Dictatura barbatilor

Traim cea mai rea dintre epocile posibile. Si nu, nu ma refer la criza, ci la raporturile femeilor cu barbatii. La dominatia masculinitatii asupra feminitatii, la felul pagubos si romantic in care, in lupta pentru egalitate am renuntat, de fapt, la singurele drepturi care mai aduceau un pic de noima in batalia surda si prelunga, in pacile mai mult sau mai putin durabile dintre barbati si femei.

Ei nu au pierdut nimic. Sunt, in continuare, stapanii pamantului. Nu doar ca ei fac politica, economia, finantele, dar ne lasa sa asteptam pe mai departe invitatii la dans sau cereri in casatorie. Apoi, daca prin bunavointa lor  reusim sa scapam de stanjenitorul statut de domnisoara batrana sau tanara, noi ne repezim sa le luam numele, sa le facem copii care sa le semene, sa le punem pachetel in servieta si sa le calcam, cu migala, camasa.

Daca ne insala, ii iertam. Daca ne mint, ii imploram sa nu ne mai sfasie sufletul. Daca ne parasesc, ii asteptam sa se intoarca, -da, Doamne!-, inapoi la noi. Pentru ca ei sunt, asa cum au fost mereu, cap de tara si cap de familie. Dar nici tara si nici familia nu mai intra nici in raspunderea, nici in intretinerea lor exclusiva.

Femeile care indraznesc sa nu lucreze si sa astepte acasa sa vina barbatul cu leafa sunt privite cu dispret si blamate pentru lenea lor. Cele care incearca sa moduleze glasciorul si sa ceara barbatului care conduce lumea, masina si familia cate o rochie sau cate un ruj sunt doar niste intretinute parlite, care merita oprobriul galactic. Iar acelea care, dupa ce au fost inselate, au cutezanta sa insele si ele, sunt, categoric, niste curve ce s-ar cuveni sa fie insemnate cu o litera stacojie.

Habar n-am de ce femeile sunt mai multumite acum decat odinioara, cand, de fapt, singurul lucru care s-a schimbat este ca dam barbatilor nostri aceleasi drepturi  ca intotdeauna, insa nu mai indraznim sa le cerem nimic in schimb.  Ei ne lasa sa mergem la vot, ca sa alegem cate un Basescu. Sa ne ducem la scoala, ca sa putem avea slujbe banoase. Dar nu ne mai lasa sa dam dovada de slabiciune si sa le cerem sa ne ocroteasca vietile. “Tu esti puternica”, ne spun ei mereu, ca sa ne dea curaj sa purtam pe umeri lumea intreaga, mai departe, pana la capat. Si nu stiu de ce, imi vine acum in minte presupunerea ca toata lumea i-o fi spus Madalinei Manole “tu esti puternica”… Si ea a fost, cum a putut si ea.

O carte, un destin, o sansa

Care este cartea copilariei tale? Aceea care ti-a schimbat viata si ti-a colorat visele, care te-a ajutat sa iti gasesti rostul si sa intelegi cine esti, cine vrei sa fii?

Eu stiu sigur ca viata mea ar fi fost mai trista si mult mai lipsita de splendoare daca, intr-o zi norocoasa, nu m-as fi intalnit cu lumea feerica din “La Medeleni”. Ca as fi bajbait mult printre nedumeriri, ca as fi intarziat inca un anotimp (un an, un timp…), pana sa imi gasesc puterea si indrazneala de a intelege si de a defini frumusetea.

Din cartea lui Ionel Teodoreanu am invatat sa iubesc. Am invatat sa rad cu soare si sa plang viscolit, sa cresc frumos si sa cer mult de la viata. Sa nu ingadui nimanui sa imi franga nici aripile, nici zborul – asa cum a promis Danut. Si sa ma lupt mereu cu rutina, cu deznadejdea care te fac sa uiti cine esti si ce vrei – asa cum el nu a izbutit sa faca.

Ador zarzarii, pentru ca m-au nins petalele lor o data cu randurile superbe ale cartii. Traiesc pentru a-mi implini marea dragoste – nu iubiri de rand, nu iubiri fara noima- , pentru ca am avut norocul sa intalnesc, in cea mai frumoasa carte a copilariei mele, porunca de a fi fericita. Iar meseria sufletului meu mi-am ales-o tot pentru ca am citit “La Medeleni” si am inteles ca destinul unei fete romantice si visatoare ca mine are in el imperativul splendid de a studia Literele, si de a darui lumii literele cartilor, mai departe.

Citind “La Medeleni” am intalnit, atingand mai intai cu papilele gandului, sarbatoarea cataifului asezat pe masa, cu dezlantuirea lui de frisca si deliciu. Citind “La Medeleni”, am invatat sa-mi asez un trandafir galben la reverul taiorului albastru, cum facea Monica. Din cartea de capatai a copilariei mele am invatat sa imi astept iubirea la tarm de mare, cum l-a asteptat Olguta pe Vania, si sa-mi transform dragostea intr-o nemarginire…

Cartile pe care le citim in copilarie ne lumineaza destinul. Paginile care ne daruiesc intelepciunea si splendoarea lor ne transforma pentru totdeauna, facandu-ne mai buni, mai puternici, mai profunzi. Mai adevarati.

Imi curg prin vene cuvinte si imagini a caror intalnire, la varsta potrivita, m-a obligat sa traiesc mai mult si mai frumos decat cei care nu au avut parte de binecuvantarea lecturii. Si de aceea ma plec, cu respect, in fata gestului celor care fac in asa fel, incat copiii din bucatile de lume in care nu erau carti de ajuns, si nu erau nici sanse de ajuns, sa primeasca, in dar, dreptul de a creste frumos si de a ajunge oameni intre oameni.

Intra pe www.estedreptulmeu.ro si afla cum te poti alatura unei campanii nobile si curajoase, “Dreptul de a citi”. Iar eu, pentru ca vreau neaparat sa ducem cat mai departe solie de lectura si de inteles, pentru ca vreau sa ne dezmeticim la timp si sa le daruim nu doar copiilor nostri, ci si acelor copii care pareau condamnati la nesansa, predau stafeta scrisului catre doua prietene dragi si nespus de talentate, Corina Stoica si Amalia Nita, o data cu obligatia, cu rugamintea ca ele sa o dea mai departe, intr-un pay it forward superb, intr-un joc profund de-a binele si dreptatea, care va rostogoli, spre adevaratele rosturi, multe vieti de copii.

Corina, Amalia, va rog sa raspundeti si voi, pe blogul vostru, la intrebarea la care raspundem noi, aici: care este cartea care v-a bucurat copilaria si v-a transformat viata? Sub titlul si sub frumusetea carei carti va stau primii ani din viata? Si apoi, dati stafeta mai departe, catre alti prieteni ai vostri…

Despre vedete, ziaristi, patroni si alti demoni

Presa romaneasca e un taram al marilor compromisuri, un loc unde jurnalistii aleg, adesea, sa urmeze politici bolnave pentru a supravietui, pentru a avea un loc de munca, pentru a putea sa-si duca, eventual un pic mai bine, viata mai departe.

Nimeni, insa, nu sanctioneaza la timp excesele si abordarile absurde. Nu arunca nimeni cu piatra inainte sa se intample o nenorocire. Dimpotriva. Revistele de scandal se vand cu claia. Cine le cumpara, totusi, cand, acum, in ceas de doliu, poporul exclama la unison ca iubeste presa nobila, fara critici la adresa artistilor?

Emisiunile horror fac rating fabulos. Cine, Dumnezeu, se uita la ele cand acum natiunea se zgaltaie de scarba ca exista si altceva decat emisiuni culturale, care sa vorbeasca iscusit despre munca si opera artistilor patriei?

Traim intr-o tara cu public ipocrit si cu ziaristi saraci, care fac orice pentru bani. Asa se face ca jurnalisti buni, seriosi, care aveau reputatie solida, dar mureau de foame pe la cate un ziar fara tiraj sau la cate o televiziune fara audienta, ajung sa scrie sau sa spuna lucruri care, in timp, se vor intoarce impotriva lor. Dar, deocamdata, joaca pe sarma unor patroni care au ales sa promoveze mizeria care face rating. (Am trecut, initial, numele unor colegi de presa pe care ii aveam in minte, dar mi-am dat seama ca e absurd si nedrept gestul meu de a alege, fara niciun fel de ancheta, niste nume dintr-un noian, continuand eu insami un sir al nedreptatilor).

Am lucrat si eu ani multi la un ziar cu politica agresiva. Am scris si eu, si Simona, articole in care am puricat defectele vedetelor, alegandu-le, insa, intotdeauna, pe cele reale. Faptul ca scriitura noastra era prea iscusita pentru a cadea in absurd sau in oroare ne-a aparat intr-un mod salutar. Dar nu pe de-a-ntregul… Si nu toti pot face asta.

Chiar si acum, am publicat in numarul de iulie al Tangoului, cel aflat pe piata, un intreg dosar cu marturisiri legate de intalnirile noastre (mai mult sau mai putin) ratate cu tot felul de (mai mult sau mai putin) personalitati. Daca, Doamne, fereste, vreuna dintre ele ar muri maine, cititorii nostri s-ar intoarce spre noi sa ne zdrobeasca cu pietre. “Cum, ai scris ceva rau despre Mihaela Radulescu???”(post-mortem nu i-ar mai zice Raduleasca…) ; “Ai indraznit sa o critici pe marea doamna a teatrului, Irina Petrescu?!”… “Te-ai legat de insemnatul om politic Theodor Melescanu?”… “Ai asezat intr-un context negativ numele artistului Dan Puric?!!!” Din fericire, toti traiesc si le doresc sanatate indelungata si viata fericita. Si va marturisesc ca, uneori, presa nu “se leaga” de vedete, ci doar povesteste cate o intamplare, reala, comentand-o intr-un mod mai mult sau mai putin amanuntit.

Am primit cu capul plecat criticile voastre legate de faptul ca, mai demult, colega noastra Ioana Mandache a publicat intr-un ziar tabloid articole defaimatoare la adresa Madalinei Manole. Le-am citit si eu, abia acum, si recunosc ca mi s-au parut oribile. M-am gandit sa tac, apoi am inteles ca e, totusi, o chestiune pe care trebuie sa o lamurim. Da, Ioana Mandache a scris si in defunctul 7plus, scrie acum si in Tango. Scrie articole superbe, de care sunt mandra.

http://www.revistatango.ro/iurie_darie_si_anca_pandrea_fericirea_n_are_nevoie_de_acte-883.html

http://www.revistatango.ro/daciana_sarbu_si_victor_ponta_casatoria_este_un_miracol-1039.html

Daca am gresit primind-o in echipa noastra fara sa-i verific portofoliul, imi cer iertare. Daca v-am gresit decizand ca Ioana Mandache aduce in paginile noastre istorii demne de a fi publicate – si citite, si iubite – , va cer iarasi iertare.  Dar nu ma dezic de decizia mea.

Va ofer cuvintele Ioanei Mandache, care a dorit sa isi ceara iertare. Eu sunt prima care i-a acordat-o.

Cuvinte de iertare

In goana dupa senzational, scormonim cautand de cele mai multe ori lucruri urate despre anumite vedete. Se intampla sa blamam valorile, crezand ca ceea ce spunem noi in momentul respectiv este real. Dar in clipa in care dispare dintre noi un artist, reflectam si intelegem, abia atunci, abia tardiv, unde am gresit si ce rautati am spus din nevoia de a vinde cat mai bine un ziar – care nici macar nu e al nostru, ci al unui patron care nu semneaza textele cu numele lui, doar statele de plata, din cand in cand, eventual cu intarziere…

Am cunoscut-o pe Madalina Manole pe vremea cand abia incepuse relatia cu Serban Georgescu. Se vedea cu ochiul liber ca exista o poveste adevarata de dragoste intre ei, ca se completeaza unul pe celalalt, ca-i uneste o mare iubire, o mare speranta. I-am intalnit pe amandoi in acea perioada, au fost cateva articole de suflet, iar dupa aceea, dupa multi ani, am scris si lucruri foarte urate despre Madalina, urmand intocmai politica unei publicatii tabloide si reusind, astfel, sa fiu cumplit de nedreapta. Acum, cand o tragedie ne cutremura pe toti si cand ea a ales sa plece, poate, intr-o lume mai buna si, sigur fara presa de scandal, ne dam seama ca anumite lucruri sunt derizorii si ca nu merita sa „lovesti” pe nimeni astfel. Ca, uneori, randurile scrise din obligatie sau fara discernamant intr-un tabloid pot aduce mare durere celuilalt. Am simtit nevoia sa fac gestul de a-i cere iertare, poate nu prea tarziu, Madalinei pentru acele cuvinte care, in timp, s-au dovedit a fi neadevarate si nefondate. Simt nevoia sa cer iertare si cititorilor care, din pacate, cumpara publicatiile care contin asemenea articole. E prea tarziu acum sa intelegem ca Madalina face parte din patrimoniul national, e, ca de obicei, prea tarziu sa amintim ca ne dam seama de valoarea unui artist de-abia atunci cand pleaca intr-o alta lume… (Ioana Mandache)

Exista cineva care nu s-a gandit la sinucidere?

Dimineata mea otravita de vestea mortii Madalinei Manole s-a asezat, cumva de la sine, sub gandul, cumplit de onest, ca as fi putut fi eu in locul ei. Ca, poate, intr-un moment de ratacire, de cadere, de deznadejde, si mana mea s-ar fi putut intinde, fara parere de rau, catre un tub de somnifere. Si ca, la fel ca si in cazul ei, daca gestul meu ar fi fost faptuit la o ora frageda a noptii nu mi l-ar fi depistat nimeni pana in zori. Pentru ca, slava Domnului, toti cei langa si pentru care traiesc au somn adanc si sanatos, au minte luminata si senina, asa ca, oricat de mult m-ar iubi, nu m-ar cauta prin casa chiar daca ar constata, intre doua bateri somnoroase de pleoape, ca am evadat din asternuturi.

M-am gandit ca stiu ce inseamna sa fii un Rac chinuit si pagubos, care se intoarce iar si iar asupra trecutului, chiar daca stie ca tot ce s-a facut, s-a spus, s-a petrecut,  nu mai poate fi vreodata schimbat. M-am gandit ca eu sunt in stare sa inteleg ce inseamna sa fii mama, sa nasti, sa incerci sa iti revii si sa-ti reasezi, de una singura, toate echilibrele corpului bulversat de marile schimbari. M-am gandit ca stiu cum e sa iubesti cu deznadejde, sa traiesti numai prin si numai pentru barbatul gasit cu greu si adorat cu nesat, si apoi sa te prabusesti intr-o clipa de indoiala in care te sfasie banuiala ca poate, totusi, nici de data asta n-a fost sa fie, ca poate e, din nou, o iluzie, ca si in alte dati. Ca poate nu te iubeste cu adevarat. Ca poate nici nu exista dragoste.

Sunt oameni facuti din aluate fragile si splendide care, disecand realitatea mai mult decat altii, traiesc mai mult. Si mor mai mult. Eu cunosc atat de multe fiinte speciale, ciudate, delicate, incat am ajuns sa inteleg pana si resorturile tentatiei cumplite de a muri de buna voie. Si cred ca nu exista niciun om pe pamant care sa nu se fi gandit, candva, intr-o clipa de prabusire a inimii, ca poate ar fi mai usor sa nu mai stie nimic. Sa nu-i mai pese. Sa nu-l mai doara. Cunoasteti pe cineva care n-a fost atins niciodata, nici macar intr-o fractiune de secunda si de deznadejde, de gandul nemilos ca moartea ar fi o solutie? Exista cineva care sa poata spune, cinstit, “eu nu m-am gandit niciodata la asta”?

Vise rele

Dorm din ce in ce mai putin, probabil pentru ca ma tem tot mai tare de alunecarea in somn. Dincolo de granita visului ma asteapta, cel mai adesea, paduri otravite de serpi, tradari imposibil de suportat, curse disperate in care trebuie sa-mi salvez propria viata – in visele cat de cat miloase – sau viata copiilor mei, in cele chiar de neindurat. Credeam ca, in timp, pe masura ce ma voi invata sa dorm in bratele subtiri si puternice ale barbatului pe care il iubesc nebuneste, imi voi gasi linistea somnului. Dar parca e din ce in ce mai rau.

In anii din urma, cand adesea adormeam plangand de singuratate, in somn eram protagonista unor intamplari minunate. Visam ca ma indragostesc adanc si iremediabil si traiam, visand, vieti senine si lungi, alaturi de barbatul dorit si cautat mereu. Imi cresteam in tihna copiii si nasteam din nou, alti prunci facuti din iubire intreaga.

Mi s-au implinit toate visele de odinioara, iar, cateodata, imi pare ca am primit mai mult decat am cerut. Insa, de cand sunt fericita in viata mea cea adevarata, nu-mi amintesc sa mai fi avut, vreodata, un vis frumos. In schimb pot sa povestesc cu imbulzeala sordida de amanunte, cosmaruri dintre cele mai ingrozitoare, care ma fac sa nu mai vreau sa adorm.

Mi-a povestit astazi prietena pe care am intalnit-o ca bebelusii dorm senin si zambesc in somnul lor lung pentru ca se simt in siguranta. Pentru ca stiu ca parintii le vegheaza somnul si ii apara de orice pericole. Pe masura ce trece timpul, iar viata se face tot mai complicata, mai ales pentru cei care nu au parte de ocrotire, somnul copiilor ce cresc devine tot mai agitat si mai chinuit. Cei care nu se simt protejati se tem sa cada in somn, pentru ca stiu ca nu se mai pot apara singuri pe timp de vis… Primul cosmar vine o data cu prima nesiguranta.

As vrea sa fiu din nou copil cu suflet limpede si sa dorm fara sa ma tem de nimic. As vrea sa nu-mi mai fie atat de teama sa nu mi se spulbere fericirea in somn, sa nu imi plece dragostea peste noapte. As vrea sa traiesc frumos si sa visez frumos. Dar, deocamdata, umblu prin lume ametita de nesomn. Zambesc ostenit fericirii mele capatate cu greu, intind catre lumea mea splendida, pe care am visat-o o viata si acum o am cu adevarat, brate ametite de delir, priviri bantuite de teama. As vrea sa traiesc, mai departe, la fel de frumos, dar sa pot sa visez pe masura.  Doar atunci as fi, cu adevarat libera. Doar atunci ar fi totul bine. Doar atunci as sti ca, intr-adevar, exista vesnicie.