantei noastre de vara tarzie, cu o insemnare entuziasta: am nimerit intr-un loc care seamana cu Raiul. Stam la Hilton, in Sibiu. Am iesit din Bucuresti aseara la 9, asa ca ne-am cazat la hotel la 1 jumate, in miez racoros de noapte, transportand din masina trei pui adormiti. Pe drum, am citit cronici despre Hilton, ca sa ne hotaram daca dorim cu adevarat sa ne cazam aici. Am citit si bune si rele. Cineva radea de tablourile de pe pereti, declarandu-le chicioase. Altii se vaicareau de preturi, care le pareau neobrazate. Dar noi, peste toate, am tinut seama de recomandarea prietenilor nostri, Beatrice si Doru Rancea, care ne povestisera ca vin de multe ori aici ca sa petreaca timp de dragoste si de liniste.

Camera costa 95 de euro pe noapte, iar copiii sub 12 ani sunt oaspeti primiti gratuit. Pentru ca am sunat inainte cu o jumatate de ora, ne-au asteptat cu patuturile suplimentare asezate in camera si infatate frumos, cat sa se pravaleasca puii somnorosi in puf alb, mirosind a Cocollino. Si ca sa fie totul perfect, copiii au dormit pana la ora 11, inclusiv Iza, care se trezea, de obicei, la ora 6…

Am mancat direct de pranz, pe restaurantul cu terasa taraneasca, langa care un loc de joaca, dotat inclusiv cu trambulina, ne-a oferit o distractie la indemana – plus sansa de-a ne face antrenamentul zilnic de topaiala. Mi-am promis ca ma intorc la Bucuresti slaba si plina de muschiuleti. Iau pastile de otet de mere si, din cand in cand, dau de dusca cate un ceai Fitomagra, incercand sa urnesc ceva in organismul meu care tot nu si-a revenit dupa sarcina. Insa pe 22 septembrie Iza implineste deja 9 luni, iar eu vreau, cu orice chip, sa ajung la greutatea pe care o aveam inainte sa raman insarcinata.

P.S. Tablourile sunt semnate de Stefan Popa Popa’s. Nu sunt chicioase, dar sunt putin stranii, sunt altfel. Toate se leaga, toate ma duc cu gandul in acelasi punct esential al vietii mele. Am facut interviul cu Popa’s tot anul trecut, in drumul nostru fabulos la Timisoara. Acolo, in atelierul artistului, printre icoanele sale ciudate, Popa’s ne-a spus ca oamenii care il viziteaza isi schimba energia. Si ne-a promis amandurora ca ne vom simti altfel, puternici, plini de viata, dupa ce vom pleca de la el. In numarul urmator de Tango eu si Paul am publicat un interviu extraordinar cu celebrul caricaturist, iar peste cateva saptamani am constatat ca, la Timisoara, am ramas insarcinata.

Mi-am amintit de asta aici, in miez de Sibiu superb, in prima mea zi de vacanta.

Barbatii langa care am fi vrut sa ramanem din interes

Eu, cea mai dezinteresata femeie a lumii, marturisesc ca, din interes, mi-am dorit si relatii cu barbati pe care nu ii iubeam deloc.

Am facut tot ce era omeneste posibil sa imi imblanzesc si sa-mi cumintesc inima razvratita de prea multe visuri atunci cand am intalnit un barbat spaniol, care ma iubea fara masura. Beneficia de fundalul celei mai frumoase tari din lume. Avea Mediterana in spatele profilului sau elegant, si Pirineii ca tapet pentru toate amintirile noastre comune. Avea masina occidentala scumpa si pasaport cu trecere lina peste toate granitele pamantului. Si avea intotdeauna posibilitatea de a-si face week-endurile in Barcelona cea binecuvantata de geniul lui Gaudi, in Granada in care Alhambra a adunat toata dantelaria superba a artei universale, pe Costa Brava cea presarata cu cladiri albe, pe acoperisul carora Dali a asezat oua de piatra si miracole de vazut cu ochiul liber…

Credeti-ma, as fi dat orice sa-l pot iubi. Viata langa el mi-ar fi fost senina si indestulata. Betia splendorii lumii ar fi putut, cred, sa-mi tina loc de betie a iubirii, macar pentru o vreme. Dar, pana la urma, am decis ca nu, nu pot sa fac asta. Iubeam, in tara mea plina de hartoape si gropi de gunoi, un baiat sarac si cu suflet bun. In fiecare duminica ma ducea la Big Berceni sa ne cumparam fructe, iar noi ne dramuiam banii si ne risipeam saruturile. Si eram fericiti.

Am mai avut un zvacnet catre un bogatas autohton, ceva mai tarziu, cand as fi putut sa jur, dupa cateva iubiri destramate in vant, ca nu exista dragoste. Ca e bine sa dai peste un prost care sa te iubeasca si caruia sa-i ordoni, din varful buzelor cam scarbite de buzele lui, sa-ti cumpere multe sandale de firma. Da, m-am gandit ca o sa-mi fie bine sa neiubesc un om care ma iubeste. Sa-mi traiesc anii fara palpitatii pentru cel de langa mine, poate doar cu cate un zvacnet ascuns si mascat, pentru cate un partener intalnit pe furis, pe ici, pe colo – pentru ca timpul petrecut pe cont propriu, sub pretextul nevoii de independenta a sufletului meu de artist fusese unul dintre punctele centrale ale negocierii noastre prematrimoniale.

Ma iert pe mine insami pentru toate incercarile mele nepotrivite felului meu de a fi. Cred ca in viata fiecareia dintre noi au existat tentative nedemne, iubiri mintite, triste pofte de a ramane, din interes, nu din iubire, langa cate un barbat. Iar eu ma spal de pacate iubind si azi, ca mereu, nebuneste, un barbat sarac, ce a venit in viata mea carand intr-o punga de plastic toata averea lui, pentru ca alesese, demn, sa lase in urma, altei femei si, paradoxal, altui barbat, tot ce muncise el o viata incercand sa construiasca o familie durabila. Cum tot raul e spre bine, din fericire, n-a reusit. Asa ca ne bucuram de ce avem azi impreuna, si ne trebuie, intotdeauna, foarte putin. Din ce in ce mai putin. Ca sa ne putem ierta unul pe celalalt si pe noi insine din ce in ce mai mult. Definitiv. Asa cum trebuie sa fie in iubirile pentru toata viata. Si, desigur, cum am mai spus, pentru toata moartea.

Coincidentele geloziei

Am avut o prietena care se plangea mereu ca partenerii ei o innebunesc cu scenele de gelozie. O vreme am pus intamplarea pe seama faptului ca era frumoasa, ca era un personaj extrem de atragator pentru orice barbat. Genul acela de femeie-trofeu… Apoi am inceput sa ma gandesc ca e ceva ciudat si in felul ei de a fi, insa nu am avut timp prea mult de observatie pentru ca, destul de brusc, drumurile noastre s-au despartit.

Mi-am amintit insa de povestea amicei gelozite cu vreo luna in urma, cand am realizat pentru Tango un interviu cu Horia Moculescu. Conversatia pe care am avut-o cu domnia sa mi-a redesteptat in suflet banuiala ca, totusi, gelozia nu e chiar un accident al sortii, o intamplare care ii napastuieste pe cei fara noroc. Imi spunea compozitorul extraordinar, care a compus De-ai fi tu salcie la mal, ca toate cele patru sotii ale sale au fost extrem de geloase. Ca s-au gelozit intre ele si au gelozit si restul de femei ale planetei. L-am intrebat daca le dadea motive, iar dumnealui mi-a raspuns ca, evident, nici vorba. Ca singurele explicatii pe care le poate aduce in justificarea unei asemenea coincidente nefaste tin de comportamentul sau galant manifestat prin apucatura demna de a nu le vorbi de rau pe fostele sotii. Si de natura pacatoasa a femeii. “Toate sunt la fel?”, l-am intrebat. “Toate”, a confirmat cu un cuvant si cu un gest amplu barbatul absolut fermecator, muzicianul peste masura de talentat care mi-a fost partener de discutie pentru un ceas…

Am aflat, intre timp, ca iubitul actual al fostei mele prietene este si el, coincidenta, extrem de gelos. Am aflat si ca ea, femeia frumoasa, extrem de atragatoare, obisnuieste sa priveasca fix in ochi barbatii necunoscuti pe langa care trece atunci cand e acompaniata de partenerul ei, tocmai ca sa-i faca pe straini sa intoarca privirea dupa ea si pe cel langa care traieste sa priceapa, o data in plus, ca e o partida valoroasa. Si m-am gandit si cat de greu o fi sa traiesti langa un barbat sarmant si celebru, care nu se sfieste sa iti spuna mereu cat de mult a iubit alte femei si care e politicos intotdeauna cu toate duduile planetei.

Am avut relatii in care n-am simtit nicio unda de gelozie. Am iubit barbati splendizi care nu m-au facut nicio clipa sa ma simt nesigura de dragostea si de fidelitatea lor. Care n-au lasat trecutul lor sa intervina in niciun fel in prezentul nostru si s-au comportat clipa de clipa ca si cum eu as fi fost cea dintai femeie pe care au intalnit-o pe pamant. Si am trait si langa domni care, din prea multa politete sau lasitate n-au stiut sa aseze bariere intre ce-au trait inainte si ce am construit noi, care m-au facut sa ma simt mereu neclaita de povestile lor neincheiate pe de-a-ntregul, in numele unor afaceri, case, plozi sau interese comune cu alte doamne sau domnisoare.

Eu nu sunt o femeie la fel ca toate femeile lumii. In sensul bun sau in sensul rau, nici nu conteaza, eu sunt altfel, ciudata sau minunata, dar indeajuns de altfel cat sa nu-mi poata spune nimeni ca femeile sunt, toate, la fel. Dar cred ca sunt parteneri care te fac, prin felul lor alunecos de-a fi, sa devii extrem de geloasa. Exista oameni, barbati sau femei, care hranesc ori cu buna stiinta, ori din prostie, nesiguranta celui care ii iubeste, lasand astfel sa se fisureze constructia atat de greu de realizat care este o poveste de dragoste. Si exista si fapturi minunate, care te inalta, te ajuta, te obliga sa te simti unicat alaturi de ei.

Daca as fi fost una dintre sotiile domnului Moculescu, as fi fost, pun pariu, la fel ca toate predecesoarele mele virtuale, extrem de geloasa. Daca as fi fost, prin absurd, barbat iubit al femeii frumoase de care v-am povestit, as fi stat cu ochii tintuiti pe ea, sa vad ce face si cu cine. Dar eu sunt atenta si dornica doar sa-mi gasesc linistea. Traiesc, dupa o viata de ezitari, langa un barbat care intelege aproape perfect cat de fragila sunt, cat de nesigura, si ma smulge adesea din mlastinile neincrederii mele. Care invata alaturi de mine si care ma convinge sa invat alaturi de el ca gelozia e doar o forma a tristetilor noastre de fiecare zi, un fel indurerat si amar de-a spune ca marea dragoste nici nu exista cu adevarat. Si nu stiu sa spun daca, astazi, sunt doar norocoasa sau e mai mult de atat…

Orasul tau de suflet

M-am indragostit mai intai de Constanta si mi s-a parut cel mai frumos oras din lume. Mai tarziu, cand am ajuns pentru prima data la Iasi, m-am razgandit. Iar apoi a venit Timisoara, dragostea mea…

In primii 20 de ani de viata nu am calatorit deloc in afara granitelor, asa ca m-am bucurat, profund, temeinic, navalnic, de splendorile tarii noastre. M-am intors mereu plina de emotie in marele oras de la malul marii si am calatorit pe strazile sale de piatra cu versurile lui Ovidiu in suflet. Am revenit, iar si iar, in Iasiul imbatat de parfum de tei, evlavie sfanta invelita in pojghite de aur si nostalgii eminesciene, intrebandu-ma, dureros de trist: “Mai suna-vei, dulce corn, pentru mine vreodata?”. Si mi-am rasturnat de mai multe ori viata la umbra frumusetilor timisorene, ca si cum acolo mi-ar fi miezul de lume si de destin. Si abia dupa ce am inceput sa cunosc, rand pe rand, marile orase ale lumii, am ajuns sa ma sfasii intre mari iubiri.  Cum sa stivuiesc in inima mea atatea locuri, atatea miracole?
Exista prea multa frumusete pe pamant ca sa putem alege cu adevarat un loc, un singur loc. Insa, categoric, exista pentru fiecare dintre noi cate o istorie care ne face sa iubim mai mult si mai mult un oras, unul singur, din lumea intreaga.  Admir Budapesta pentru splendoarea Dunarii si a cladirilor sale, si pentru amintirile mele dulci cladite in nopti de nesomn impreuna cu Simona. Ma tulbura amintirea Parisului si a nevoii de dragoste pe care am trait-o acolo ca nicaieri altundeva.  Mi-e cumplit de draga Genova, cu pravalirea marilor sale si sunt indragostita nebuneste de Venetia drumurilor de apa, pentru ca e superba, si pentru ca acolo m-am indragostit. In Ierusalim m-as intoarce mereu, in genunchi, sa ma rog la Sfantul Mormant, sa sarut Zidul Plangerii… Dar daca ar fi sa aleg un loc, unul singur, din intreaga lume, pe care sa-l asez in varful de iubire si admiratie al inimii mele, as alege Barcelona, orasul in care, printr-o minune, imi retraiesc astazi toate emotiile, toate bucuriile, toate sansele la fericire, spunandu-i La multi ani celui mai iubit dintre pamanteni, si marturisindu-mi, cu recunostinta, bucuria unor zile fara seaman pe lume.
Care este orasul tau de suflet, locul-liman in care te-ai intoarce mereu?