Suntem ceea ce citim?

“Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru” este, de fapt, o poveste de dragoste. Si abia acum, dupa ani nesfarsiti de cautari si asteptari, inteleg ca, poate, setea mea neostoita de iubire imi vine din felul in care mi-am ales istorioarele copilariei. In timp ce alti copii citeau povesti cu marinari si balauri, eu invatam, constiincios, ca dragostea e singurul liman catre care merita sa alergi. Desluseam, in versurile splendide ale Ninei Cassian, lumina si culoarea iubirii implinite. Tanjeam sa ma fac mare, sa-mi gasesc perechea trecand peste oricate obstacole, si sa nasc pui frumosi, care sa ii semene celui care mi-a implinit rostul, iubindu-ma.

Ne schimba viata povestile copilariei?

Suntem ceea ce citim?

Cand ne facem copiii?

Am ras mereu de formula pe care o folosea odinioara Ion Cristoiu, pe vremea cand scria zilnic editorialul unui cotidian si, tot zilnic, aparea la televizor, inainte de miezul noptii: “cum am scris eu in editorialul meu de maine”… Dar asa imi vine si mie sa imi incep articolul: “cum am scris in interviul de luna viitoare”…

Am stat de vorba cu doctorita care m-a ajutat sa o nasc pe Iza, cu dr. Cezara Bucur, un renumit specialist al fertilizarii in vitro. Si am intrebat-o despre varsta cea mai potrivita pentru a avea copii, despre starurile de la Hollywood care, mai toate, devin mamici peste 40 de ani, despre o planeta populata de o specie care tinde sa isi piarda puterea de a se reproduce fara ajutorul medicinei.

Am aflat ca fertilitatea este in scadere. Ca tot mai multe femei intra in menopauza precoce, ca barbatii sunt tot mai infertili. Si ca daca in momentul de fata, in Israel, un copil din zece este facut prin fertilizare in vitro, in 30 de ani, indragostitii de pe intrega planeta vor sta mai mult la usa cabinetelor de specialitate decat in propriul lor dormitor.

Insa eu privesc in jurul meu si vad o gramada de tineri care, desi ar vrea sa aiba copii, nu au curaj sa se ia la tranta cu saracia. Imi amintesc eu insami cum am promis ca nu voi avea copii decat dupa ce voi avea casa si masina. Si stiu si nenumarate femei care si-ar dori sa devina mame, daca barbatii langa care traiesc ar fi atat de responsabili, incat sa vrea si ei sa devina tati.

Din pacate, amanarile duc tot mai adesea la complicatii greu de rezolvat. Vine o zi in care se poate sa parchezi zilnic masina scumpa la subsolul apartamentului din blocul luxos in care te-ai mutat, dar si o data la doua zile in fata cabinetului ginecologic unde ti se spune ca, din pacate, nu se mai poate face nimic. Vine o zi cand e posibil sa nu mai poti indura regretul ca ai facut un avort in loc sa faci un miracol. Vine o zi in care, ce pacat!, se face prea tarziu pentru nemurire.

Mai presus de suflet

Cotrobai prin istoria mea personala si frunzaresc amorurile pe care le-am trait, incercand sa gasesc sensuri noi, seve noi pentru dragostea mea mare, definitiva, pe care vreau sa o pastrez neciobita.

Privind in urma, constat cu cata usurinta am expediat in uitare iubirile in care trupurile nu s-au atins, dar sufletele au fost flamande unul de celalalt. In schimb, cele in care n-a fost iubire, doar cate o atingere vinovata si trecatoare, stau bine scrijelite pe liste.

Am iubit candva un barbat pe care nu l-am intalnit niciodata. Dar mi-am petrecut luni bune din viata scriindu-i, impartasind cu el cele mai ascunse ganduri si tresariri ale mele. Am construit cu el si pentru el o lume a viitorului in care ar fi trebuit sa ne regasim. Si sa fim fericiti. In care sa fim prieteni, si iubiti, si frati, si soti, si parinti. N-am fost nimic din toate astea. N-am fost nimic. Dar el, chiar daca a ales sa spuna ca nu a existat, a facut parte din viata mea, profund, dureros, impartasit. El, necunoscutul, stie despre mine lucruri pe care, poate, barbati care au dormit pe aceeasi perna cu mine nu le vor afla niciodata. Si, totusi, in panoplia iubirilor mele, el nu cantareste mai mult decat o umbra. Pentru ca asta a fost. O umbra. O himera otravita.

In schimb, amoruri de-o vara, sau chiar de-o seara,  fac parte adanc din viata mea. Nu le pot renega, nu ma pot dezice de ele, desi as vrea. Pentru ca a existat atingere, si pentru ca nimeni, niciodata, nu va putea contesta povara splendida a materialului.

Cand te intreaba daca ai avut sau nu ceva de impartit cu un barbat, oamenii precizeaza: te-ai culcat cu el sau nu? Daca spui ca nu, rasufla usurati. N-a fost, deci, nimic… Si, totusi, eu indraznesc sa cred ca trupul nu e mai presus de suflet. Ca ar trebui sa stivuim in alta ordine iubirile una peste alta. Sa putem sterge din istorie amorurile in care doar carnea amara s-a mistuit in intalnire, o carne fara aspiratii la eternitate, si sa dam dreptul la slava amorurilor in care am sperat pana la cer, chiar daca degetele nu au ajuns niciodata mai departe de taste. Si apoi, dupa reasezarea in intelesuri, sa recunoastem ca, de fapt, la Judecata de apoi, nu vor fi cantarite nici unele, nici altele. Jumatatile de masura vor fi azvarlite in iadul anilor pierduti. Si doar marile iubiri, in care si sufletele s-au recunoscut, si trupurile s-au implinit unul prin celalalt, vor fi argumente ale eternitatii. Iubirile rare, de care nu avem parte decat o data intr-o viata de om.   Iubirile nesfarsite, cu trup si cu suflet, cu lacrimi si miracol. Cu verigheta alba pe deget. Cu lalele rosii, intr-o primavara ploioasa.

Sa fii slaba

Prietenele mele toate, fara nicio exceptie, sufera de pe urma faptului ca nu sunt suficient de slabe. Eu insami ma asez in fruntea plutonului si ma perpelesc, si sufar, si fac foamea pana ajung in pragul lesinului. Pentru ca mi-a intrat in cap ca nu sunt si nu voi fi niciodata indeajuns de slaba, cat sa ma simt stapana pe farmecele trupului meu.

Nu stiu cand ne-a intrat tuturor in creier ideea ca, daca nu suntem piele si os, nu avem dreptul la fericire. Mi-e imposibil sa cobor inapoi pe un fir de psihanaliza si sa ma dumiresc cum am ajuns sa asez intr-o relatie de directa proportionalitate gramele cu dramele. Dar ma uit, bulversata, la spectacolul tragi-comic pe care il joc in fiecare zi, in care mi-e foame si asta ma face sa ma simt vinovata, in care mi-e rau si, ca sa ma vindec, mai arunc pe gat o pastila de slabit, in care inventez trude noi care sa ma oblige sa sar peste mese, si sa nu dorm, si sa nu uit sa ma naclaiesc de o mie de ori pe zi cu creme care sa faca minuni- dar nu fac.

Stiu, toata lumea imi spune sa am rabdare. Sa respect regula celor noua luni in care iti revii dupa sarcina, care sa contrabalanseze cele noua luni in care ai luat proportii spectaculoase. Mai sunt si cei care imi arunca explicatia care ma enerveaza cel mai rau: pentru o femeie de 40 de ani, cu trei copii, arati indeajuns de bine. De parca, atunci cand mergem pe strada, ar scrie pe fruntea noastra: femeie cu copii, femeie de atatia ani, femeie cu metabolism mototol…

Dar niciuna dintre duduile care nu se simt indeajuns de slabe nu are rabdare. Prietenele mele, la fel ca si mine, sunt in stare de orice nebunie ca sa slabeasca. Una tine regimul cu o saptamana de mancat numai mere. Alta e regina disociatului. Am o prietena buna careia ii miroase pielea a varza, de la zecile de galoane de supa de varza pe care le inghite in nestire. Si o alta care a ajuns la performanta de-a trai doar cu suc de mere. Astimp, se mai tarasc, rar si, evident, fara pic de vlaga, pana la cate o sala de sport. Dar, cel mai adesea, daca isi permit, lesina pe salteaua vreunui maseur si ii poruncesc sa le racaie fara mila si sa le invineteasca, doar-doar s-or mai strivi cocoloasele de grasime. Pentru ca traim intr-o lume in care e musai sa fii slaba. In care, daca, intamplator, gasesti un barbat care te iubeste si cand esti mai plinuta, care te dezbraca si cand ai cateva kilograme in plus, incepi sa il banuiesti ca are cu tine o relatie din interes. Pentru ca noi stim ca nu putem fi fericite decat atunci cand ne zdrangane oasele lovindu-se unul de celalalt, cand avem umeri teposi si coate ca pumnalul. Pentru ca noi stim ca, oricum, nu putem fi fericite, si-atunci inventam, la infinit, alte si alte motive…

Sa iubesti putin

Mi-am propus, intr-o zi, sa iubesc mai putin. Sa-mi preschimb dragostea mare intr-o iubire calduta, care sa ma faca sa zambesc, dar sa nu ma lase sa plang niciodata. Intr-o zi, in care iubisem atat de mult, incat ma durea inima, m-am hotarat sa ma apar pe mine de mine.

Urmatoarea zi a fost pufoasa si blanda. Eu am fost amabila si dulce, si am purtat pe obraz, de dimineata pana seara, un suras cu parfum de prajitura. Cand s-a aplecat sa ma sarute, eu l-am pupat, vanilat, din varful buzelor: tzoc, tzoc.

In ziua aceea nu mi-am mai inclestat mana de mana lui, cu deznadejdea mea dintotdeauna, ci, cand am traversat strada, m-am agatat delicat de degetul lui mic. Iar la cafea, in loc sa-i desenez o inima de spuma, am facut o steluta, draguta, draguta.

Pentru prima data dupa multe vreme, am adormit inaintea lui, si am dormit bustean, toata noaptea. Iar dimineata, nu mi-am amintit ce-am visat, dar sigur fusese un vis rasfatat. Si-atunci, multumita, mi-am propus sa nu mai iubesc mult niciodata.

“Azi te iubesc putin”, i-am marturisit, obligata de privirea lui care ma masura uluita, din cap pana-n picioare, sa vada de ce nu mai seman cu femeia de ieri. Si el s-a intristat, dar eu nu am suferit, pentru ca-l iubeam doar putin, si m-am gandit ca o sa-i treaca in curand. Si asa a fost. I-a trecut aproape imediat. Mi-a zis ca se multumeste cu oricat de putin i-as darui. Ca ma iubeste el indeajuns, cat sa ma faca fericita. Ca si daca nu l-as mai iubi, m-ar iubi el, fiindca nu poate sa schimbe nimic.

Si-atunci m-a durut inima din nou. S-a spulberat dintr-o data toata pufosenia zilei mele furate de la viata si de la dragoste. Si m-am perpelit, mai departe, in fericirea mea indurerata, in iubirea mea prea mare ca sa nu ma sfasie, in nebunia vigilentei mele indragostite, a atentiei mele panditoare, a sensibilitatii mele mereu pregatite sa sangere.

Nu am nicio indoiala: e mai bine sa iubesti cu masura. Sa iti asezi sentimentele si asteptarile intr-o matca posibila, convenabila, amabila. Sa nu treci niciodata pragul nebuniei, sa nu cunosti nicicand gustul deznadejdii. Sa nu te ineci, din prea multa iubire, in apele otravite ale geloziei. Sa nu te mistui de nesomn, sa nu te lasi oropsita de intrebari fara raspuns.

Dar ma tem, tot mai adesea, ca nu se poate asa. Incep, tot mai mult, sa ma tem ca e greu de gasit drumul unei iubiri enorme si senine.  Incep, tot mai mult, sa ma tem.