O carte, un destin, o sansa
Posted by Alice Nastase Buciuta on Jul 22, 2010 in Confesiuni | 87 comments
Care este cartea copilariei tale? Aceea care ti-a schimbat viata si ti-a colorat visele, care te-a ajutat sa iti gasesti rostul si sa intelegi cine esti, cine vrei sa fii?
Eu stiu sigur ca viata mea ar fi fost mai trista si mult mai lipsita de splendoare daca, intr-o zi norocoasa, nu m-as fi intalnit cu lumea feerica din “La Medeleni”. Ca as fi bajbait mult printre nedumeriri, ca as fi intarziat inca un anotimp (un an, un timp…), pana sa imi gasesc puterea si indrazneala de a intelege si de a defini frumusetea.
Din cartea lui Ionel Teodoreanu am invatat sa iubesc. Am invatat sa rad cu soare si sa plang viscolit, sa cresc frumos si sa cer mult de la viata. Sa nu ingadui nimanui sa imi franga nici aripile, nici zborul – asa cum a promis Danut. Si sa ma lupt mereu cu rutina, cu deznadejdea care te fac sa uiti cine esti si ce vrei – asa cum el nu a izbutit sa faca.
Ador zarzarii, pentru ca m-au nins petalele lor o data cu randurile superbe ale cartii. Traiesc pentru a-mi implini marea dragoste – nu iubiri de rand, nu iubiri fara noima- , pentru ca am avut norocul sa intalnesc, in cea mai frumoasa carte a copilariei mele, porunca de a fi fericita. Iar meseria sufletului meu mi-am ales-o tot pentru ca am citit “La Medeleni” si am inteles ca destinul unei fete romantice si visatoare ca mine are in el imperativul splendid de a studia Literele, si de a darui lumii literele cartilor, mai departe.
Citind “La Medeleni” am intalnit, atingand mai intai cu papilele gandului, sarbatoarea cataifului asezat pe masa, cu dezlantuirea lui de frisca si deliciu. Citind “La Medeleni”, am invatat sa-mi asez un trandafir galben la reverul taiorului albastru, cum facea Monica. Din cartea de capatai a copilariei mele am invatat sa imi astept iubirea la tarm de mare, cum l-a asteptat Olguta pe Vania, si sa-mi transform dragostea intr-o nemarginire…
Cartile pe care le citim in copilarie ne lumineaza destinul. Paginile care ne daruiesc intelepciunea si splendoarea lor ne transforma pentru totdeauna, facandu-ne mai buni, mai puternici, mai profunzi. Mai adevarati.
Imi curg prin vene cuvinte si imagini a caror intalnire, la varsta potrivita, m-a obligat sa traiesc mai mult si mai frumos decat cei care nu au avut parte de binecuvantarea lecturii. Si de aceea ma plec, cu respect, in fata gestului celor care fac in asa fel, incat copiii din bucatile de lume in care nu erau carti de ajuns, si nu erau nici sanse de ajuns, sa primeasca, in dar, dreptul de a creste frumos si de a ajunge oameni intre oameni.
Intra pe www.estedreptulmeu.ro si afla cum te poti alatura unei campanii nobile si curajoase, “Dreptul de a citi”. Iar eu, pentru ca vreau neaparat sa ducem cat mai departe solie de lectura si de inteles, pentru ca vreau sa ne dezmeticim la timp si sa le daruim nu doar copiilor nostri, ci si acelor copii care pareau condamnati la nesansa, predau stafeta scrisului catre doua prietene dragi si nespus de talentate, Corina Stoica si Amalia Nita, o data cu obligatia, cu rugamintea ca ele sa o dea mai departe, intr-un pay it forward superb, intr-un joc profund de-a binele si dreptatea, care va rostogoli, spre adevaratele rosturi, multe vieti de copii.
Corina, Amalia, va rog sa raspundeti si voi, pe blogul vostru, la intrebarea la care raspundem noi, aici: care este cartea care v-a bucurat copilaria si v-a transformat viata? Sub titlul si sub frumusetea carei carti va stau primii ani din viata? Si apoi, dati stafeta mai departe, catre alti prieteni ai vostri…
87 Comments
Trackbacks/Pingbacks
- dragostea pentru carte … « Indiferent - [...] pe blogul Alice Nastase Buciuta, campania “Dreptul de a citi” – [...]
- Cartea copilăriei | bucurenci.ro - [...] Alice Năstase [...]
Buna ziua,dragele mele!O lume romantica plina de cultura şi frumusete s-a creat aici…e o splendoare sa va citesc.
Layla,ıti multumesc pentru cuvintele adresate!Drumul va fi anevoios,ştiu,dar mai ştiu ca daca aş ramane ın acest stadiu aş suferi mult prea mult şi mi-aş irosi tineretea langa un om care nu merita nimic…Poate voi plange,poate voi ramane fara puteri dar nu ma voi lasa doborata niciodata pentru ca am pentru ce sa lupt!
Va iubesc pe toate,dragele mele şi va doresc vieti de invidiat.
Va sarut!
Cartile copilariei …
Doamne Simona si eu am iubit cartea despre Povestea culorilor si apoi a fost Fram, ursul polar si Calatoriile lui Gulliver.
Am crescut si am citit Ciresarii si cartile lui Costache Anton.
Daca ati stii ca prima oara cand am stat in Iasi o saptamina am cautat strazile si locurile din cartea lui Costache Anton…
Si La Medeleni si apoi am primit in dar Panza de Paianjen…
Am citit si Dumas , dar si aventurile Cavalerului PArdaillan …
Pe furis dind de la unii la altii am citit Golful francezului …
De la biblioteca centrala la care aveam abonament am citit si eu cartile lui Henriette Yvone Stahl si imi placea la nebunie atmosfera pe care o descria ….
Apoi am citit alandala si m-am bucurat de fiecare carte pe care am primit-o.
E minunata initiativa ta, Alice .
Cartea n-o am , dar ma duc sa o caut si o voi citi
Ma uit si regasesc titluri de carti pe care le-am iubit si le-as reciti mereu- de Jane Austen sau de cartile lui Drumes…
Si nu pot sa uit cu cat drag am citit o carte vesela-Aventurile extravagantului AL Conan doi.
Imi face placere sa pomenesc si sa ma intorc in trecut pentru in jurul meu toata lumea citea -colegele, prietenele de joaca,verisoarele mele…
Si m-am obisnuit sa citesc , cand altceva nu am de facut…
Aleyna, mult succes in ceea ce ai hotarat si mult curaj pentru viata ta viitoare!
Adaug si eu “, pe langa cele mentionate deja, volumele adolescentei mele, Nu sunt nume sonore, unele poate va sunt necunoscute, dar astea sunt timpurile in care eu am crescut si astea sunt o parte dintre volumele ce m-au tinut treaza:
Iubire in septembrie” -Mircea Marian, “Cenusa din ornic”- Dumitru Popescu, “Lorelei”- Ionel Teodoreanu; “Baletul mecanic”- Cezar Petrescu; “Cercul de oglinda”- Corina Victoria Sein; “Una si aceeasi iubire”- Diana Turconi; “Vorbeste-mi de dragoste”- Vartan Arachelian; “Poveste de dragoste cu Andra Cantuniari”- Mircea Marian; “elevul Dima dintra- 7-a”- Mihail Drumes: “O vara de dor”- George Sovu; “Drumuri intretaiate” -Lidia Roman; “Cu floarea soarelui la butoniera” – Oana Chelaru; “Fereastra dinspre adevar”- Dan Mihaescu.
Aleyna, desi nu cunosc foarte bine povestea ta, ea s-a legat in capul meu, punand bucatelele ce le-ai scris una langa alta . Am vrut sa-ti las gandul meu bun si un zambet
Alice, pe COFFEECHAT a scris cineva pe nume Cora, ai vazut? Daca iti place si tie roag-o sa ne mai scrie ca tare frumos o face !
Si eu, Aleyna, iti tin pumnii si te rog sa fii curajoasa! Puii tai frumosi au nevoie sa creasca langa o mamica fericita.
Ramane asadar sa citim Frumoasele straine, pana pe 1 august, da?
Va imbratisez pe toate, cu bucuria intoarcerii acasa. Ma inveseleste mereu zambetul tau, Lotusule!
Ana, nu am citit Momo, din pacate.
Anemari, nu am citit nimic de Mircea Marian, am mai auzit de cartile acelea, dar nu am citit. Probabil ca acum nu mi-ar mai placea, daca nu le-am citit la timpul lor…
Mailul meu este acelasi dintotdeauna, alice@revistatango.ro
“De dragoste oamenii nu trebuie sa se fereasca. De urmarile ei sa le fie teama.” “Viata nu-i grea sau usoara, fericita sau nefericita, ci este multa”- Vartan Arachelian
“Oricum, ei puneau la cale ceva marsav; cum sa ma pacaleasca. Eu am auzit totul si deodata, i-am urat…Nu, nu i-am urat, cred ca a fost altceva, mult mai grav: mi-am pierdut increderea in ei…In ei si in lume, pentru ca, atunci, ei erau lumea pentru mine. Nu stiu daca ati sesizat acest amanunt important: unul dintre pragurile copilariei este momentul descoperirii munciunii, cand alfi ca cei mari nu sunt sinceri cu tine, ca ei mint, ca sunt ipocriti, ca nu sunt niste oameni ca tine, normali, adica oameni care traiesc in spiritul adevarului. -Nu stiu daca m-ati inteles,poate sunt confuz, dar eu realizand faptul ca cei din jur ma mint, ca sunt falsi, m-am maturizat brusc, am trait, adica, o imensa deziluzie.”- Ion Baiesu (Autorul e in sala).
Alice, nici eu nu le-as mai citi astazi. Dar alea erau vremuri ciudate, citeam orice, uneori fara discernamant, fara ghidaj, fara selectie. Citeam pentru ca aveam timp, citeam de dor, de singuratate, de plictis. din nevoia de izolare…
Dar vezi, cum nu ma dezic de nimic din ce am facut, nu ma dezic nici de cartile citite la 13-14 ani.
In rest, am inceput si eu, precum Alina si Amalia, cu “Povesti nemuritoare”, am continuat cu lista de lecturi pentru vacante: Colt Alb, Winettou…
La 14 ani am descoperit-o pe Agata Christie si nu am mai parasit-o niciodata. Apoi l-am gasit pe Maupassant, pe un raft de biblioteca, si i-am jurat credinta.
Ai dreptate, Camellia! Cora, prietena noastra de la Deva, scrie absolut minunat. Copiez aici mesajul ei de pe coffechat, sa ne bucuram, sa ne delectam, sa ne intristam impreuna.
Cora:
“Te imbratisez , fluture alb si suflet geaman cu mine ! cu drag si dor !
Si eu imi pun aceasta intrebare ,Alice , in fiecare zi a vietii mele . Raspunsul nu l-am gasit niciodata decat intre alte file de carte minunata…Si atunci continuu sa-mi hranesc sufletul dornic de adevar, curaj si frumusete cu vorbe mestesugit scrise de oameni mai visatori ca mine ! Si mereu , mereu traiesc asa intre doua lumi: una reala si cruda iar alta fabuloasa si mirobolanta !Am scris candva asta …
Trăiesc între două tărâmuri , între două abisuri, pe înalta muchie ascuţită ca briciul a despărţiturii dintre ele . De-o parte viaţa aşa cum e , iar de cealaltă viaţa aşa cum o vreau eu…Într-o parte o lume dureros de reală , în care copii nevinovaţi mor de foame în timp ce noi ceilalţi cu tichiile de mărgăritar trase peste urechi ne prefacem că nu le auzim vaietul şi durerea . De cealaltă parte e doar visul meu , o lume iluzorie în care suntem toţi buni şi drepţi , în care singurele carate preţioase sunt cele ale sufletele noastre pline de dragoste . O lume şi un timp în care oamenii sunt flămânzi doar de iubire şi însetaţi doar de adevăr…. O lume cu codrii de argint adevăraţi şi inorogi îmblânziţi care vin şi îmi mănâncă din palmă.
Trec cu pas şovăitor de-a lungul şi de-a latul vieţii mele minţindu-mă mereu că lumea mea de vis e cea adevărată. Că viaţa e un dar atât de preţios încât nu o putem trăi aşa la întâmplare , fără un rost anume în încercări anoste şi stupide de a fi. Mă amăgesc că sunt fericită fiindcă eu pot măcar visa o altă lume în timp ce ceilalţi rătăcesc insomniaci care încotro. Că pot trage storuri umbroase peste viaţa din afara mea şi pot trăi aşa doar pe dinăuntru … însă tot ce simt , ce ascund înlăuntrul meu se zbate, ţipă şi-mi sfâşie carnea ca să iasă la lumină. Pun singură palma căluş la gura sufletului meu ca el să nu strige cu decibeli înfricoşaţi tuturor nespusa mea neputinţă , leg strâns în cămaşa de forţă mânecile lui subţiri şi lungi, îi pun lanţuri grele, zornăitoare peste picioare sperând că va rămâne acolo unde îi e locul…în ospiciul suferinţei fără de sfârşit …Dar orice aş face, tot ceea ce simt, stoluri de trăiri, fluturi cu aripi diafane îşi smulg singuri lesele şi scapă din colivia lor de aur. Apoi, odată eliberaţi îşi urmează cursul firesc şi mor metamorfozându-se în cuvinte , roiuri de cuvinte sălbatice . Trebuie mai apoi să le îmblânzesc , să le decojesc ca să ajung la miezul lor , să le cunosc , să le înţeleg.
Imi despic in patruzeci si patru fiecare fir de gand ce se zbenguieşte în mintea mea , iar din durerile mele ţes cuverturi moi şi pufoase în care să-mi învelesc neîmplinirile vieţii şi visele cele nou-născute . Aparent am tot ceea ce îmi doresc , mai mult decât simt că merit…însă atunci când privesc în oglinzile vieţii, văd pe altcineva cum îmi imită şi maimuţăreşte fiecare mişcare. Locuim mai multe “eu” în acelaşi trup, clone nereuşite ale mele însămi , se înghesuie prea multe pe milimetru pătrat de suflet. Îmi petrec parcă viaţa căutându-mă mereu printre ele pe mine cea adevărată , cea perfectă. Şi nu mă găsesc niciodată cea care intuiesc şi presimt că ar trebui să fiu…Eu. Privesc ca într-un caleidoscop înlăuntrul meu şi văd multiplicări sufleteşti mutilate care se luptă între ele să trăiască în locul meu , viaţa mea, a mea !
Încerc peste puterea mea să nu-mi pierd ultima fărâmă de inocenţă. Să păstrez în mine , să salvez în mine, de mine însămi, fetiţa cu părul bălai, ochi ca marea şi inimă curată. O întâlnesc tot mai rar…însă. Şi atunci când o văd mă ascund grăbită să nu-mi zărească obrazul plâns şi ochii încercănaţi , să nu-mi ghicească blazarea şi abandonul în privire.
Stau şi plâng pentru noi toţi cu lacrimi amare sus pe Everestul gheţurilor veşnice, hotar ce străjuieşte lumile între care sunt nevoită să trăiesc murind câte puţin în fiecare clipă…Iar lacrimile mele curg neostoite şi nealinate înspre abisurile între care exist . De-o parte o lume care vinde şi cumpără pe bani grei la piaţă sarea sufletului meu …iar de cealaltă parte o lume idilică în care lacrimile mele devin păduri de lăcrămioare sălbatice şi liliac alb , ca în basmele copilăriei mele.”
Va multumesc,frumoasele mele,pentru gandurile voastre!Ati ramas la fel de pure şi de minunate cum v-am lasat!İertati-ma pentru lipsa mea!!!!!!Dar va rog sa ma credeti ca acea Aleyna pe care o ştiati,nefericita şi grava,a fost ınlaturata…acum,daca cineva tipa la mine,nu ma mai retrag speriata precum un iepure temator ci ıi raspund pe masura…nu ştiu ce m-a schimbat ın acest fel dar sunt bucuroasa sa descopar şi alte ascunzişuri ale propriei mele persoane.NU…nu mai am de gand sa rabd nimic din ceea ce am rabdat iar faptul ca ma sustineti ma face mult mai fericita!
Floare de Lotus ıti multumesc frumos pentru gandul şi zambetul pe care mi le-ai oferit,crede-ma ca le-am primit cu mult drag!
Moi,draga mea,ıti multumesc frumos pentru ganduri!
Alice,tu şti cel mai bine ce greu este de aceea ıti multumesc pentru tot…
Cora a scris frumos,ıntr-adevar,ınsa acele cuvinte sunt extrase din suferinta…detest sa vad oamenii suferind…cu atat mai mult sufletele nobile…
Va sarut,cu mult drag,frumoasele mele!Sa aveti o noapte minunata!
Da, GDiana, am tresarit si am un neastampar, cand ai pomenit de Fram, ursul polar si Ciresarii, imi aduc aminte de cate ori am plans o data cu dorurile ursului alb si cu ce frenezie maniaca devoram Ciresarii, intr-o vara in care tineam cartea intr-o mana si cu cealalta mancam fructe rupte direct din pom (eram la bunici)…
Da “La Medeleni”!!!!!!!
Cartea adolescentei. Lumea adolescentei. N-am citit-o, am trait-o. Am fost acolo! Eram prietena Olgutei, eram asa ca ea. Am trait dupa cum erau si ei.
Acum Alice parca acum imi esti ruda!
Ani si ani m-am intors in paginile ei, de cate ori mi se facea urat de rautate, violenta, topi si toape. Eu eram de acolo din cartea aia si nu din lumea asta. Dar anii au trecut si imaginea Olgutei sta palida si gata sa se franga intr-un colt al sufletului meu, la fel ca panza din lada lui Mos Gheorghe din care ea nu si-a facut niciodata rochia de mireasa.
Cartea asta este un lucru aproape intim al meu. La 18 ani la primul examen de admitere am plecat in Iasi sa vad Iasul unde traisera prietenii mei.
Pe sotul meu l-am ales dupa ce intrebandu-l “care a fost cartea adolscentei tale/” mi-a raspuns “La Medeleni”. Stiam ca va fi pentru totdeauna.
Si mai avem noi ceva la fel, Alice.
Cate un pui frumos de om care se numeste Victor!!. Sa ne traiasca! Noua si tuturor mamelor din lume!
Am ramas cu principii fundamentale de viata din acea experienta pentru ca, asa cum ti-am zis am trait printre ei, nu doar am citit si am devenit eroul lui Nikos Kazanzakis din Raport catre El Greco.
Sa iti fie bine !
Frumoasa initiativa. Am preluat-o si eu! Haideti sa citim impreuna!
Alice, ma bucur ca ai ales cartea “Frumoasele straine”, pentru ca tocmai am terminat-o de citit.
A fost o placere sa o citesc, am ras cum n-am mai facut-o demult si m-am intristat cand am ajuns la ultima fila.
Un spirit de observatie de o claritate si o calitate superioara imbinat cu o ironie desavarsita.
Sunt aceiasi generatie (ca varsta) cu scriitorul Mircea Cartarescu. Citind a treia povestire “Bacoviana” mi-am amintit de vremurile de trista amintire, sper pe veci apuse.
Pentru tine, Alice, si pentru toti cei care nu au citit Momo…dar care, poate, o vor citi. O carte despre oamenii care au furat timpul. Si nu numai. Va dau un citat:
MOMO
sau
Strania povestire despre hoţii de
timp şi fetiţa care Ie-a înapoiat oamenilor
timpul furat
Un basm-roman
Stuttgart, 1973
“Aspectul exterior al lui Momo era într-adevăr oarecum straniu şi ar fi putut probabil să
sperie întrucîtva oamenii preţuind mult curăţenia şi rînduiala. Era micuţă şi cam slăbuţă,
încît cu cea mai mare bună voinţă lumea nu-şi putea da seama dacă n-are decît opt ani sau a
şi împlinit doisprezece. Avea bucle negre ca pana corbului, zbîrlite, arătînd ca şi cum n-ar fi
fost niciodată atinse de vreun pieptăne sau de o foarfecă. Avea ochi foarte mari, minunat de
frumoşi şi la fel de negri, iar picioarele îi erau de aceeaşi culoare, căci umbla aproape
întotdeauna desculţă. Doar iarna purta uneori ghete, dar erau diferite, nu se potriveau între
ele şi pe lîngă aceasta îi şi erau mult prea mari. Cauza era că Momo nu avea nimic altceva
decît ceea ce găsea întîmplător sau i se dăruia. Fusta îi era cusută din diferite petice pestriţe
şi îi atîrna pînă la glezne. Pe deasupra purta un surtuc bărbătesc, vechi şi mult prea larg, ale
cărui mîneci era suflecate la încheietura mîinii. Momo nu voia să le taie căci se gîndea,
prevăzătoare, că va mai creşte. Şi nu se putea şti dacă va mai găsi vreodată un surtuc atît de
frumos şi de folositor cu atît de multe buzunare.
Sub scena năpădită de ierburi a ruinei teatrului se găseau cîteva camere pe jumătate
dărîmate unde se putea intra printr-o spărtură a zidului exterior. Aici amenajase Momo o
locuinţă. Într-o zi, pe la amiază, sosiră le ea cîţiva bărbaţi şi femei din vecinătate încercînd să
afle ce-i cu ea. Momo stătea în faţa lor privindu-i cu teamă, căci îi era frică să n-o gonească
oamenii. Îşi dădu însă curînd seama că erau prietenoşi. Ei înşişi erau săraci şi ştiau ce-i
viaţa.
― Aşa, spuse unul dintre bărbaţi, prin urmare îţi place aici?
― Da, răspunse Momo.
― Şi vrei să rămîi aici?
― Da, cu plăcere.
― Nu eşti aşteptată nicăieri?
― Nu.
― Vreau să spun, nu trebuie să te întorci acasă?
― Aici sînt acasă, răspunse repede Momo.
― Da de unde vii, fetiţo?
Momo făcu cu mîna un gest nedesluşit arătînd undeva în depărtare.
― Cine sînt părinţii tăi? îşi urmă omul întrebările.
Copilul îl privi nedumerită pe el şi pe ceilalţi şi ridică puţin din umeri. Oamenii schimbau
priviri între ei şi suspinau.
― Nu trebuie să te temi, continuă bărbatul, nu vrem să te gonim. Vrem să te ajutăm.
În tăcere, Momo dădu din cap. Nu era încă de tot convinsă.
― Spui că te cheamă Momo, aşa-i?
― Da.
― E un nume frumos, dar nu l-am mai auzit niciodată. Cine ţi l-a dat?
― Eu, spuse Momo.
― Tu singură ţi-ai dat numele?
― Da.
― Cînd te-ai născut?
Momo se gîndi şi spuse într-un tîrziu:
― După cîte îmi amintesc, am fost din totdeauna.
― N-ai nici o mătuşă, nici un unchi, nici o bunică, nici un fel de familie unde te-ai putea
duce?Momo îl privi doar pe bărbat şi tăcu o vreme. Apoi murmură:
― Aici sînt acasă.
― În sfîrşit, îşi dădu părerea bărbatul, dar nu eşti decît un copil. Cîţi ani ai de fapt?
― O sută, spuse Momo şovăitor.
Oamenii rîseră. Credeau că e o glumă.
― Să vorbim serios. Cîţi ani ai?
― O sută şi doi, răspunse Momo, încă şi mai şovăitor.
Trecu un timp pînă ce oamenii îşi dădură seama că fetiţa nu cunoştea decît cîteva cifre
prinse din zbor, fără a şti însă ce reprezintă, deoarece nimeni n-o învăţase să numere.
După ce se sfătuise cu ceilalţi, bărbatul îi spuse:
― Ascultă, ai fi de acord să anunţăm poliţia că eşti aici? Ai fi dusă într-un cămin unde
capeţi de mîncare şi ai un pat şi poţi învăţa să socoteşti şi să citeşti şi să scrii şi încă multe
altele. Ce părere ai?
Momo îl privea înspăimîntată.
― Nu, şopti ea, nu vreau acolo. Am mai fost o dată. Mai erau şi alţi copii. Erau gratii la ferestre. Ne bătea în fiecare zi, şi fără nici un motiv. Aşa că am sărit noaptea peste zid şi am fugit. Nu mai vreau să mă întorc acolo.
― Te înţeleg foarta bine, spuse un bătrîn şi dădu din cap. Iar ceilalţi înţelegeau de asemenea şi dădură şi ei din cap.
Apoi luă din nou cuvîntul bărbatul care vorbise la început.
― Ştii, Momo, sîntem de părere că ai putea poate să te aciuieşti la vreunul din noi. E drept că şi noi înşine avem numai puţin spaţiu, iar cei mai mulţi dintre noi avem şi o droaie de copii care cer de mîncare. Totuşi credem că încă unul în plus nu are nici o importanţă. Ce părere ai?
― Mulţumesc, spuse Momo şi pentru prima oară zîmbi. Vă mulţumesc foarte mult! N-aţi
putea însă să mă lăsaţi să locuiesc mai departe aici?
Oamenii se sfătuiră multă vreme. Pînă la sfîrşit au fost de acord. Erau de părere că şi
aici copilul putea locui tot atît de bine ca şi la vreunul din ei. Vor avea în comun grijă de
Momo căci pentru toţi împreună va fi totuşi mai uşor decît pentru unul singur.
Începură de îndată, deretecînd şi pregătind cît se putea mai bine camera de piatră pe
jumătate dărîmată unde locuia Momo. Unul din ei, un zidar, clădi chiar o mică vatră din
piatră. Făcură rost şi de un burlan ruginit. Un tîmplar bătrîn bătu în cuie cîteva scînduri de
ladă alcă tuind o măsuţă şi cîteva scaune. În sfîrşit femeile aduseră un pat de fier învechit şi
împodobit cu înflorituri, o saltea doar puţin ruptă şi două pături. Văgăuna de piatră de sub
scena ruinei se preschimbase într-o odăiţă plăcută. La urmă zidarul, avînd talent artistic, mai
zugrăvi pe perete un frumos tablou cu flori. Pînă şi cadrul împreună cu cuiul de care atîrna
tabloul fură pictate la locul lor.
Pe urmă sosiră copiii oamenilor aducînd ce se putea dintr-ale gurii, unul o bucăţică de brînză, altul o franze-luţă, cel de-al treilea cîteva poame şi aşa mai departe. Deoarece erau foarte mulţi copii, se adunară în seara aceea atît de mulţi încît făcură cu toţii împreună o adevărată mică petrecere în amfiteatru, în cinstea mutării lui Momo. Petrecerea fu atît de veselă cum numai oamenii săraci se pricep.
Astfel începu prietenia dintre micuţa Momo şi oamenii din vecinătate.
De aci înainte îi mergea bine micuţei Momo, în orice caz aşa era părerea ei. Acum avea întotdeauna cîte ceva de mîncare, uneori mai mult, alteori mai puţin, după cum se întîmpla şi după cît se puteau lipsi oamenii. Avea un acoperiş deasupra capului, avea un pat şi cînd era frig putea să-şi aprindă un foc. Dar cea ce era cel mai important: avea mulţi prieteni buni.
S-ar putea crede că Momo a avut un mare noroc că a dat de oameni atît de cumsecade ―
iar Momo însăşi avea această părere. Foarte curînd însă s-a dovedit că şi oamenii au avut tot
atît de mare noroc. Aveau nevoie de Momo şi se mirau cum de au scos-o la capăt mai înainte
fără ea. Cu cît trecea mai multă vreme de cînd fetiţa era la ei cu atît mai necesară le devenea,
atît de necesară încît se temeau ca nu cumva într-o bună zi să plece iar în lume. Astfel se întîmpla ca Momo să aibă foarte mulţi musafiri. Aproape întotdeauna putea fi văzut cîte cineva şezînd lîngă ea şi vorbindu-i însufleţit. Cei ce aveau nevoie de ea şi nu puteau veni,
trimiteau după ea pentru a o aduce la ei. Iar celor ce nu-şi dăduseră încă seama că aveau
nevoie de ea li se spunea de către ceilalţi:
― Du-te la Momo!
Cuvintele acestea se transformaseră treptat într-o expresie uzuală la oamenii din
împrejurimi. După cum se spune: „Toate cele bune!” sau „Să vă fie de bine!” sau „Cine ştie!’”
tot astfel se spunea în toate împrejurările posibile: „Du-te la Momo!”
De ce oare? Poate că Momo era nemaipomenit de deşteaptă încît era în stare să dea fiecaruia un sfat mintos? Găsea ea întotdeauna cuvintele potrivite dacă cineva avea nevoie de mîngîiere? Avea putinţa să formuleze cîte a judecată dreaptă şi înţeleaptă?
Nu, la toate acestea Momo se pricepea tot atît de puţin ca şi oricare alt copil.
Poate că Momo se pricepea la ceva ce le dădea oamenilor o bună dispoziţie? Ştia de pildă
să cînte cu un glas deosebit de frumos? Sau ştia să cînte din vreun instrument? Sau ― avînd
în vedere că locuia într-un soi de circ ― ştia chiar să danseze sau să prezinte exerciţii
acrobatice?
Nu, nu era vorba despre aşa ceva.
Poate că ştia să facă farmece? Cunoştea vreo formulă magică prin care dispăreau toate grijile şi necazurile? Se pricepea să ghicească în palmă sau să prezică în vreun fel viitorul?
Nu, nimic din toate acestea.
Ceea ce ştia să facă micuţa Momo ca nimeni altul era: să asculte. Poate că unii cititori vor spune că aşa ceva nu-i nimic deosebit, orişicine ştie să asculte. Este însă o eroare. Numai foarte puţini oameni ştiu cu adevărat să asculte. Iar modul cum ştia Momo să asculte era cu totul fără seamăn.
Momo ştia să asculte astfel încît proştilor le treceau dintr-o dată prin minte idei foarte
deştepte. Nu deoarece ea ar fi spus sau ar fi întrebat ceva ce să-i sugereze celuilalt asemenea
idei, nu, fetiţa şedea doar acolo şi asculta cu toată atenţia şi toată simpatia, privindu-l pe celălalt cu ochii ei mari, negri iar el simţea cum dintr-o dată iau naştere în el ideile despre care nu bănuise niciodată că ar zăcea în sinea sa.
Momo se pricepea să asculte astfel încît oamenii ne-hotărîţi şi nedumeriţi se lămureau dintr-o dată foarte clar ştiind ce vor. Sau cei sfioşi se simţeau brusc nestingheriţi şi îndrăzneţi. Sau cei nenorociţi şi amărîţi deveneau voioşi şi plini de speranţe. Iar dacă cineva credea că şi-a greşit viaţa întru totul, că a fost lipsită de sens şi că el e unul printre milioane şi n-are nici o importanţă, putînd fi înlocuit tot atît de lesne ca şi un vas spart ― ducîndu-se şi povestindu-i toate micuţei Momo, îşi dădea seama în mod misterios, încă în timp ce vorbea, că se înşelase amarnic, că printre toţi oamenii el nu exista decît o singură dată, exact aşa cum era, şi că tocmai de aceea era important pentru întreaga lume, în felul său special
Într-un asemenea fel ştia Momo să asculte!”
Cu tot dragul
De dragul tau, Alice, am cumparat ieri Frumoasele straine…(o rasfoisem prin librarie – spre rusinea mea – - dar librar e un tanar dragut care stiind ca mai si cumpar din cand in cand, ma lasa sa rasfoiesc cartile pe care nu sunt hotarata sa le iau acasa…si fac asta pt ca mi se par destul de scumpe).
Nu am terminat-o inca…imi dau seama ca nimic nu se compara cu scrisul tau…azi mi-ai atins cu adevarat sufletul cu povestea de pe blogul de cafea.
Danut al meu ( tizul celui din La Medeleni) , mi-a adus in dar prima carte a lui Mircea Cartarescu . Mi l-a dezvaluit , ca fiind pentru el ceea ce pentru mine a insemnat Teodoreanu.
Puiul meu , cerceteaza necunoscutele in lumea sobra ,lineara a algebrei ,traind in tara cea mai ordonata si mai exacta a Europei.
Cuvantul romanesc ,adunat in carte ii este echilibru si continuitate , in lumea lui cea care ne desparte…
Noapte buna, Alice! Noapte buna, fete dragi!
Nu cred ca voi reusi sa citesc cartea… am zile si nopti ciudate, si nu gasesc linistea de care am nevoie pentru a citi. Si peste cateva zile va veni prietena mea in tara, vine doar pentru mine, vine sa ne petrecem vacanta impreuna… si vreau sa ma gaseasca asa cum imi amintesc ca eram in zilele noastre cele mai frumoase…
Aleyna, iti sunt si eu aproape. Te imbratisez!
Layla, ma bucur cand te regasesc aici.
Alice, Rosanne, Je, intind mainile spre voi…
Cartea Mironei de Cella Serghi a facut sa-mi vibreze sufletul in mod dureros, dulce, visator, nonconformist si in o mie de multe alte feluri. Mi-a placut eroina cu iubirile ei, tacerile, tristetile si curajul ei. M-am indragostit de ea si de personalitatea scriitoarei Cella Serghi. Am cautat sa aflu mai mult. Apoi am descoperit Panza de paianjen. Superba carte, una dintre preferatele mele, pe care am recitit-o de nu stiu cate ori, inclusiv in editia Tango. Cred ca aceste doua carti m-au facut intr-o masura pe care nu o pot determina femeia care sunt astazi.Mai mult, “Panza..”m-a facut sa visez la Balcic si sa-l iubesc inainte de a-l vedea. Cand l-am vazut, mi s-a strans inima ca la vederea unui fost iubit pe care l-am visat fara speranta. Acolo am descoperit personalitatea fascinanta a Reginei Maria si am inceput sa devorez cartile despre ea si, mai departe, despre familia regala romana care, cu exceptia Regelui Carol al II lea, mi-a starnit admiratia si respectul si nostalgia dupa vremuri in care Romania a avut, pentru prima data in istorie, o sansa la normalitate. Cartile sunt pecetile care lasa urme in ceara rosie a sufletului nostru pentru totdeauna.
Subscriu admirativ la Fiul risipitor, Medelenii (l-am recitit in editia Jurnalului National), Golful francezului (visam o iubire-furtuna ca a celor doi protagonisti), Ciresarii, Alte glasuri, alte incaperi (Capote), Jane Eyre. Sunt multe citite si multe de spus.
Va pup pe toate
Marry Poppins …..
Cu stilul ei dulce-aspru, usor narcisist, cu familia ei numeroasa si neastaptata, cu oamenii, casele si magazinele care apareau si dispareau ….. M-a facut sa cred ca exista magie si ca o gramada de lucruri aparent neimportante sau comune pot avea un “dedesubt” stralucitor
Povesti nemuritoare, Ciresarii, Toate panzele sus. Aleodor Imparat, cand eram foarte mica. Jules Verne, fara indoiala. Mai tarziu, in adolescenta, tot ce a scris Henriette Yvonne Stahl. Tot ce a scris Jane Austen. Mi-e dor de copilarie…
Ioana_du, mi s-a facut pofta sa recitesc Marry Poppins, minunata carte
Noptile – Octavian Paler
Nopţile, cînd îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfîrşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mîine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptînd cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, cînd se ating, mîinile,
totdeauna înfricoşaţi că mîinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visînd să ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfîrşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi dacă va muri vreodată dragostea noastră,
va muri nu din pricina nopţii
ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.
Cristina S., imi plac si uneori nu imi plac noptile “cînd îmi amintesc iarăşi de noi”…in seara asta sunt trista…cred ca eram trista oricum, dar Noptile lui Paler…
Cristina mea draga,
Foarte frumoasa poezia ta. Ca de obicei. Am si eu o melodie cu care sa o acompaniez: http://www.youtube.com/watch?v=rgvrRr9NRZQ.
Noapte linistita, fete dragi!
Felice, cred ca ai pus ” sare pe rana” cu melodia asta. In momentele de tristete se recomanda muzica fara versuri (asa am citit ). De altfel pe Cristina S. am simtit-o mereu trista. Ma doare si pe mine tristetea ei pentru ca o inteleg ; cum o inteleg si pe “je”. Stiti de ce vin eu aici? Sa invat “sa iubesc” , desi s-ar putea sa fie prea tarziu pentru mine. Dar am sa ma bucur de reusita fiecarei femei de pe acest blog care are curajul sa-si strige dragostea. Asa cum o face Alice si asa cum ne indeamna si pe noi sa o facem.
Ganduri de fericire si iubire implinita pentru voi ,zeitele mele dragi si pline de suflet!Alice,seara de seara ,recitesc din scrierile tale si ale Simonei si reusesc sa adorm si sa visez frumos!”lLa Medeleni” ,a fost si cartea copilariei mele,a iubirii mele dintai ,a viselor si a sperantelor si asa cum ai spus si tu Alice,din cartea asta am invatat si eu ,asemeni tie,sa nu las pe nimeni sa-mi franga aripile si visele!
Camellia, n-am pus sare pe rana. Se poate sa ai dreptate cu muzica fara versuri, dar eu o stiu pe Cristina si nu i-as face rau intentionat. Nu e mereu trista, are un zambet minunat, dar cu totii avem perioade mai fericite si mai putin fericite. Cred ca niciodata nu e prea tarziu daca pleci la drum cu ganduri curate si intentii bune. Alice e cel mai bun exemplu, dragostea exista si vine pentru cei care stiu sa caute, sa spere, sa astepte.
Pollyanna, scrisa de Eleanor H. Porter este prima carte pe care am citit-o in copilarie si care m-a marcat atunci si pe care as citi-o cu drag si acum.
Va sarut suflete mari ! Va multumesc pentru ca toate impreuna aici imi sunteti ACASA ! O *acasa* deja mare si atat de primitoare ! Alice, toata dragostea mea pentru tine , mereu!!!
Buna ziua,frumoasele mele!
Pentru ca toate avem un dor ın suflete şi pentru ca muzica ne poarta pe aripile sale ıntr-o lume melancolica,aş dori sa va propun şi eu o melodie…eu sunt ındragostita de Nichita Stanescu(aş putea spune) de aceea doresc sa ımpart cu voi sentimentele placute pe care mi le ofera versurile acestuia:
http://www.youtube.com/watch?v=uT3MWPuapoI&feature=related
Cristina Socaciu,sper ca prietena ta sa ıti ınlature acea umbra de tristete…te vreau puternica,draga mea…o meriti!Mi-a fost dor de poemele minunate pe care le postezi!Te ımbratişez,cu mult dor şi drag!
Je,nu ımi place sa te simt atat de trista,pe nici una dintre voi nu ımi doresc sa o simt trista deoarece nici una nu merita tristete…Va iubesc enorm,dragele mele!
Va ımbratişez,cu mult drag!
INVITATIE LA VALS DE MARCEL DRUMES
Constat cu surprindere ca nu doar eu am fost “obsedata” de Ionel si de Medeleni. Pe toti prietenii mei i-a chemat Danut. Pe sotul, de asemenea. Pe fiul meu, evident…
Bună Alice,
Mi-a plăcut mult ideea cu ”Susţin dreptul de a citi” … şi nu doar…
De aceea am hotărât (a se citi şi datorită Ţie) să găzduiesc ”sigla” şi link-ul pe blogul meu http://photoleographer.blogspot.com
Keep going!
PhotoLeoGrapher