Condurul de cristal

Vin sa va urez La multi ani, purtand toata dragostea si recunostinta lumii in suflet. Eram tot aici, cu mainile intinse spre voi, si in urma cu un an, cand, cu obrazul manjit de lacrimi, indrazneam sa profetesc fericiri marete. Si, pentru ca exista minuni pe pamant, mie mi s-au implinit. Am inca momente in care simt ca visez, in care mi se pare ca e prea mult, prea frumos. Dar inteleg ca, dupa o viata in care am invatat pe deplin gustul indoielii, e firesc sa-mi ia un timp sa ma acomodez, sa ma reasez in starea edenica a iubirii implinite.

Va spun, insa, in pragul sarbatorii, ca va simt si va vreau parte din destinul meu. Va scriu, tuturor, numele pe talpa condurului de cristal pe care l-am incaltat in povestea mea incredibila, in care un print, pe care l-am cautat toata viata, m-a gasit sub zambetul meu trist de cenusareasa. Si pasesc azi inainte, sar vesela peste granita dintre ani, stiind ca vor veni, rand pe rand, si fericirile voastre.

Va imbratisez cu sufletul, va urez La multi ani impreuna, va multumesc pentru dragoste si va trimit inapoi iubirea mea, recunostinta mea. Sa ne auzim, sa ne citim, sa ne iubim si sa iubim frumos si cu folos in 2010!

La multi ani!

Noaptea mea cu Craciunei

Am petrecut ajunul Craciunului pe patul de spital. N-aveam nici brad, si nici globuri. Si nici daruri pregatite pe furis, unul pentru celalalt, nu aveam. Fusese o zi cu griji multe si cu o mie de intrebari. Cu regrete tardive legate de alegerea medicului ecografist caruia i-am dat dreptul sa imi masoare si sa-mi cantareasca pruncul din pantec inainte de nastere, fara sa tin seama de avertismentul celuilalt medic, genial, doctorul Adrian Pop, de a carui atentionare mi-a fost mai la indemana sa uit. Pentru ca si gandul nostru alege cel mai adesea calea usoara. Pentru ca mintea se lasa, adesea, pe tanjala, si prefera sa alunge ingrijorarile uitand ca, uneori, o ingrijorare venita la timp poate schimba in bine cursul destinelor, curgerea vietilor.

Spre seara incepusera sa curga sms-urile. Felicitari de sarbatoare, venite de la cei care imprastie ganduri de bine tuturor celor al caror nume a poposit in agenda lor telefonica. La miezul noptii, telefonul pacanea, incins, de parca cineva ar fi turnat in el o punga de porumb pentru floricele. Dar noaptea noastra nu avea zorzoane, nici dor de restul lumii. Si nu-mi amintesc daca ne-am facut urari de sarbatoare, inainte sa adormim, imbratisati, pe unul dintre paturile din rezerva noastra. M-am trezit brusc, peste noapte, si i-am vazut pe amandoi zambindu-mi langa pat. Iubitul meu tinea in brate un pui de zeita – fetita noastra imbracata in costum de craciunita,  si amandoi imi spuneau, cumva, fiecare in felul lui, La multi ani. Si nu visam.

Dupa ce m-am dezmeticit din emotie si buimaceala, dupa ce mi-am amintit pana-n sange ca e zi mare, noapte sfanta, si ca Sfanta Fecioara a zamislit si pentru mine, din nou, un miracol – asa cum a facut si alte dati-, dupa ce mi-am alaptat fetita, am pornit sa vad minunea cu ochii mei.

In sala pruncilor abia nascuti din Maternitatea Regina Maria, in noaptea de ajun, peretii erau plini de luminite, iar patuturile erau toate locuite de cate-o vietate mica, in costum cu alb si rosu. Si, fara sa fi ajuns in paradis, am dat acolo peste niste doamne bune si blande, imbracate in halate albe,  care, ca niste ingeri mari, vegheau somnul copiilor si ne spuneau, zambind, “Craciun fericit!”. Noua, mamicilor cu ochii plini de lacrimi, care ne minunam de atata noroc, de atata lumina, de asa sarbatoare fara seaman pe lume.

IZA – o minune noua

Ea este Iza, fetita pe care am asteptat-o noua luni. Ceilalti din poze sunt Paul, dragostea mea pe care am asteptat-o noua vieti, Ilona, minunea celor noua eternitati ale mele, si doctorita de la Maternitatea Regina Maria, Cezara Bucur, careia ii voi purta recunostinta de noua ori cate noua ani de acum inainte.

In salonul bebelusilor sunt cazati 8 nou-nascuti: sapte baieti, si fetita noastra…

Deocamdata ma opresc aici cu relatarea. Noapte buna, si noua, si voua… Viata minunata, si Izei, si noua…

Praguri

Sunt in viata cateva praguri, dincolo de care nimic nu mai poate fi la fel ca inainte. Daca privesc in urma, le pot identifica precis. Dar atunci cand le-am trecut, recunosc ca am facut-o cu seninatatea tineretii, fara sa inteleg prea bine ca mi-a fost dat un eveniment insemnat.

Viata mea s-a schimbat pe de-a-ntregul atunci cand am intrat la facultate. A fost prima mea plecare de acasa – pe care am resimtit-o din greu, pentru ca sunt un om cu radacini adanci si inertii apasatoare -, si prima mea intrare intr-o alta lume, de o mie de ori mai frumoasa decat cea in care traisem pana atunci.  Dupa trecerea intr-o lume a cartilor splendide si a cuvintelor magice mi-am descoperit cei mai de pret aliati ai sufletului meu insingurat. Tovarasii de drum si de popas, cei mai dragi, cei mai fideli, cei mai la indemana, mereu: aceia care nu poarta haine, ci coperte de carton…

Desi am avut senzatia trecerii unui prag insemnat atunci cand m-am casatorit, in timp, s-a dovedit ca m-am inselat. Multa, multa vreme dupa ce am spus Da la starea civila si am plecat fruntea in fata preotului, am continuat sa ma simt la fel de a nimanui cum ma simtisem si inainte, o viata intreaga. In schimb, dupa ce am nascut primul meu copil, printr-o decizie a carei adancime n-am deslusit-o deloc la vremea ei, viata mea s-a schimbat profund, iremediabil. Dincolo de Ilona, nimic n-a mai fost niciodata la fel.

A venit apoi al doilea copil, asezat in matca acelorasi intelesuri, in leaganul aceleiasi ere frumoase. Insa acum, cu doar o zi inainte sa nasc un alt prunc, unul zamislit din dragoste mare, ma simt din nou in fata unui prag insemnat al vietii mele. De maine, viata mea va lua iarasi un alt sens. Dragostea mea, gasita tarziu si capatata cu truda, va aluneca intr-o alta felie de destin. In mod sigur, lucrurile se vor schimba intre noi, intr-o rostogolire de dragoste si mai mare, si, poate, si mai greu de indurat.

Cum va fi? Cum ne va fi?

Astept sa vad, sa simt, sa traiesc. Si, pana atunci, sa ma intreb, o data cu voi, care v-au fost pragurile insemnate in viata. Le-ati trecut stiind ce urmeaza, sau le-ati gasit intelesul mai tarziu? Prea tarziu?

Lacrimi din dragoste

Nu am gasit inca cea mai buna cale pentru a exprima si trairile care nu inseamna neaparat bucurie. Nu stiu sa-mi cert iubitul si nici nu sunt in stare sa-mi dojenesc copiii fara sa-mi fac mai mult rau. De cate ori, exprimand o nemultumire, aduc tristete celor pe care ii iubesc, ma impovarez cu lacrimile lor si sufar mai mult decat daca nu as fi spus nimic. Si, totusi, eu stiu ca micile mele reprosuri sunt semne de mare iubire. Ca felul in care sunt atenta la fiecare gest al lor, la fiecare raspuns al meu, e o dovada ca ii iubesc si imi pasa.

Imi mustru barbatul cand as fi vrut sa fie si sa faca altfel, pentru ca nu vreau sa adun reprosuri care, in timp, sa se transforme in sedimente care sa-mi otraveasca apele iubirii. Nu cred in relatiile in care ne prefacem ca nu observam ca se intampla si lucruri care ne amarasc inima, doar de dragul de-a evita o discutie. Eu cred, eu sper ca, lamurite la timp, divergentele sunt reduse la zero si preschimbate in noi puncte de plecare, de zbor spre lumina.

Imi cert copiii cand nu sunt de acord cu ce fac, chiar daca stiu ca asta ii mahneste si, uneori, ii face sa planga si pe ei, si, apoi, si pe mine. Dar nu vreau sa-i las sa creasca altfel decat se cuvine, numai de dragul de-a le canta in struna si de-a lua premiul “cea mai de gashka mama din cartier”.

Insa stiu ca ar trebui sa caut si sa gasesc modalitati mai bune de-a aseza reprosurile in cuvinte. Sunt sigura ca exista si tonuri mai blande pe care sa spui ce ai de glasuit. Ca trebuie sa existe echivalentul expresiei “mana de fier in manusa de catifea” si la nivelul cuvintelor. Doar ca eu inca mai caut formula cea buna. Inca ma mai doare ca nu am gasit-o. Mai ales atunci cand vocea mea imi joaca feste. Cand glasul meu suna mai aspru decat imi bate inima. Cand lacrima mea e mai sarata decat a celui pe care, din dragoste, l-am facut sa planga.