Uratenie pe muchie de cutit

Ma intristeaza, ma fascineaza si ma stanjeneste deopotriva emisiunea de la Pro Tv. Femeile acelea urate, care sunt nevoite sa-si exhibe defectele cum fac cersetorii care isi expun membrele ciuntite si diforme ca sa primeasca bani, se declara convinse ca fericirea vine neaparat daca ai soldurile mai inguste, dintii mai bine aliniati sau nasul mai carn.

Banuiesc ca, in timp ce urmaresc periplul fascinant al transformarilor absolut uluitoare, toti ceilati urati ai planetei sunt cuprinsi de disperarea ca ei nu-si permit sa faca toate operatiile costisitoare la capatul carora sta viata implinita. Si ma intreb, si va intreb: e corect sau e de-a dreptul imoral sa induci publicului o asemenea idee? Frumusetea proportiilor masurate cu grija inseamna fericire? Liniile fara defect ale trupului sunt dublate de linii norocoase in palma destinului?

Eu cred ca suntem pe o pista gresita. Ca uitam ca tine de puterea noastra de a ne impaca cu noi insine si de a ne echilbra rosturile dinauntru cu formele pe care le aratam lumii. Am o prietena care a suferit toata viata pentru ca nu are sani. O operatie cu implanturi i se parea limanul salvator care i-l va aduce pe barbatul iubit in casa si in viata. Intr-un final, operatia a avut loc, insa barbatul cu pricina si-a vazut mai departe de treburi si nu s-a lasat induplecat de noile contururi, atat de apetisante. Ea a renuntat la gandul ca sanii schimba viata, dar a inceput sa coaca ideea ca, daca ar avea musculatura mai tonifiata, ar putea pasi mai tantosa prin lume si, astfel, ar avea succes mai mare in iubire.

Imi pretuiesc trupul si ma ingrijesc cat sa ma simt bine in pielea si in inima mea. Stiu si ca daca m-as lasa de izbeliste si as umbla sleampata pe sub ochii iubitului meu, s-ar putea sa-l fac sa ma placa din ce in ce mai putin, sa ma doreasca tot mai anemic. Dar stiu si ca frumusetea mea vine, inainte de toate din puterea mea de a fi autentica, din respectul meu pentru curatenie, din lumina pe care o port in suflet, ca o aura a dragostei mele.

Sunt convinsa ca toate operatiile isi au rostul lor. Sunt total de partea celor care isi corecteaza defectele si cred ca asta poate aduce multa eliberare in vietile noastre. Dar stiu si ca puterea noastra de a fi fericiti si linistiti in inima noastra vine din cu totul altceva decat din accesul la corectarea unor linii de carne, atata timp cat liniile sufletului sunt incalcite si strambe, cat bataile inimii nu au ritm si armonie, cat proportiile asteptarilor noastre sunt stranii si stau pravalite in unghi ascutit.

Sase luni

“Cum au trecut cei cinci ani de cand ai lansat revista Tango?”, m-a intrebat tanara reportera de la B1tv la petrecerea noastra aniversara, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi si am raspuns, inghitindu-mi nodul de lacrimi din suflet: “Ca cinci clipe”. Si tot cu ochii in lacrimi imi raspund la intrebarea care se asaza asupra zilei de astazi: Cum au trecut cele sase luni de cand am nascut-o pe Izuta?…

Ca sase clipe. Ca sase batai de inima. Ca sase zbateri de puls, ca sase atingeri de lumina.

Si, totusi, s-au intamplat atatea… Doua carti scrise de mine si ilustrate cu fotografiile minunate ale iubitului meu, Paul Buciuta: Cartea Dragostei- Avon si Dragostea e un bonsai. Mii de kilometri in masina. Zeci de mii de kilometri in avion. Intalniri cu zeci de oameni noi. Doua verighete albe pe degetele noastre. Truda splendida si grea pentru sutele de pagini ale Tangoului. Patru cure de slabire. Doua carti ale Ninei Cassian: Memoria ca zestre si Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru. Un botez. O cununie. O singura dragoste mare.

Sase luni. Sase clipe. Sase vieti. Cele mai frumoase pe care mi le-as fi putut imagina vreodata.

Geloziile mele

Sunt geloasa pe femeile care se uita dupa iubitul meu – si sunt destule, pentru ca el e frumos ca un zeu care nu poate trece neobservat…

Sunt geloasa pe femeile care vorbesc cu prietena mea – si se-nghesuie toate, pentru ca ea e ca nimeni alta pe pamant si in cer…

Sunt geloasa pe copiii cu care se joaca copiii mei – si ei se joaca mereu, si uita de mine, si eu ma bucur si ma intristez deopotriva…

Sunt geloasa pe cititoarele altor reviste – si sunt nenumarate, pentru ca revistele altora au numele scrise pe toate gardurile si eu sufar, si ma zbat, si ma lupt sa arat lumii minunea mea numita Tango…

Sunt geloasa pe toate secundele in care barbatul pe care-l iubesc a trait fara mine, sunt geloasa pe anii pe care prietena mea i-a trait cautand alte legaturi de viata si de moarte, sunt geloasa pe serile in care prietenele mele de pe blog se muta pe alte bloguri, sunt geloasa pe filmele la care cei dragi mie au plans fara mine, sunt geloasa pe muzica pe care n-o ascult, sunt geloasa pe scrisorile pe care nu le pot scrie…

Citesc in reviste adaptate la viata ca nu trebuie sa iti marturisesti niciodata slabiciunile. Sa te arati lumii negeloasa, sa-i spui zi de zi iubitului cat esti de frumoasa si cum n-ar putea gasi o alta ca tine nici intr-o mie de ani, sa le explici colegilor ca nimeni nu poate face ce faci tu, sa le povestesti amicilor ca nimeni nu gateste ca tine, sa te confesezi prietenelor ca, oi avea tu puncte slabe, dar esti sigura ca nimeni nu face dragoste ca tine. Dar eu nu sunt asa. Si nici nu vreau sa fiu. Sunt inconjurata de femei care se cred frumoasele planetei, dar care sunt cu morala sub nivelul marii si cei din jur le cunosc ca pe niste iepe breze, am avut colege care erau gata sa jure ca eficienta ca a lor nu mai gasesti intr-o mie de firme, dar care, prea sigure de maiestria lor, faceau gafe dupa gafe si-apoi se consolau ca, oricum, nimeni n-ar fi putut face mai bine, si am avut prieteni care se credeau atat de smecheri, incat toata lumea radea de ei pe la spate, inclusiv nevestele lor care ii inselau.

Eu sunt asa cum sunt. Geloasa. Ezitanta. Indragostita. Perfectionista. Nesigura. Sensibila. Romantica. Indurerata. Ciudata. Ca si voi. Nu-i asa?

Lucruri despre care nu vorbim niciodata

Exista in viata noastra, a tuturor, fapte, intamplari, lucruri despre care nu vorbim niciodata. Stergem din istoria noastra publica amintiri care ne dor sau ne-au produs atata umilinta, incat, daca am putea, am da timpul inapoi ca sa apucam sa cotim la timp, inainte de a le trai. Si, totusi, stim prea bine ca nimic din trecutul nostru nu mai poate fi schimbat. Nu exista decat acceptarea, dincolo de care, daca avem noroc, vine uitarea.

Am si eu istoria mea tulbure de orori, fundalul meu de fapte traite, pe care le-as vrea netraite. Este domeniul acela mlastinos in care s-ar avanta doar psihanalistii cu tupeu – sau cu experienta, totuna. Este taramul pe care eu nu pasesc aproape niciodata de buna voie, dar unde ma mana, uneori, visele mele nemiloase.

Ce facem cu intamplarile pe care nu am fi vrut sa le traim? Cu amorurile stalcite, cu promisiunile incalcate, cu deznadejdile ridicole? Cum ne eliberam de poverile amintirilor scabroase, ale intalnirilor hidoase, ale cosmarurilor intamplate in stare de veghe? In ce fel ne antrenam ca sa iesim la suprafata apelor propriei vieti chiar si atunci cand avem ghiulele de lacrimi si rusine agatate de glezne?

Nu am gasit inca raspunsuri. Inot mai departe si multumesc lui Dumnezeu ca imi sunt astazi apele limpezi, senine si line. Si incerc sa dorm cat mai putin, ca sa nu mai visez decat cu ochii deschisi. Ochii mei care au vazut lucruri pe care incearca sa le uite. Ochii mei care se lumineaza privind catre ziua nobila de azi, catre seara binecuvantata de maine.

Intre Scyla si Caribda

Imi vine foarte adesea gandul sa plec din tara. De cate ori ma infurii, de cate ori simt ca nu mai pot, de cate ori mi-e ciuda pe lenea sau pe nesimtirea compatriotilor mei, tot de atatea ori imi rasare in minte gandul ca as putea pleca inspre alta tara, unde sa imi daruiesc o noua viata.

Si-n vreme ce eu zidesc una peste alta promisiunile mele desarte, prietenii mei care au avut ideea asta inaintea mea se intorc, care mai de care. Unii cu coada intre picioare, altii mandri ca si-au dus indrazneala pana la capat, unii cu ceva bani stransi la tescherea, altii mai saraci decat atunci cand au plecat. Fiecare cu cate un alt motiv de intoarcere – dar toti plecati din acelasi motiv… Ducand cu ei, dintr-un continent in altul, cate-un fuior de dor cumplit, in a carui melancolie amara ma recunosc, desi nu am plecat, inca, niciodata.

De ce nu am plecat din tara mai demult? La un moment dat, din lasitate. La alt moment, din teama. Candva, din dragoste de un barbat care nu ar fi plecat cu mine. Altcandva, din neputinta de-a scapa dintr-un hatis de incalceli familiale. Si, intotdeauna, din dragostea pentru ceea ce pot spune, gandi, canta, rosti, recita, sopti si visa in limba romana.

Mi-e dor sa traiesc intr-o tara frumoasa, unde viata e buna cu toti, dar tara aceea nu ma exista nicaieri. S-au otravit toate sperantele care faceau sa ne dea in clocot setea de transhumanta intercontinentala. Criza dusmanoasa ne-a ridicat (ne-a coborat?) in rang, facandu-ne egali cu nemtii si cu americanii.

Unde-as putea sa plec, daca as mai vrea sa evadez? In ce coltisor de lume sa ma adapostesc de alte dezamagiri, de amagiri proaspete, de disperari, de deceptii? Nu stiu. Nu mai stiu. Si atunci ma asez din nou la umbra versului lui Marin Sorescu si spun: o sa-mi fac o casuta aici pe valuri, o sa-mi ridic un cort in coltisorul asta mai ferit, intre Scyla si Caribda… Si raman, raman, raman…

Raman. Dar cine mai ramane cu mine?… Si cine o sa ma ia cu el, cand n-o sa mai pot sa raman?…