Copiii mei, copiii lui, copiii nostri

Suntem ca-n filme. Dar daca filmele care ar purta un asemenea titlu ar fi, obligatoriu, comedii, filmul vietii noastre are ceva dramatic pe care nu reusim sa-l ascundem, chiar daca acoperim constatarea cu un zambet.

Copiii mei inteleg perfect situatia, dar, chiar daca au trecut patru ani de cand ne-am despartit, nu pierd niciun prilej sa-mi bata apropouri ca, poate, totusi, am sa ma impac cu tatal lor la un moment dat. Copiii lui sunt intr-o faza si mai putin avansata de intelegere, si, convinsi fiind ca anul nostru de dragoste e doar o ratacire, se poarta ca si cum eu, viata noastra si copilul pe care l-am nascut ar fi intamplari atinse de aripa provizoratului. Astimp, bebelusul nostru venit pe lume hodoronc-tronc, fara sa aiba habar ca a nimerit in miezul unei familii compuse din alte familii destramate, se uita mirat si inocent cum peste patutul lui se apleaca, din cand in cand, cate-un capsor de copil cu privire fie dragastoasa, fie amuzata, fie curioasa, fie indiferenta.

Merg pe varfuri in propria-mi viata, ca sa nu ranesc cu fericirea mea suflete nevinovate. Am grija sa nu cumva sa simta copiii mai mari ca am mai multa grija de pruncul abia nascut si ma straduiesc sa ma port cu copiii care nu-s ai mei ca si cum as putea vreodata sa ii consider pe de-a-ntregul ai mei. Legan pe furis bebelusul, cand sunt si ceilalti copii de fata, ca nu cumva sa aiba impresia ca fetita mica mi-e mai copil decat mi-au fost sau imi vor fi cei nascuti mai inainte. Iar efortul asta, recunosc, ma istoveste, adesea. Insa inteleg ca e pretul pe care-l platim pentru greselile noastre din tinerete. E si pretul pe care-l platim pentru izbanzile tineretii noastre, care, insa, nu mai pot fi indurate in forma in care ni s-au dat. E ofranda mareata a iubirii neconditionate fata de copii, oricand ar fi venit ei pe lume, si combinatia dureroasa si absurda de iubire masurata fata de cei care ne-au fost complici la conceptie, de care, din acest motiv, a trebuit sa ne despartim. Si e dovada ca cine zice ca viata poate fi luata cu totul si cu totul de la capat, printr-o mare iubire, n-a trecut prin zvarcolirile celor care se lupta sa pastreze intacte si miracolele prezentului, si constructiile trainice ale trecutului.

Duduile care bat din botina

Le recunosc de departe, dupa privirea sigura si dominatoare si dupa tinutele prevazute, musai, cu minim un zorzon. Sunt cele care au invatat candva, dupa un prim succes sau dupa un prim esec, sa se poarte ca si cum totul li s-ar cuveni.

Le identific mereu in roluri aproape standard. Ele sunt mame dominatoare care, sub pretextul unei boli sau al unor tristeti, tin sub papuc intreaga familie. In jurul lor cresc fii incapabili sa se desprinda de fustele lor sau fiice timorate, care nu pot fi niciodata mai puternice decat mama, care le-a inoculat incet si iremediabil convingerea ca ei ii sunt datori pentru eternitate. Doar mama s-a sacrificat o viata intreaga pentru ei, nascandu-i, crescandu-i, dominandu-i…

Sunt sefele imbracate elegant, care distribuie tuturor sarcini de serviciu si apoi isi atribuie meritele altora. Sunt colegele carora li se pare firesc sa-si insuseasca munca ta, iar atunci cand presteaza ele insele vreo activitate, tin mortis sa le fie recunoscuta contributia si trambitat numele. Sunt cele care explica tuturor si-i mai si conving, pe deasupra, ca fara ele firma s-ar prabusi, atragand dupa sine o ruinare a intregii economii nationale.

Sunt nevestele invatate sa se poarte ca si cum si-ar fi luat sotii din mila – si multe chiar asa au facut, pentru ca ele traiesc, oricum, pe o planeta pe care nu-s multi barbati indeajuns de buni pentru ele. Si, nu stiu cum, printr-o tehnica pe care n-o inteleg, dar despre care stiu sigur ca exista, ii conving pe cei achizitionati ca ele sunt cele mai frumoase, cele mai capabile, cele mai dezirabile femei de pe pamant, deci merita cu varf si indesat sa fie slujite cu credinta de catre cei care au beneficiat de marea onoare de a le primi, ca pe un trofeu, in viata lor. Ele sunt cele care nu au nevoie sa munceasca, pentru ca barbatii lor trebuie sa plateasca cumva favorul de a le avea in preajma, iar daca nasc copii, asta se contorizeaza ca o ofranda absoluta pe care i-au facut-o barbatului si il conving ca el nu merita un asemenea chin, dar ele, generoase, au acceptat sa-i daruiasca urmasi. Sunt cele care, insa, nu vor alapta la san, fiindca e greu sa te trezesti noaptea si, oricum, alaptatul strica sanii. Si sunt si cele care isi vor gasi, la un moment dat, un amant, fiindca se vor simti indreptatite sa-si ofere un pic de bucurie in viata, dupa atatea renuntari.

Le cunosc. Le recunosc. Si ma recunosc, deja, pe mine, in preajma lor. Primul meu impuls este, intotdeauna, admirativ. De fiecare data incep prin a le invidia. Ma copleseste forta lor de convingere. Ma uluieste arta lor desavarsita de-a te face sa te simti ca un gandac de colorado cand esti langa ele. Ma sidereaza maiestria lor prin care ii preschimba pe toti ceilalti din oameni liberi, in datornici pe viata.

As fi vrut sa fiu si eu asemenea lor. Sa am o viata pufoasa in care sa ma distrez reprosandu-le alor mei cate am facut ca sa-i fac pe ei oameni. Sa dorm mult si sa visez vise mici, care sa nu-mi zgaltaie echilibrul. Vise pe care cei din jur sa se repeada, ca dresati, sa mi le indeplineasca. Pentru ca merit.

Poate ca gresesc. Poate ca ar trebui sa invat, la randu-mi, sa bat mai des din botina. Poate ca ar trebui sa suspin mai rar. Dar eu traiesc ca si cum nimic nu mi s-ar cuveni, ca si cum ar trebui sa lupt nebuneste pentru toate. Ca si cum fiecare gest de bunavointa al celor din jur ar fi un mare miracol, pe care sa il pretuiesc profund. Ca si cum nu as merita dragostea, lumina, speranta. Ca si cum as fi cel mai simplu om de pe pamant, iar viata imi este un dar pentru care sa multumesc, iar si iar.

Nu credeam in Dragobete

* N-am pus niciodata pret pe sarbatorile indragostitilor, poate pentru ca nu m-a invitat niciodata nimeni sa le serbez cu fast. Nu am primit niciodata daruri de pret in numele vreunei iubiri, si nu-mi amintesc sa-mi fi aterizat candva in cutia postala intrebarea dulce, misterioasa, ametitoare: “Would you be my Valentine?”. Si nici nu am indraznit sa cant cuiva, vreodata, cantecul Ofeliei nebune de iubire: “Maine-i Sfantul Valentin,/ Dis de dimineata,/ La fereastra, iata,-ti vin/ Ca sa-ti fiu mireasa”…

* Sarbatoarea de sfantul Valentin mi-a devenit foarte antipatica acum ceva vreme, cand am aflat ca iubitul meu de odinioara, pe care incercam de zor sa il dau pe brazda in ale amorului cinstit, ma insela – imi vine sa zic pe furis, dar el o facea aproape pe fata- cu o duduie intitulata dupa numele sfantului indragostit. Asa ca, de ziua iubirii eterne si a amantei noastre perpetue, eram mereu imbufnata.

* Despre Dragobete, ca sa fiu cinstita, n-am stiut nicicand mare lucru. Nici macar data lui nu mi-am amintit-o niciodata exact, fiindu-mi de ajuns sa-l localizez undeva pe la sfarsitul lunii cu Valentinul. Pentru ca, desigur, daca imi puneam toate sperantele in cui inca de pe 14 februarie, nu aveam niciodata energie destula sa le dau jos si sa le fac respiratie gura la gura inainte de 1 Martie. Abia atunci, o data cu vestea primaverii, ma mai pricopseam cu cate un martisor si-un buchetel de iluzii. Si puteam s-o iau de la capat cu asteptarea.

* Am aflat de curand ca Dragobetele e pe 24 februarie si, nu stiu de ce, nu am mai uitat.

* Eu am sperat si am scris mereu, nadajduind sa mi se indeplineasca profetia, ca dragostea pogoara din cer ca un fulger. Am asteptat o noapte inalta, neasezata in calendare, in care sa se deschida cerurile si sa se pravaleasca asupra mea iubirea aceea mare si vesnica din care sa renasc si sa ma reinventez. Si, intr-o noapte aurita de luna, pe tarmuri imbratisate de ape, pentru mine dragostea a pogorat din cer ca un fulger. Am descoperit langa umarul meu un barbat pe care il cunosteam dintotdeauna, dar nu-l vazusem – si nu ma vazuse – cu ochii iubirii noastre posibile. Imposibile. Posibile. Inevitabile.

*Ceea ce s-a intamplat dincolo de noaptea aceea tine deja de istoria marii mele iubiri si gangureste intr-un patut de bebelus. Are ochii mei si zambetul lui. Si sangele nostru impletit, clocotit, razvratit.

*”Cand am fost la Venetia?”, l-am intrebat de curand. Nici el, nici eu nu am stiut sa alegem o data din memoria noastra indragostita. Pentru ca am trait de atunci o viata de om. “La sfarsitul lui februarie” a fost un raspuns care mi-a fost de ajuns pana azi.

* Am gasit astazi in buzunarul hainutei rosii pe care am purtat-o in noaptea fulgerata de luna si revelatii ale absolutului, biletul de avion al intoarcerii mele din ziua urmatoare.  Scria pe el We, 25 Feb 2009. Si a fost prima data in viata cand mi-a parut rau ca nu am crezut in Dragobete si in puterea lui de-a-i face pe indragostiti sa nu se mai desparta niciodata. De-acum cred. De-acum stiu. Chiar si pentru cei care nu pun pret pe sarbatorile indragostitilor, iubirea din februarie dureaza dincolo de anotimpuri, rastoarna inertii, sterge revolte.

* Probabil ca am sa cant, in curand, “Maine-i sfantul Valentin… la fereastra, iata,-ti vin…” Si pentru ca Dragobetele saruta fetele, am sa imi iau fetita in brate si-o sa purcedem la sarut. Si la aniversarea de un an a revelatiei dintai, si a iubirii de pe urma.

* Voi credeti in Dragobete?

Cine spune La multi ani?

Astazi, pentru ca este ziua Cristinei Bizu, spunem noi, prietenii ei de pe blog si din viata reala.

Si ii spune si Iza, careia i-a fost bine, si cald, si drag in bratele sarbatoritei.

Si ii spun Angi D impreuna cu sotul si gemenii ei minunati, si Adi cel de pe blogul Simonei, si Pisica, si CarmenS impreuna cu sotul ei, Tibi, care a fost coleg cu Paul.

Si ii spun eu, din tot sufletul, cu recunostinta nascuta din faptul ca intalnirea cu Cristina Bizu ne-a schimbat vietile noua, celor care ne-am gasit mai intai in lumile visului si abia apoi in fapte. Pentru ca ea iubeste Tango-ul atat de mult, incat pe tortul aniversarii sale scrie numele revistei noastre. Pentru ca e delicata si blanda in tot ceea ce face. Pentru ca ei ii datoram intalnirile noastre memorabile. Pentru ca ea crede, onest, in iubire. Pentru ca e calda si generoasa. Pentru ca Brasovul e mai aproape de cand o avem pe ea prietena. Pentru ca seamana cu noi, in versiunile noastre cele mai frumoase.

La multi ani, Cristina Bizu!