O societate fara printipii, care vasazica ca nu le are

Urmaresc, cu interes care se preschimba pe zi ce trece in groaza, evolutia scenei politice. Am pornit de la o neutralitate blazata si, ceva vreme, am dospit in mine, recunosc, gandul ca nici nu voi merge la vot. Dar pentru ca am inteles la timp ca nu asta e solutia, m-am straduit sa urmaresc macar ultimele confruntari electorale, cat sa pot fi pregatita pentru o implicare modesta. Cat a unui cetatean decent – nu turmentat- care stie cu cine voteaza.

Uitasem ca, daca ai apucat sa tii stampila in mana, te simti nevoit sa urmaresti totul pana la deznodamant. Ca o data ce-ai intrat in mica batalie a omului de rand care, votand, incearca sa schimbe ceva, investesti sperante, si asteptari. Ca, de indata ce ai iesit din blazare, te pomenesti dospind in tine iluzia dulce ca poate mai exista politicieni salvatori pe lume, ca poate nu toata scena politica e corupta, ca poate, totusi, a mai ramas un dram de umanitate in actorii jocului pe care-l urmarim cu totii.

Sunt naucita de aranjamentele care se fac acum, inainte de cel de-al doilea tur de scrutin. Mi-e rusine de aliantele pe care si le propun unii altora, ca si cum ar fi smenari, nu oameni care cred intr-o doctrina politica. Si ma oripileaza indemnurile facute de perdanti catre alegatori, ca si cum, daca i-am ales pe ei de pe lista, ne-am angajat sa-i urmam pana la moarte in toate sforariile lor.

Nu e o absurditate ca, daca acum Crin Antonescu iese la rampa si-si imboldeste electoratul sa voteze cu omul PSD-ului, sa-si imagineze ca va fi ascultat orbeste? Nu e o trufie sa creada ca, numai pentru ca ei, politicienii, nu mai au niciun fel de alte credinte decat cele legate de propriile ambitii si inavutiri, tara intreaga va topai de la stanga la dreapta ca intr-o sarba ridicola in care ne agatam cu totii si strigam “hop s’asa” numai ca sa le facem lor pe plac?

Ma simt jignita de o asemenea propunere, asa cum ma simt siderata de impresia ca cineva care le-a dat votul intr-o prima etapa va vota mai departe dupa cum vor porunci ei. Daca ar fi fost independenti, poate… Daca ar fi candidat la noi Mahatma Ghandi, da, m-as fi putut gandi ca, la atata charisma e loc si de-un indemn de-a merge pana la capat impreuna. Dar ei sunt cu totii papusile partidelor lor. Gasca din spate ii impinge la inaintare si asteapta ca ei sa castige numai ca sa-si poata primi fiecare recompensa. Iar aliantele pe care si le propun unii altora n-au nici urma de decenta doctrinara, sunt un talmes-balmes de aranjamente imorale care demonstreaza limpede ca nimeni nu crede decat in politica propriei bunastari. Ca traim intr-o societate fara printipii, care vasazica ca nu le are.

De parca nu ar fi de ajuns, peste tot circul politic se suprapune, scabros, circul mediatic, la fel de indecent si de corupt. L-am vazut aseara pe Mircea Badea cel, altfel, plin de ifose independente, latrand slugarnic in spiritul trustului care-l hraneste cu glorie si ceva banuti – nu foarte multi. Hamaia napraznic impotriva lui Basescu, asa cum face toata lumea pe buna dreptate, si, din cand in cand, schelalaia si catre Geoana, ca sa para credibil. Se transforma brusc din doberman in pechinez. Cobora glasul si inmuia taisul privirii, incat sa nu cumva sa supere pe cineva dintre superiori acum, cand situatia e atat de delicata si mizele sunt atat de mari. Mi-a fost si mila, si jena, si lehamite. De el, de politica toata, de noi toti cei care ne pierdem vremea incapatanandu-ne sa nu lasam la poarta orice speranta…

P.S. In sondajul neprofesionist, in poll-ul pe care l-am publicat aici pe site, intreband cu cine veti vota, am primit 922 de voturi pentru Traian Basescu, 914 pentru Antonescu si 339 pentru Mircea Geoana. Asta m-a derutat mai intai, apoi  m-a convins, inca o data, ca exista o stiinta a sondajelor care ar trebui respectata.

Ce vor vedetele

De-a lungul si de-a curmezisul ultimilor ani in care o foarte mare parte din munca noastra la revista s-a desfasurat cu ajutorul vedetelor, am reusit sa ma dumiresc ce vor – din ce in ce mai mult si din ce in ce mai des –  multe doamne  si cativa dintre domnii care apar in fotografii si in interviuri.

Vor sa participe la sedinte foto care sa dureze cat mai putin cu putinta, dar de pe urma carora  sa arate in imaginile publicate mai frumosi decat in toate realitatile. In acest scop, vedetele pretind sa le pozam in ziua si la ora aleasa de ele, repede si bine, iar apoi sa participe si ele la selectia fotografiilor, ca sa poata decide singure care sunt acelea in care sunt multumite de cum au iesit. Daca nu ne aratam dispusi sa actionam conform dorintelor lor, ne atrag atentia ca doresc sa lucreze numai cu celebrul fotograf Cutare, care le-a intrat deja in gratii prin faptul ca el retuseaza pozele inainte de-a la trimite oricui  spre publicare sau vizionare. (Chiar daca le retuseaza prost si orice ochi cat de cat iscusit vede ca sunt racaite sub ochi sau prin partile mai dezavantajate de trecerea anilor).

Dupa ce fotografiile au fost selectate – si, de obicei, le aleg pe acelea in care arata exact la fel cum au aratat in toate pozele publicate vreodata, cu buzele intredeschise, cu privirea goala, cu mana sub barbie sau cu picioarele incolacite ca sa para mai subtiri- vin apoi pretentiile de retus. “As vrea sa retusezi aici, si aici, si aici”, arata cu degetutul nervos catre barbie, pleoape, cearcane, sani, urechi, dinti, celulite si alte detalii care n-au iesit in poza chiar asa cum si-ar fi dorit sa fie in realitate. In final, apar cerintele de finete: aici ai netezit prea mult, aici ai taiat prea putin, mai umfla putin in partea asta, albeste nitel aici…

Nici cu partea de interviu nu e tocmai usor cu tot mai multe dintre personalitati. “Daca faceti poze in timp ce vorbim, va rog sa ma pozati doar din unghiul acesta”, imi spune cate o actrita care, altfel, defileaza pe scene din toate pozitiile. “Dupa ce redactati interviul, as vrea sa-mi aratati forma finala, ca sa pot sa mai adaug sau sa scot cate ceva”, imi cer unii, convinsi ca au dreptate ca, desi au acceptat sa acorde un interviu, sa vrea apoi sa il retuseze ca si cum si l-ar fi facut singuri.

Sigur ca am intalnit si femei superbe si foarte celebre care nu au emis niciodata asemenea pretentii. Si oameni siguri pe ei care, o data ce au declarat ceva, nu-si mai iau cuvantul inapoi. Exista si cei care pricep ca e in primul rand dorinta mea ca materialul publicat sa iasa superb, sa fie special, unic, sa le puna in valoare calitatile si sa-i arate lumii in ceea ce au ei deosebit si valoros. Dar procentul celor care vor sa apara in reviste intr-un fel artificial si masluit, al acelora care, inainte de a incepe sedinta foto, precizeaza care sunt retusurile obligatorii, si, inainte de a da orice declaratie, cer dreptul de-a o retrage ulterior creste ingrijorator si, pe mine, una, ma intristeaza foarte tare. Si, ca sa fiu cinstita, imi limiteaza tot mai drastic posibilitatile de selectie a celor cu a caror aparitie sa ma pot mandri din tot sufletul.

Cea mai urata campanie electorala

Orasul e impanzit de afise electorale, iar uratenia lor imi da frisoane…  Nu ma erijez intr-un cunoscator de marketing politic. Dar, fara jena, constat ca altii, care, in mod sigur, pretind ca s-ar pricepe, au facut prapad din campaniile candidatilor.

Fundalul apolitic al sufletului meu romantic ma tine de parte de judecatile partinitoare. Nu nutresc simpatii pentru niciunul dintre cei a caror figura pavoazeaza blocurile, iar antipatiile mi le impart echitabil intre toti.

Mi se par cumplite pozele lui Basescu. N-am mai vazut de mult asa imagini facute in dusmanie, in care, parca, fotograful a vrut sa ne arate un barbat care priveste milog si derutat catre noi, contrazicand amenintarea din cuvinte: De ce le e frica, nu scapa… In plus, niste art directori destoinici de agentie au crezut ca, daca ii scot chelia din cadru, decupand pe toate afisele scafarlia omului, romanii isi vor imagina ca, dincolo de halca de afis, ar fi urmat sa apara vreo chica in vant.

Geoana si-a asezat pe afise o poza de buletin si cel mai modest slogan pe care mi l-as fi putut imagina. Folosit si rasfolosit pana cum in toate contextele posibile, “Impreuna invingem” are profunzimea ridicola a formulei de odinioara “Vom face totul”… Totul, bine, dar ce vom face, mai exact? Si, totusi, ce invingem noi impreuna cu Geoana? Nu cumva el vrea sa invinga impreuna cu noi- iar apoi sa se bucure singur de inscaunare, ca doar nu vom locui impreuna in vilele de lux si-n viata plina de orgolii satisfacute?

Nu-mi place nici campania lui Antonescu, ma alunga vrajeala legata de bunul- simt care nu s-a remarcat pana acum in vreun fel special in cariera candidatului.  Dar recunosc ca, in primul rand, ma supara sloganul lui Oprescu, scris incorect. “Hai Romania!”, fara virgula obligatorie in cazul vocativului, ma face sa ma indoiesc de gradul de alfabetizare a celor care, pun pariu, au luat o poala de bani ca sa-si etaleze romana schiloada pe toti peretii. Marturisesc ca asta imi aminteste de lansarea cu pompa, acum cativa ani, a cartii scrise de Andreea Esca si asezata sub un titlu cu punctuatie deraiata: “Buna seara Romania, buna seara Bucuresti!”. Regula e simpla si orice copil harnic o invata fara probleme: substantivele in vocativ sunt asezate intre virgule, daca sunt in interiorul propozitiei, sau izolate prin virgula de restul propozitiei atunci cand se afla la inceput sau la sfarsit. Simplu ca buna ziua. Simplu ca “votat”. Dar nu chiar atat de simplu pentru toti cei care trimit e-mailuri care incep cu formula vaduvita de noima si de virgula “Buna Alice”, “Buna Gigel” sau ” Salut prieteni”… Dar asta e alta poveste. Oricum, cred ca invatatoarea lui Oprescu, daca mai traieste, e tare necajita…

Cum le spunem copiilor despre sex?

De cand sunt insarcinata, copiii imi pun tot felul de intrebari la care nu stiu sa le raspund. Vor sa stie exact cum a ajuns copilul in burta mea si de ce n-am facut copii si in anii trecuti, cand ei ma rugau asa de insistent sa mai aducem o surioara sau un fratior in casa noastra care le parea prea pustie. Sunt preocupati si de cum o sa aduc pe lume copilul, fiindca nu mai cred demult in povestea cu barza, dar nicio alta varianta nu li se pare pe inteles, mai ales ca nu sunt dispusi sa accepte vreo forma de nastere in care sa fie inclusa si durerea.

Inventez povesti care mai de care mai alambicate si mai inzorzonate cu detalii, dar niciuna nu pare atat de trainica, incat sa inlature intrebarile care se incapataneaza sa revina, iar si iar.  Asa ca am inceput sa ii intreb pe cei de incredere din preajma mea… Ei cum procedeaza? Asteapta sa afle copiii de la colegii lor de scoala o versiune horror, care le-ar putea otravi imaginatia pentru multi ani de acum inainte? Sau, cumva, printr-un noroc, au descoperit ei, inaintea mea, un raspuns decent si demn, care sa-i faca pe urmasii lor sa inteleaga cum au venit pe lume? Care sa le poata ingadui sa le spuna copiilor lor cum se va intampla ca, la randul lor, cand le va suna dulcele ceas al dragostei, vor zamisli si ei prunci, si mari iubiri, si noi destine…