Cum stii ca iubesti?

Cu ce sublere masori emotiile ca sa stii ca au devenit sentimente? Cum iti cantaresti bataile inimii ca sa pricepi daca ceasul ei tine ritmul unei mari iubiri sau doar se grabeste dupa o tresarire de teama, de dor, de speranta?

Am banuit ca m-am indragostit cand am adormit cu gandul la el si m-am trezit pentru ca-mi era dor sa mi-l amintesc din nou. Dar nu mi-am dat dreptul sa cred. Si-atunci am mai asteptat o vreme. Si m-am gandit din nou ca m-a napadit o dragoste mare cand m-am pomenit mergand pe strada si intorcand capul cu speranta ca, printr-o minune, el a rasarit langa umarul meu stang, acolo de unde se dezlipise ultima data lasandu-mi senzatia ca mi-a jupuit pielea, ca a iesit din mine, rupandu-se de intreg. M-am intrebat din nou daca nu cumva am gasit iubirea aceea, pe care o cautasem toata viata, atunci cand dorul de el m-a urmat in vis, si m-a facut sa tresar din somn mistuita de setea de a-i fi mama, si sora, si sotie, si fiica. Si apoi, mai tarziu, m-a fulgerat gandul ca sigur inseamna ceva daca umblu pe strazi beata de lumina, si daca imi umple sufletul vestea ca voi avea un copil…

Nu am gasit inca raspunsul clar, nu pot sa jur ca fericirea mea de azi se datoreaza unei mari iubiri. Nu vreau sa ma asez in bratele niciunei certitudini care sa ma faca sa nu mai fiu la fel de prezenta, sa ratez semne de pret ale sufletului meu, ale intalnirii noastre. In fiecare dimineata, sunt atenta sa simt daca mi-e la fel de drag sa ii gasesc zambetul lipit de umarul meu. Urmaresc cu grija sa vad ca imi zvacnesc la fel de repede mainile care-i intind prosopul si-i sterg trupul superb de apa, cand iese de sub dus. Sunt curioasa mereu sa descopar daca exista vreo sete atat de mare, incat sa ma faca sa beau si sa uit sa-i intind mai intai lui paharul cu apa.

Cum stiu ca iubesc? Poate pentru ca ma intreb, in fiecare zi si-n fiecare noapte, cum sa fac sa ii daruiesc fericirea. Poate pentru ca e o voluptate adanca in interogatia mea. Poate pentru ca vreau sa ma intreb, iar si iar, ca sa ma apar de capcana raspunsurilor care ucid vigilenta, ca sa ma feresc de declaratiile banale, care au doar un punct la sfarsit. Un punct, dincolo de care adoarme iubirea.

P.S. Sunt ultimele zile in care mai puteti trimite pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru, si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

Ce s-a ales de ei?

M-am intalnit de curand cu unul dintre baietii care, in anii de liceu, era categorisit drept sex-simbol. Mi-am amintit cum, pe vremea aceea, cand nu aveam idoli la televizor, pentru ca la televizor nu ne uitam deloc, erau printre noi, adolescentii, cateva personaje emblema care polarizau toate interesele. Era, musai, un baiat splendid si plin de farmec, de care se indragosteau toate fetele. El nu se indragostea de niciuna, pentru ca pricepuse, devreme, ca propria lui indragosteala ar atrage dupa sine scaderea vertiginoasa a popularitatii lui. Asa ca flirta cu toate indragostitele, le invita constiincios la dans pe toate atunci cand mergeam la ceaiuri si, asa, intr-o doara, avea grija sa dea sperante tuturor, ca si cum, intr-o buna zi, s-ar putea decide sa o aleaga taman pe aceea careia abia i-a cuprins mana, cu gratie…

Exista si cate o fata splendida, pe care o invidiau toate celelalte fete pentru silueta ei impecabila, pentru parul blond, lung si ondulat, pentru dintii ei superbi, pentru sanii desavarsiti. Si de ea se indragosteau toti baietii, dar ea nu flirta cu ei la gramada, ci, foarte adesea, se indragostea de singurul care nu o baga in seama si suferea cumplit, pe furis. Iesea din toaleta fetelor cu ochii ei splendizi si albastri tiviti de gene ude, si se straduia sa zambeasca mai departe aratandu-si dintii ca perlele, si ascunzandu-si tristetea infipta, deja, in inima.

Baiatul de care am fost indragostita si eu si toate colegele mele era acum gras si avea chelie. Farmecul de odinioara i se preschimbase intr-un soi de tupeu, si am banuit ca, macar din cand in cand, mai facea cate o cucerire. L-am intrebat de familie si am aflat ceva previzibil, ca nu e insurat, ca are o legatura destul de constanta cu o femeie care i-a facut si un copil, dar ca nu s-au casatorit. Nu, nici nu crede ca o s-o faca prea curand. Ii pare rau ca nu vreau sa bem o cafea, mai ales ca el intotdeauna a avut o slabiciune pentru mine…

Am aflat si ca fata aceea splendida, pe care o admiram si o invidiam toate deopotriva, s-a maritat cu un american, are multi copii, s-a ingrasat si nu e prea fericita. Nici frumoasa nu mai e chiar ca acum douazeci de ani, dar are inca trasaturi remarcabile si copii uimitor de dragalasi.

Mi-am amintit cum ii invidiam cu totii pe amandoi, cum am fi dat jumatate de viata sa fim in locul lor si cum ne imaginam ca ei, inaintea noastra, a tuturor, vor avea sansa unui destin fericit. Dar am constatat ca, de fapt, nu s-a ales mare lucru de ei. Ca multe fete mai sterse ca infatisare pe vremea aceea sunt azi, la patruzeci de ani, femei splendide si au cariere de succes. Ca baieti pe care nu dadeam prea multi bani odinioara au ajuns sa conduca afaceri insemnate si sa aiba neveste superbe, indragostite mortal de ei.

Mi-a parut rau. Mi-a parut bine. Si am inteles ca viata nu e niciodata previzibila, chiar daca noua ni se pare ca pricepem tot dintr-o singura privire. Si m-am bucurat sa mi se confirme ca destinul ni-l facem singuri, daca suntem puternici, daca suntem curajosi, daca ne dam dreptul sa traim cu demnitate si cu onoare si cu dragoste fara limite. Daca sfidam aparentele, daca ne luam la tranta cu noroacele nemeritate ale altora si le construim, cu truda, cu emotie, pe ale noastre. Si le facem sa dureze mereu.

P.S. Astept pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

Dar iubirile unde se duc, cand se duc?

Viata mea intreaga am asezat-o sub semnul intrebarilor formulate cu sufletul ravasit de emotie. Am crescut cu gandul din povestea Bunicului, intrebandu-ma “Dar cocorii unde se duc, cand se duc?”, apoi adolescenta si dragostea dintai mi-au stat de veghe in lanul de secara si m-am incapatanat sa incerc sa aflu unde se duc ratele de pe lac, iarna, cand apele ingheata…

Si au venit dupa aceea iubirile care au plecat si pe care nu le-am mai gasit niciodata. Iubirile mari si frumoase, pe care le-am lasat sa se risipeasca printre nimicuri. Iubirile meschine si mintite, de care am reusit sa ma eliberez, dupa incrancenari care m-au costat taifunuri de orgolii si lacrimi. Si m-am intrebat, cu inima insangerata, unde se duc iubirile in care am crezut fie si macar o secunda? Ce se alege de speranta noastra dintai? Cum de se domoleste bataia inimii? Sub imperiul carei nepasari sau dureri sau rataciri inima inceteaza dintr-o data sa cante si incepe sa ticaie banal, ca un ceasornic care nu stie sa faca altceva decat sa bata spre a ne masura destramarea?

Iubirile pe care nu  le-am trait niciodata unde se duc? In tara iubirilor netraite – un fel de sanctuar care se deschide doar pentru cei norocosi, care au dreptul la a doua sansa? Dar iubirile pe care doar le-am visat ne asteapta acolo, cuminti, intr-o lume onirica, si, intr-o alta noapte cu luna ne vor da dreptul sa le visam pana la capat?

Am auzit aseara, dintr-o intamplare, cantecul sub ritmul caruia mi-am asezat dragostea mare si intreaga sub semnul careia traiesc astazi. A fost cantecul marii mele sperante de inceput, declaratia mea de dragoste asa cum nu am mai trait niciodata. Cantecul meu de teama si de insingurare in asteptarea unei iubiri care ar fi putut sa nu-mi fie intoarsa, a unei decizii care ar fi putut sa nu vina nicicand. Alegerea mea de a nu lupta. Decizia mea de a nu ma indoi. De a iubi si atat. L-am ascultat si am plans, pentru ca mi-a adus dintr-o data in inima tot dorul nebunesc, si dulce, si enorm, pe care l-am purtat cu mine fara sa il pot spune nimanui. Fara macar sa il pot aseza in cuvinte. Am plans, pentru ca m-a facut sa imi amintesc toata sfasierea si toata stralucirea sub care mi s-a nascut dragostea. Pentru ca m-a durut cumplit sa inteleg ca sunt gata sa fac cea mai amarnica, cea mai de neiertat greseala. Si sa uit cum a fost. Si sa merg mai departe pe drumul uitarii. Pe drumul la capatul caruia asteapta, intotdeauna, calma si ferma in nemilosenia ei, intrebarea: Dar iubirile unde se duc, cand se duc? http://www.youtube.com/watch?v=lVOu47ib9s8&feature=related

P.S. Astept pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

Gravidele sunt frumoase?

Stiu ca, daca ar fi sa folosim unitati de masura conventionale si evaluari estetice obisnuite, ar trebui sa marturisim ca, atunci cand sunt gravide, femeile nu strabat chiar stadiul lor de maxima frumusete. Cele mai multe dintre domnitele care urmeaza sa nasca se plang ca nu mai suporta asteptarea, ca le e visul greu, ca nu se pot adapta la schimbarile naravase ale trupului si, foarte adesea, la nabadaile mintii lor. Ca sufera pentru ca si-au pierdut agilitatea, ca le e dor sa fie subtiri, mladioase, fragile intre bratele barbatului iubit si dorit.

As minti daca as spune ca nu strabat eu insami toate framantarile prin care trebuie sa fi trecut toate femeile lumii. As fi ipocrita sa declar ca ma simt mai atragatoare ca niciodata. Oglinda imi intoarce, cel mai adesea, contururi si umbre neprietenoase. Nu-mi gasesc haine potrivite si nici atitudini pe masura trupului meu care si-a schimbat si prioritatile si centrul de greutate. Si, totusi, nu contenesc sa ma minunez de stralucirea pe care mi-o descopar in fotografii, de senzualitatea pe care o intalnesc, uimita, atunci cand ma vad surprinsa intr-o secunda de neatentie a mintii la incordarea trupului. Si-mi amintesc, de fiecare data, ca, intr-un reflex repetat la infinit, femeile s-au vrut pictate sau fotografiate in lunile in care trupul lor adapostea o viata viitoare. Ca a devenit aproape un loc comun ca gravidele sa pozeze goale pe copertele revistelor sau doar pentru spatiul tainic si tandru al albumului lor de acasa. Ca e inevitebil sa vrei sa spui, macar o data, in lunile de sarcina – rastimpul tau de maxima dragoste si culminanta feminitate: “Clipa, ramai, esti, sunt atat de frumoasa…”

P.S. Astept in continuare pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. V-am pregatit premiul publicarii in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

Atat de grozava si adio

Nu au curajul sa spuna cinstit ca nu le placi indeajuns. Sau ca s-au plictisit. Sau ca si-au gasit pe altcineva. Sau ca aveau de mai demult inca o duduie in asteptare si, dupa ce au avut o aventura cu tine, vor sa se intoarca, spasiti la cea dintai.  Si atunci, inevitabil, impacheteaza discursul lor de despartire intr-o poleiala care fosneste sinistru.

Barbatilor li se pare ca, daca toarna o explicatie siropoasa, de genul celor care nu spun nimic, desi sunt doldora de vorbe mari, se salveaza si in ochii parasitei, dar si in fata propriei lor constiinte. De la “esti prea buna pentru mine” si pana la “ceea ce simt pentru tine este atat de puternic, incat ma sperie”, am auzit intreaga gama de gogosi prevestitoare de separare. In filme, in povestirile inlacrimate ale prietenelor, dar si folosind propriul meu ciocanel, propria mea scarita, ambele disperate, umilite, uluite.

Insa, recunosc ca episodul care m-a tulburat cel mai tare, in primul rand prin felul artistic desavarsit in care a fost povestit – si trait- de Nina Cassian este cel din “Confidentele fictive” ale autoarei. Istoria scrisa si transcrisa cu sange de mainile superbe ale poetei-pianiste- nonconformiste se numeste “Atat de grozava si adio” si este un episod desprins parca din vietile noastre, ale tuturor. Un moment de adanca traire si de profunda durere, in care un barbat iubit, preaiubit, nepermis de iubit, vine la intalnire la bratul unei noi achizitii feminine si ii explica celei pe care o iubise pana ieri ca ea e mai presus de explicatiile de rand, ca ea e deasupra intelesurilor pamantesti, ca dragostea lor ciudata si rara va ramane mereu in afara legilor lumii, ca ea, femeia care nu seamana cu nimeni, e atat de grozava… Si adio.

I-am citit durerea printre randuri si i-am ascultat-o cu propriul meu suflet ciulit si intristat, atunci cand mi-a dezvaluit ca este o poveste adevarata, ca acea confidenta declarata fictiva nu e altceva decat o marturisire onesta, insangerata, asa cum sunt aproape toate din cartea domniei sale. Si mi-am dat seama cat de asemanatoare suntem noi, toate femeile lumii, de la cele mai simple, la reginele cuvantului, de la muritoare, la zeite. Cat de fara margini stim sa iubim, cat de fara limite suntem in stare sa ne amagim. Cat de puternice suntem in indrazneala noastra de-a ne indragosti iar si iar, fara sa ne lasam doborate de grindina de adio care ar fi putut sa ne ucida, dar, pana la urma, ne-a facut atat de grozave.

P.S. Va reamintesc de concursul nostru realizat impreuna cu LG sub titlul Dragoste fara limite, va scriu din nou adresa de mail unde astept povestile voastre bune de inscris in concurs, demne sa primeasca premiul publicarii in revista si pe site-ul nostru, dar si pe acela constand intr-o cina in doi intr-un restaurant frumos, la alegerea celui, celei care castiga: alice@revistatango.ro