Domnul a dat, domnul a luat

Ma adaptez cu greu la noul meu nume, desi am ales sa il port din iubire – si nu pentru ca nu s-ar fi putut altfel. Nu stiu sa ma prezint cu noul nume “de scena” pe care mi l-am ales, asa ca revin, adolescentin, la o prezentare absurda pentru o femeie de 40 de ani, si-mi spun doar prenumele: Alice.

In acte port doar numele lui. In semnatura, port si vechiul nume, si noul nume. In inima mea nu mai stiu cum ma cheama. Si tocmai din bulversarea asta, mi se face mila si mi se face drag de toate femeile lumii care au trecut prin acelasi chin, pentru unele dulce, pentru altele nesuferit. O vad la televizor pe Beatrice Rancea, si-mi imaginez cat de greu trebuie sa ii fi fost sa treaca peste hopul renuntarii la un nume celebru, Bleont- al sotului care-a parasit-o pentru alta – si sa se lupte sa-l impuna pe cel pe care il poarta acum. Ma uit lung la Ileana fosta Pescariu, actualmente Badiu. La Andreea Marin devenita Banica, la Mihaela Schwartzenberg redevenita Radulescu. Si imi amintesc si de epopeea cvasiridicola a Adrianei Bahmuteanu, care, fiindca n-a capatat acordul fostului sot, Bahmutan, sa pastreze numele pe care il facuse cunoscut, a decis sa isi ia un psedonim asemanator si sa anihileze protestele ex- consortului. Pentru ca, da, asa cum barbatii ne dau numele lor, au dreptul sa ni-l ia. O femeie la divort nu poate decide cu de la sine putere ca ramane sub palaria numelui capatat la casatorie. Are nevoie de bunavointa fostului sot – si de semnatura lui in fata judecatorului – ca sa il poarte si dupa despartire. Domnul a dat, domnul a luat.

Stiu povesti cu oameni care s-au despartit sau erau cat p’aci sa se desparta in pragul nuntii, fiindca nu s-au inteles asupra numelui. Stiu istorii cu femei care nu-si mai regasesc identitatea, sau celebritatea, sau lejeritatea. Eu, de pe urma schimbarii numelui am pierdut viza de America – a trebuit sa aplic pentru alta…- si am castigat intorcerea, vertiginoasa, la prenumele dezgolit de alte brizbizuri, ca o revenire la inocenta.

Sunt Alice Nastase, mama Ilonei si a lui Victor, sunt Alice Buciuta, sotia barbatului pe care il iubesc, sunt Alice Nastase Buciuta, faptura indragostita, insingurata, fericita, speriata care incearca sa se aseze in noua sa viata senina si in noua ei semnatura neexersata indeajuns. Sunt Alice Ionescu, eleva de liceu. Sunt Alice a voastra, a lui, a tuturor, a nimanui. Sunt o inima rosie atarnata de gatul unei femei fara nume.

Noi, sfintii si ingerii

La intalnirea noastra de la Timisoara, am povestit la masa despre dorinta mea de a gasi nasi care se iubesc de o viata. Le-am impartasit prietenelor mele tristetea ca nu am gasit pe nimeni care sa ni se potriveasca. Ca asteptam inca intalnirea aceea care va aduce cu ea revelatia. Si acolo, la masa din cafeneaua eleganta in care ne-am petrecut dupa-amiaza, Moi a spus cu glas timid ca ea si sotul ei ar indeplini toate conditiile. Si ca, pe deasupra, tin la noi si la Izuta noastra.

“Tatal meu e preot”, ne-a spus si Horiana, invitandu-ne, daca vom vrea vreodata, in bisericuta plina de har divin si de daruirea parintelui sau. Iar noi am zambit, promitand sa nu uitam invitatia lor. Si am trecut mai departe cu conversatia. Se facuse deja seara, seara inalta, plina de suflet…

Cand am plecat din cafenea, dupa ce ne-am luat la revedere de la prietenele noastre Moi, Lotusul, Silvana, Doina, Porumbita, Andreea, Horiana, Simone si Emily, purtand inca in suflet intalnirea splendida pe care o avuseseram in Deva cu Monica si Cora, ne-am privit unul pe celalalt. Si am stiut ca asa trebuie sa fie.

Intr-un fel minunat, toate imi sunteti nase, si fine, nu doar prietene. Intr-un fel induiosator, imi sunteti toate domnisoare de onoare, iar buchetul meu de trandafiri albi l-ati fi meritat fiecare dintre voi. Numai ca, intr-o zi cu lumina senina, noi am ales… si am trecut la fapte.

Ne-am cununat duminica dimineata, intr-o biserica goala de oameni si plina de sfinti si de ingeri. Ne-au fost alaturi nasii nostri, Luminita- Moi si Mircea, si cateva dintre timisorencele dragi- cele pe care am indraznit sa le mai sunam in miez de noapte, cand am stiut ca asa va fi, cu adevarat: Horiana si Anisia, Simone, Laura, Lotusul, Emily. Emily, fata frumoasa ca Alba ca Zapada, mi-a fost alaturi toata dimineata, ajutandu-ma sa aleg, din goana, rochie  alba. Si floare de asezat in par. Si sandale de matase, care sa-mi poarte pasii inaintea altarului… Iar dupa ce noi am devenit soti in fata Domnului, dezlegandu-ne de vechile pacate, de vietile trecute, dupa ce ne-am unit dragostea pana la moarte, am botezat-o pe fetita noastra, Iza Miriam, rugandu-ne s-o aiba in paza Maica Domnului si s-o vegheze dragostea celor din jur, pentru totdeauna.

P.S. Buchetul meu de mireasa a ajuns la Simone, iar eu m-am rugat, acolo, in biserica, nu doar pentru dragostea mea, ci si pentru a voastra, prietenele mele care inca asteptati iubirea.

Cum sunt nasii, asa-s si finii?

Am amanat indelung botezul Izei, pentru ca ne-am propus sa facem totul ca la carte. Sa ne cununam noi,  mai intai,  si nasii nostri sa  fie  si  nasii fetitei noastre.

Numai ca, aici, istoria s-a impotmolit. Pentru ca am pornit de la premisa – corecta sau poate nu, dar credibila – ca destinul nasilor se reflecta in cel al finilor. Ca, daca te conduc la altar doi oameni a caror casnicie merge cam sonticait, care sunt, si ei, la a doua, a treia incercare matrimoniala, sau la o noua impacare dupa ultimul adulter, daca sunt plictisiti si nu mai cred de mult in valorile iubirii eterne, s-ar putea sa atragi asupra destinului tau de mire aceleasi fuioare de compromisuri.

Noi, indragostitii regasiti abia la 20 de ani dupa dragostele dintai, ne-am incapatanat sa cautam nasi mai in varsta decat noi. Oameni care se iubeau intreg in anii in care noi ne multumeam cu jumatati de iubiri. Care mergeau inainte in anii in  care noi invataseram deja sa dam inapoi. Crestini mai intelepti ca noi, ca sa ne putem aseza sub ocrotirea lor de parinti alesi de Dumnezeu. Asa ca am cautat – mult si bine… –  soti care s-au luat la tinerete, care nu s-au gandit vreodata sa se desparta. Oameni buni. Oameni dragi…

Dar, la un moment dat, ne-am gandit ca nu vom intalni niciodata pe cineva care sa indeplineasca atata duium de criterii. Ca nu mai exista pamanteni trecuti de 40, 50 de ani, care sa se iubeasca de la bun inceput, si ca, daca vom insista, ne vom pomeni avand de-a stanga si de-a dreapta, in biserica, doi indivizi blazati, care nu au divortat unul de celalalt fiindca le-a fost ori lene, ori frica, nu fiindca nu mai puteau trai unul fara celalalt. Si am fost cat p’aci sa ne reevaluam pretentiile. Nu inainte de a-i intreba pe cei din jur. Poate fi adevarat ca destinul casniciei nasilor se reflecta asupra iubirii celor cununati? Oare merita sa crezi ca dragostea celor care iti asaza verigheta pe deget si cununa pe frunte va ocroti dragostea ta?

Eu m-am tot intrebat, pentru dragostea mea pe care o vreau fara sfarsit. M-am tot intrebat, pentru ca am tanjit din prima clipa a iubirii mele, ca , de data asta, sa fie totul perfect. Si pentru totdeauna.

La inceputul lumii

E ca si cum as vedea marea prima oara. Pentru ca e prima data cand o privesc cu ochi in care e loc si pentru fericire, si pentru speranta, si pentru lumina, deopotriva. Suntem noi, la inceputul lumii, redescoperind, rand pe rand, toate frumusetile  pamantului, pe langa care am trecut pana acum, parca fara sa le inteleg. Pentru ca nu am avut niciodata atata dragoste si atata rost.

Read More

Din dragoste, din frica

Am scris cu cateva zile in urma un articol in care pomeneam despre cei care nu-si tin cuvantul. Am primit sapte reactii – chiar sapte, nu e nici o metafora, nici o hiperbola- de la oameni mai mult sau mai putin suparati, care mi-au scris sau mi-au spus ca au simtit imediat ca la ei m-am referit. Si ca dezvaluirea mea i-a durut. Ca nu se asteptau sa fac publica o nemultumire care ii vizeaza atat de clar – au zis unii -, si ca, oricum, ei au avut motive serioase sa nu se tina de cuvant – imi explicau altii. Cineva, o singura persoana, mi-a spus ca ii pare rau ca m-am suparat pe el si ca o sa se straduiasca sa nu ma mai dezamageasca. Dar eu nu scrisesem avand pe cineva anume in minte, ci punand intr-un puzzle mai multe feluri de uimiri si tristeti capatate in ultima vreme.

Traim vremuri grele, in care milioane si milioane de oameni isi pierd locurile de munca sau fac foamea in cate un colt de lume. Iar eu ma invart, totusi, printre oameni pentru care orice munca e prea grea si prea nesuferita, iar a nu-ti tine cuvantul si a nu-ti face treaba pe care uneori doar ai promis, dar alteori ai fost si platit sa o faci, a devenit o ocupatie mai fireasca si mai la indemana decat uitatul la televizor.

Nu stiu sa cer si nu stiu sa primesc, iar cei de langa mine simt asta imediat. Tot ceea ce fac eu pentru cei din jur intra la capitolul lucrurilor firesti, in timp ce tot ceea ce fac altii pentru mine – probabil fiindca eu multumesc intotdeauna peste masura de politicos – intra la rubrica de mari favoruri. Umblu din zori si pana in noapte, carand un bebelus dupa mine si lasand sau luand de la scoala alti doi copii, in speranta ca astfel fac sa functioneze o viata intreaga, o familie intreaga si o institutie care, la randul ei, tine in viata o echipa intreaga, si care aduce multa lumina in vietile unor necunoscuti cu suflet nobil. Iar cei care, la un moment dat, intr-un zvacnet de entuziasm, mi-au promis ca ar face orice pentru mine si idealul de curaj pe care il reprezint, se uita la mine mirati si-mi povestesc apoi ce greu le e lor sa astepte sa ma intorc de pe drumuri si sa le amintesc ce-ar mai fi de facut. Iar daca indraznesc sa ma plang ca oamenii nu fac din dragoste nici jumatate din ce-ar putea sa faca de frica, trebuie sa accept ca, dupa ploaia de reprosuri care ma va uda pe mine pana la suflet, o sa-mi cer iertare de la fiecare dintre cei pe care i-am mahnit. Pentru ca eu nu stiu sa iubesc decat fara masura.