Victor, dragostea mea

E baiatul meu cuminte si bun, care ma face mereu sa zambesc atunci cand sunt suparata. E cel care mi-a spus mai demult, cand plangeam, ca de-acum va avea el grija de mine si ca nu ma va mai lasa niciodata sa plang. E barbatul mic care ma face sa ma simt frumoasa si sigura pe mine. E baiatul meu preferat, care a implinit 6 ani, iar noi l-am serbat acasa cu tort de biscuiti – specialitatea casei – , si la gradinita cu tort de ciocolata ornat cu poza lui Mario, personajul lui favorit.

Victor ma face sa imi doresc sa fiu o mama mai buna, pentru ca e totdeauna intelegator si bland cu greselile mele. Ilona ma cearta cateodata, iar eu o ascult, spasita, si n-o contrazic pentru ca o ador, apoi fug in bratele lui Victor, ca sa ma mangaie si sa ma impace.

Victor, cu spontaneitatea lui, ma face sa inteleg cat de greu e sa fii parinte intr-o lume in care copiii au ajuns sa fie atat de destepti si de profunzi, incat nu mai poti crede in intelepciunea batranilor. Si tot el cu generozitatea lui, ma obliga sa vad cat de ai nimanui sunt oamenii care nu au copii.

Scriam mai demult, intr-o zi aniversara a Ilonei mele minunate, despre cei sapte ani de dragoste pe care i-am strabatut de la nasterea ei. Au mai trecut cativa de atunci. Si, peste ei, langa ei, pot sa adun, intr-un exercitiu de aritmetica sublima, inca sase ani de lumina adusi de fiul meu in vietile noastre.

Va multumesc tuturor pentru urari. Faceti parte din toate sarbatorile mele si va multumesc.

Cartile dragostei

M-a intrebat acolo, in fata librariei din Ploiesti cand dadeam autografe pe cartile mele unor concitadini dragi, necunoscuti, adunati special ca sa ma intalneasca: “Te-ai fi gandit vreodata, in anii de liceu, cand umblai cu o carte in mana pe strazile tale cu castani, ca vei reveni, intr-o zi, si ca altii vor purta in maini cartile tale?” M-a intrebat cu glas timid, ca sa nu ma supere cu intrebarea lui. Dar eu nu m-am suparat, dimpotriva. Si am raspuns onest. “Niciodata. Nu as fi indraznit sa gandesc asa ceva niciodata”.

Nu am crezut in destinul meu de scriitor. De altfel, nu am crezut in destinul meu de niciun fel. Nu am facut niciodata promisiuni marete si nu mi-am planuit viitorul cu trufie. Nici macar cu mandrie. Am fost mereu timida si modesta. “Cine sunt eu?”, m-am intrebat intotdeauna, convinsa ca nu merit prea mult, invatata sa nu cer nimic.

Dar m-am intors acasa cu sufletul plin de emotie. Am incheiat turneul nostru prin tara, periplul nostru in care am mers din oras in oras, si am intalnit oameni care mi-au spus ca insemn ceva pentru vietile lor. Am imbratisat oameni care mi-au vorbit despre ei, care mi-au facut dezvaluiri despre mine. “Ai rosit de cate ori ai vorbit despre sotul tau”, mi-a spus, la Brasov, o prietena pe care n-o intalnisem niciodata, dar care ma citise, si venise special din Campina ca sa ma gaseasca. Da, rosesc ca o liceanca si acum, de cate ori ma tulbura ceva rostit sau auzit. In sinea mea sunt tot fetita cu cozi, eleva la liceul pedagogic din Ploiesti. Adolescenta care nu indrazneste sa creada in izbanzile vietii. In ale dragostei, insa, am invatat sa cred. Cred. Si spun mai departe, scriu carti ale dragostei, ca sa credeti si voi.

P.S. Va astept, in continuare, la Reuniunea de clasa.

http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/

“Bate cineva la poarta? Nu-i nimeni, se scutura castanul…”

Abia incepusem ultimul an de liceu. Era septembrie tarziu, iar eu ma imbatam de splendoarea castanelor rostogolite pe asfalt si le mangaiam cu disperarea tandra a celor care simt ca va veni o mare schimbare in viata lor. Si ma durea gandul ca e ultima toamna pe care-o strabat avand uniforma de eleva, in Ploiestiul marilor mele vise.

Umblam bezmetica pe bulevardul cu castani si incercam sa indur ameteala gandului care nu-mi dadea pace. Daca n-am strabatut cum se cuvine anii de liceu? Daca am ratat lucrurile esentiale pe care-ar fi trebuit sa le traiesc in rastimpul acela de razvratire si spendoare? Si, intr-o zi in care chiuleam de la economie politica si hotarasem sa imi incarc sufletul cu emotie asezata in versuri – pentru ca nu uitasem, inainte sa fug de la liceu, sa iau cu imprumut de la biblioteca o antologie de versuri de dragoste – m-am asezat pe o banca de lemn si mi-am propus sa traiesc o minune. Am inchis ochii si am asteptat, bucurandu-ma de adierea toamnei calde si blande.

“Bate cineva la poarta?”, m-a trezit din visare un glas de baiat. Si parca fara sa fiu pe de-a-ntregul scuturata de vise, am raspuns ducand mai departe replica din romanul lui Ionel Teodoreanu. “Nu-i nimeni. Se scutura castanul”… Si abia apoi l-am privit. Si mi s-a parut cel mai frumos baiat din lume.

Am chiulit in ziua aceea si de la celelalte ore, pentru ca noi am vorbit despre literatura si despre munti, despre muzica si despre luna, despre castanii din orasul meu si teii din orasul lui. Mi-a promis ca va veni si peste o saptamana si ne-am dat intalnire sub acelasi castan, pe aceeasi banca. Iar inainte sa plece m-a sarutat, si timpul s-a oprit in loc. A fost primul meu sarut, sarutul meu de fecioara timida, speriata, uimita, fericita.

Nu a mai venit niciodata la o a doua intalnire, si nu am reusit sa ii mai dau vreodata de urma. Nici nu l-am cautat cu indarjirea pe care as fi pus-o in cautarile mele mai tarziu, cand am inteles ca dragostea nu vine decat rar, ca un miracol. Ca un fulger… Pe atunci inca mai credeam ca o fata trebuie sa astepte si atat. O vreme mi-am imaginat ca va aparea candva, cu acelasi zambet si cu o carte sub brat, si ca ma va intreba daca bate cineva la poarta. Dar nu a venit. Si de atunci – de o viata intreaga – recunosc ca, de cate ori aud castanele cazand, ma gandesc la el. Nu-mi mai amintesc chipul lui. Dar stiu ca ii datorez o iubire visata intr-o toamna, in ultimul meu an de liceu… Ca ii datorez felul meu deznadajduit si splendid in care iubesc si azi, temandu-ma ca nu va mai veni niciodata o clipa la fel de frumoasa ca aceea pe care-o impart, acum, cu omul langa care traiesc intr-o dragoste mare.

P.S. V-am povestit o amintire draga, dulce-amaruie, din anii mei de adolescenta. Daca vreti sa povestiti intamplarile voastre frumoase din liceu, va astept, cu drag, la Reuniunea de clasa.

http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/

Drumuri de dragoste

Am ajuns acasa, purtand in suflet parfum de drum indragostit si de intalniri cu prieteni dragi, pe care i-am putut imbratisa, in sfarsit. Drumurile noastre lungi, cu sute si sute de kilometri strabatuti intr-o singura zi, mi-au fost, paradoxal, prilej de mare bucurie. Noi, vazand aceleasi peisaje splendide cu ochi la fel de flamanzi de lumina in doi. Puiul nostru de inger dormind linistit pe bancheta din spate. Zapezi razvratite peste buza primaverii. Dragoste. Prietenie adevarata, profunda, izbucnita de dincolo de conventii.

Dupa Suceava si Iasi, au urmat Clujul, apoi Timisoara si Craiova… Fiecare oras cu cate o poveste superba, compusa din cuvinte si priviri de neuitat.

Zile de miere

Am ajuns la Suceava cu un an in urma, printr-o intamplare pusa la cale de Narcisa Ciurlica. Erau lunile mele de inceput de dragoste, in care fiecare drum mi se daruia cu un milion de sensuri si de rosturi asezate de-a lungul sau, mai ceva ca o insiruire de plopi. Si dupa un drum presarat cu emotii si revelatii adanci, dupa o intalnire profunda si fermecatoare cu cititorii adunati la Carturesti, am petrecut o seara de care mi-am adus aminte mereu. Am cunoscut-o atunci si pe talentata jurnalista Daniela Beale, colega si prietena Narcisei, si pe colegele lor, Mihaela si Carmen, si, in seara aceea de mai a anului trecut, am intemeiat o prietenie asa cum se intampla rar, dar dupa care tanjim intotdeauna. Si am aflat cu bucurie ca tot la Suceava e profesoara de renume Gabriela Stefancu- fosta Bizubac-, prietena mea din anii facultatii, fata zambitoare si dulce care a impartit cu mine anii saraci si splendizi cand locuiam in caminul facultatii si visam mari iubiri care intarziau sa apara.

Si pentru ca incepea turneul de promovare a Cartii Dragostei. Avon, si pentru ca ne era foarte dor de fetele de la Suceava, primul drum pe care l-am facut dupa ce ne-am casatorit  – grabit si convins -  saptamana trecuta, a fost catre cetatea de scaun a lui Stefan. La intrebarea “unde plecati in luna de miere?” am raspuns tuturor “la Suceava”, si ne-am simtit nonconformisti si fericiti.

Traim zile si nopti de miere pe drumurile Moldovei, langa prietenii cu suflet nobil care ne-au asteptat cu bratele deschise si cu inima luminoasa. Traim revelatii noi ale unei mari iubiri, intalnind oameni noi, frumosi la chip si la gand. Gasim adapost si caldura in lumea roz numita Avon, si ne minunam de infrunzirile bonsaiului din noi si din cartea avand-o pe Izuta pe coperta. Si de la Suceava si Iasi plecam prin soare si fulgi de zapada spre lumea de poveste in care s-a nascut si a crescut iubitul meu si apoi, mai departe, spre Cluj, Timisoara, Craiova, spre alte intalniri cu emotii, spre alte si alte imbratisari…

P.S. Dintre fetele de pe blog, la Iasi au venit Dalila, Sara si Alexandra B. (care mi-a trimis cateva poze pe care le-am adaugat aici). Din pacate nu am facut poze cu Dalila, iar Sara apare doar in poza de grup. A fost acolo si Chouchou, care este, intr-adevar, asa cum a descris-o Sara, foarte eleganta, fina, blonda, timida… Seamana cu noi.