Lucruri despre care nu vorbim niciodata
Posted by Alice Nastase Buciuta on Jun 16, 2010 in Confesiuni | 23 comments
Exista in viata noastra, a tuturor, fapte, intamplari, lucruri despre care nu vorbim niciodata. Stergem din istoria noastra publica amintiri care ne dor sau ne-au produs atata umilinta, incat, daca am putea, am da timpul inapoi ca sa apucam sa cotim la timp, inainte de a le trai. Si, totusi, stim prea bine ca nimic din trecutul nostru nu mai poate fi schimbat. Nu exista decat acceptarea, dincolo de care, daca avem noroc, vine uitarea.
Am si eu istoria mea tulbure de orori, fundalul meu de fapte traite, pe care le-as vrea netraite. Este domeniul acela mlastinos in care s-ar avanta doar psihanalistii cu tupeu – sau cu experienta, totuna. Este taramul pe care eu nu pasesc aproape niciodata de buna voie, dar unde ma mana, uneori, visele mele nemiloase.
Ce facem cu intamplarile pe care nu am fi vrut sa le traim? Cu amorurile stalcite, cu promisiunile incalcate, cu deznadejdile ridicole? Cum ne eliberam de poverile amintirilor scabroase, ale intalnirilor hidoase, ale cosmarurilor intamplate in stare de veghe? In ce fel ne antrenam ca sa iesim la suprafata apelor propriei vieti chiar si atunci cand avem ghiulele de lacrimi si rusine agatate de glezne?
Nu am gasit inca raspunsuri. Inot mai departe si multumesc lui Dumnezeu ca imi sunt astazi apele limpezi, senine si line. Si incerc sa dorm cat mai putin, ca sa nu mai visez decat cu ochii deschisi. Ochii mei care au vazut lucruri pe care incearca sa le uite. Ochii mei care se lumineaza privind catre ziua nobila de azi, catre seara binecuvantata de maine.
Daca le-am trait, atunci au un rost. Acela de a ne invata anumite lucruri. Ne-au ajutat sa crestem interior si sa apreciem apele limpezi in care inotam acum. Mergem mai departe si ne bucuram de prezent.
Invatam sa traim cu toate amintirile noastre. Uneori e cumplit de greu pentru ca eu nu pot uita nimic. Imi amintesc tot. Si in zilele in care reusesc sa ma mint ca am uitat, locurile prin care trec, ploaia, marea, un copac, oamenii, unii dintre ei, tin sa-mi aminteasca. Nu stiu cum as putea invata sa uit, nu stiu daca toti oamenii pot uita cu adevarat…
Mi-am amintit acum o poezie tare frumoasa…
Precautie- Marin Sorescu
M-am imbracat c-o armura
Facuta din pietrele care-au ramas
Dupa ce a trecut apa.
Mi-am pus o pereche de ochelari
In ceafa,
Ca sa pot vedea numai
Cu mintea
De pe urma.
Mi-am protejat
Miinile, picioarele, gindurile,
Nelasind nici un loc liber
Care sa poata fi atins de mingiieri,
Ori de alte otravuri.
Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasa
De broasca testoasa
Ce-a trait 800 de ani.
Cind totul a fost gata
I-am raspuns tandru:
-Si eu te iubesc.
¿Todavía los lobos confunden sus lágrimas por aullidos?
Clipele imense pe care le-am trăit şi ne-au rănit şi ne dor, ne vor durea mereu rămân acolo, în temniţa sufletului. Nu le şterge nimic, nu ni le ia nimeni, rămân să ne ruşinăm de ele sau să ne străpungă absurd de ascuţit mereu, când ies la lumină, aduse de cine-ştie ce val din străfunduri de trăiri.
E povara şi plata de plătit aici, pe pământ.
Cred ca timpul ne ajuta mult. Dupa ce trece o vreme (aici intervalul de timp este diferit de la suflet la suflet), parca se mai pierde din intensitate si reusim sa mergem inainte. Da, asa e, la inceput mai greu, mai schiopatat, mai cu capul spre trecut, dar stim ca trebuie sa inaintam… apoi, daca avem noroc, apar si lucruri bune care ne mai distrag atentia, unele chiar reusesc sa ne cucereasca si lasam traumele deoparte, pentru o vreme.
Si eu am perioade in care imi revin toate gramada…si ma dezechilibreaza….dar m-am invatat ca drumul e inainte, tot inainte….
Dragostea are nevoie de istorie
Ca sa stie unde-a ajuns si de unde-a plecat,
Si ce forte nebanuite-au condus-o-n victorie
Si cine pe cine si cum a tradat…
Dragostea are nevoie de geografie,
Pentru ca intervin anumite distante
Si lungi despatiri ce nu pot sa fie
Trecute cu vagi ganguriri de romante…
Dragostea are nevoie de fizica,
De legile ei demonstrate durabil
Si nu pot sa cred ce-mi explica timizii ca
Totul e abur, si doar inefabil…
Dragostea are nevoie de anatomie -
Cat de sarac, tot mostenesti un trup ;
Hranim cu trupul nostru de-o vecie
Iubitii cu aprinsii ochi de lup…
Dragostea are nevoie de estetica,
De cea marxista, in primul rand
Cea mai umana si cea mai eretica,
Pentru ca ne desparte de trecut razand…
Si-apoi, lectiile de geometrie
Sa ne putem intersecta cu fiori…
Doamne, cata carte trebuie sa se stie
Pentru putina dragoste, uneori…!
Invatarea dragostei, Aurel Storin
http://www.youtube.com/watch?v=3BONEQmbXIg
Cel mai bine e sa le ingropam in tacere. Sa le inchidem undeva si nu, sa nu le mai dam drumul in veci. Iar peste ele s-asezam cu incredere iubiri frumoase si cuvinte de dor, si lucruri dragi si ganduri de zahar care s-acopere si sa-nchida cu greutatea lor toata tristetea sufletului nostru uitata cu voie in alte vremi, in alte veacuri. Si sa traim mai departe, sub povara frumsoului din viata noastra. Ca-i atat de scurta ziua, uneori, si noaptea, de asemeni, incat nu-i chip si nici nevoie sa le-amestecam, sa le patam cu greseli din trecut.
Alice, asa-i, sunt clipe din viata traita despre care nu vrem sa vorbim niciodata, desi nu numai ca nu le-am uitat, da parca, uneori ziua da mai ales noaptea, ne revin in memorie cu o intensitate dureros de acuta. Cele mai triste sunt cele in care, la momentul respectiv, ar fi fost infinit mai bine sa nu fi fost acolo. Si daca am facut greseli, de neiertat, Cineva, ne iarta!… Doar Iubirea lasata sa moara pentru ca nu am stiut sa o pastram vie, ne va taxa, candva…
Cineva mi-a spus de curand “atat de grozava si adio”…nu stiu sub ce sentimente ma raportam fata de el, dar ma simt de parca as fi bolnava.
Nu am plans inca – e mai grav ca nu s-a intamplat asta – pt ca pe la birou simt in orice moment ca imi vor iesi lacrimile fara sa le pot tine…In weekend plec la parinti, sper sa nu plang nici acolo – mama ar suferi mai mult decat mine.
Si tu, Alice, ai scris azi despre lucruri despre care nu vorbim niciodata…
Je, eu te tin strans de mana…
Cristina S., “formula” asta functioneaza…ma simt mai putin parasita…
Uitam doar daca ne loveste o nenorocire.
Alice, eu nu as fi vrut sa cunosc ceea ce se numeste ” sindromul cuibului gol ” si nici “survival syndrome ” .
Este greu sa mergi mai departe cu asemenea poveri… si totusi trebuie sa-ti regandesti continuitatea si chiar ascensiunea.
“Lucruri despre care nu vorbim niciodata” ne bantuie o viata-ntreaga, ne-alearga cu o viteza uluitoare si ne prind adeseori in capcana. Mie inca imi mai trebuie timp sa nu mai pot vorbi despre ele… sunt aproape la inceputul drumului astuia si ma straduiesc din rasputeri sa-mi infranez nesabuita dorinta de a le impartasi doar in speranta de a-mi gasi mie scuze si de a ma ierta. Probabil ca atunci cand voi reusi sa le inchid, ma voi ierta intru totul.
Lucrurile despre care nu vorbim niciodata… ne bantuie o perioada, mai lunga, mai scurta…si apoi devin o povara pe care nu o vezi dar o simti aproape fizic, o greutate, fara nume doar cu o varsta, cea a anilor in care ai crezut ca ai murit. Si se intampla minunea, vine o zi senina in care apele se limpezesc, realizezi ca nu, nu ai murit si cu toate astea ti-e frica pentru ca stii ca exista lucruri despre care nu vorbim niciodata…pentru ca rana din suflet sa nu se deschida din nou.
nu stiu ce fac altii si cat de grele le sunt ghiulelele de lacrimi si rusine agatate de glezne… dar eu nu stiu sa ma prefac ca mi-e bine cand mi-e rau… si atunci astept momentul in care inima mea reuseste sa invete sa descopere binele de rau, oamenii care ma iubesc de oamenii care ma doresc, rasariturile de apusuri, visele noastre de visele mele… si sa sper ca sunt suficient de norocoasa sa afle fericirea si adresa mea…
Uff,draga Alice,toti avem amintiri frumoase dar si unele mai putin placute,eu le asez pe cele neplacute in sertarele de jos ale memoriei si cum imi este din ce in ce mai greu sa ma aplec,refuz sa le mai ating…le tratez cu indiferenta si cand ele incearca sa cocheteze cu mine,gasesc imediat ceva de facut,nu las sa ma copleseasca,mi-ar dauna si ar insemna sa -mi fac rau cu buna stiinta…
In ultima vreme calatoresc mult,abia am revenit din nordul Italiei,am amintiri frumoase si le gazduiesc cu mare drag,ele imi fac sufletul mai senin si viata mai frumoasa.
Eu iti doresc zile spornice si implinitoare care sa nu-ti permita sa cazi prada amintirilor indizerabile.
Uite, asta e si problema mea. Nu stiu sa ma prefac! Din acest simplu motiv, m-am desconspirat de fiecare data cand as fi vrut sa par neutra, indiferenta chiar, la ceea ce vad ca se intampla sau la ceea ce traiesc eu insami. Am fost mereu expansiva in bucuria ce o simteam pentru tot binele care il vedeam in jurul meu sau imi era destinat mie. Am trait cu toata fiinta fericirea pe care o realizam concretizata in momentele respective. Stiam ca sunt doar clipe dar le traiam cu intensitate maxima. Aceiasi intensitate a starilor o am si pentru tristetea ce mi se aseaza pe chip si in suflet. Nu stiu sa fac frumos cand mi-e inima intristata, deceptionata si dezamagita de efemeritatea din lumea aceasta a noastra in care binele poate deveni atat de usor rau. Si este atat de greu deoarece fizicul este cel ce te acapareaza prin acuitatea durerii simtite. E asa de evidenta durerea incat o mima vesela si nepasatoare mi-e imposibil de abordat si este suficient ca cineva sa ma priveasca pentru a intelege ca lumea mea s-a destramat intr-o clipa. Stiu cum ar fi bine sa ma port, stiu ca ar trebui sa fiu altfel, dar nu pot sa fiu decat asa cum simt si, ca atare, ma port in consecinta. Uneori, cand am fost inteleasa si iubita, am fost acceptata, adeseori, din pacate, nu a fost asa. Ar fi trebuit sa invat sau barem acum, macar, la fara frecventa, ca o atitudine asupra vietii mai putin lipsita de implicare sufleteasca ar fi, daca nu mai corecta, cu siguranta mai eleganta. La judecata suprema voi da socoteala in primul rand pentru acest lucru. Cer de acum, clementa si sper la circumstante atenuante…
Moi,pentru tine o imbratisare plina de dor!
Cuvantul “mlastinos”, rupt, desigur, din context, mi-a amintit niste versuri care se potrivesc, Doamne ce bine se mai potrivesc…. Citeste si zambeste:
“Eu
nu ma caiesc,
c-am adunat in suflet si noroi-
dar ma gandesc la tine.
Cu gheare de lumina
o dimineata-ti va ucide-odata visul,
ca sufletul mi-asa curat,
cum gandul tau il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plange mult atunci ori vei ierta?
Vei plange mult ori vei zambi
de razele acelei dimineti,
in care eu ti-oi zice fara umbra de cainta:
‘Nu stii,
ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?”
Alice.. trebuie sa neiertam pe noi pentru lucrurile despre care nu vrem sa vorbim.
de uitat nu vom uita nicicand dar daca iertam va fii mult mai usor.
Uncommitted, am citit si eu. Si am zambit . Nu stiu de ce zambetul mi-a fost putin amar dar cred ca se pune, asa-i ?
…
Am citit , si am lacrimat, sunt atatea femei ranite, si nu stiu ce sa fac sa ma bucur ca nu sunt singura, sau sa plang ca suferim atatea…..sunt atea lucruri nespuse,nerostite in sufletul fiecareia, iti apar ca niste clisee in ochi,te poticnesti uneori sub povara lor, iti elan sa te indrepti, sa mergi mai departe, dar ce faci atunci cand obosesti? Atunci cand treci din esec in esec,cand aduni o gramada noua de lucruri nespuse , si le adaugam la cele vechi,iar povara se face tot mai grea, si cand te gandesti ca doar un suflet, un suflet amarat ce tremura si spera, cara toata aceasta povara……