WOMAD Festival. Peter Gabriel. Mona Lisa

AMINTIRI DESPRE UN MIRACOL

Am mai fost la un concert cu Peter Gabriel in 2003, la Munchen. Plecasem atunci de nebuna prin lume, facand eforturi financiare serioase, ca sa-l intalnesc pe artistul vietii mele. Am amintiri ravasitoare din inalnirea de odinioara. Insa concertul de ieri, darul primit de ziua mea, a fost de-o frumusete despre care mi-e greu sa scriu, sa povestesc, fara sa ma tem ca voi friza nebunia.

Lumea festivalului din Charlton Park e vrajita, parfumata, ciudata, splendida. De indata ce treci de portile WOMAD Festival, te simti teleportat intr-un univers paralel, in care toti oamenii sunt liberi si meniti sa fie fericiti. O nemarginire de corturi. Mii si mii de corturi gazduiesc familii cu copii, tineri indragostiti, dar si indragostiti ai varstelor tarzii. Impatimiti ai muzicii lumii, fiinte rebele care iubesc evadarile catre frumusete si armonie. Iubitori ai muzicii lui Peter Gabriel. De altfel, totul pare construit dupa chipul si asemanarea artei lui. Totul e special, altfel, uimitor la WOMAD Festival, o intamplare artistica inventata de el, crescuta, iubita, rafinata sub implicarea lui Peter Gabriel.

Am sa mai povestesc, pe indelete, despre lumea fascinanta din Charlton Park. Despre adunarea de minuni, de natii, de rase, de culturi. De scenele multe pe care canta artisti veniti din toate colturile rotunjite ale planetei. Despre oferta nesfarsita de mancaruri cu arome exotice, de corturile pentru masaje si relaxare, de hainele si bijuteriile etno, aduse din toata lumea, pentru toata lumea. Despre impresia splendida ca am ajuns in lumea celor o mie si una de nopti, a celor o mie si una de zile de fericire fara margini.

Dar totul s-a asezat sub semnul aparitiei lui Peter Gabriel. A urcat pe scena la 21.30, fara intarziere, asa cum era anuntat. O mare de oameni il astepta frematand. Si inima mea batea, bum-bum-bum, ca-n cantecele lui…

Peter Gabriel si-a inceput concertul cu doua piese noi, probabil de pe viitorul lui album. A cantat acompaniat de viori, instelat de lumini, iar eu am avut senzatia nebuneasca, naiva, curajoasa, ca a cantat numai si numai pentru mine. Pentru ca a cantat mai intai despre copilul meu nenascut, si apoi despre cartea de dragoste care-mi pluteste in gand si in suflet. Si apoi, rand pe rand, a cantat despre cautarile mele- si ale lui- de pana acum, si despre intoarcerea la adevaruri, si despre lumile rasturnate downside up, upside down…

I-a stat alaturi pe scena fiica lui Melanie, cea de-a doua lui nascuta. Peter are patru copii. Doua fete mari, de peste 30 de ani, dintr-o prima casatorie, si doi baietei, unul de opt ani, si celalalt de un an, facuti cu sotia lui de acum. Dintre toti, Melanie este cea care isi insoteste tatal in turnee, creatie si destin muzical, de aproape zece ani. Catre Melanie a intins mana cantand “Come on, come talk to me”. Catre mine a intins mana, cantand cuvintele pe care le-am transcris si eu, plangand, in cartea mea cu zeite, amintiri de dinainte de timp, ale noptilor mele de sfasiere: “Darkness creeps in like a thief and offers no relief. Why are you shaking like a leaf?… Come on, come talk to me”. A cantat pentru mine. A stat intors cu chipul catre inima mea, cu privirea oferita generos aparatului de fotografiat al iubitului meu. S-a intors la bis pentru ca eu l-am strigat, cu glas ars de emotie. Si mi-a zambit, pentru ca m-a vazut plangand, si a stiut ca plang de recunostinta, si de fericire, si de preaplin de frumos. Iar daca doar mi s-a parut ca a fost asa, cu atat mai bine. Inseamna ca Peter Gabriel poate fi al fiecaruia dintre noi asa cum se intampla in arta o data la o mie de ani. Ca tot asa cum Mona Lisa zambeste fiecaruia dintre cei care o privesc sau au privit-o vreodata, marii artisti stiu, pot sa se daruiasca fiecaruia dintre cei care le intalnesc creatia, cu generozitate impartita la miliarde, dar niciodata risipita, niciodata irosita, niciodata pierduta.

http://www.youtube.com/watch?v=4J1gWMLbV70

Foto: Paul Buciuta/artista/artista.ro

Eternele vinovatii

Mai intai m-am simtit eu vinovata pentru fericirea mea, pentru ca, dintr-o data, iesisem din rand. Mi se parea ca nu mai sunt demna sa ascult tristetile nimanui, din moment ce n-am mai plans, de-atata vreme, decat de fericire. Haina de gala a sufletului meu aurit ma stanjenea cand mergeam printre cei cu inima ponosita de-atata asteptare.

Apoi au inceput altii sa incerce sa ma faca sa ma simt vinovata.  Un coleg mi-a impartasit suspiciunea lui cum ca, de-atata zambet, voi deveni tot mai putin creativa – si truda noastra de ani si ani se va duce de rapa. O femeie care n-a stiut niciodata sa fie fericita mi-a reprosat ca fericirea mea de azi am furat-o din naclaiala vietii sale de ieri. O cititoare mi-a scris ca sunt ridicola sa ma falesc cu copilul meu din pantec cand e evident ca tatal pruncului pe care il port ma va parasi si pe mine, din moment ce are antecedente de separare. Un prieten bun mi-a batut obrazul ca nu mai stam la taclale ca odinioara si ca nu-i frumos ce fac, o sa fiu eu iarasi singura si nici el n-o sa-si mai faca timp pentru mine. O amica s-a suparat ca nu mai mergem amandoua la film. Mama mi-a reprosat ca, nebuna din dragoste, cu un prunc abia nascut in brate si iubind si copiii barbatului meu, inevitabil, imi voi neglija propriii copii.

O viata intreaga m-am luptat cu tristetea mea pura si nobila, nevinovata, acum am capatat, o data cu lumina din inima, vinovatii de om care nu stie sa-si revendice domnia spledida a clipei de fata. Ma confrunt cu rautatile unora care traiesc si acum dupa principiul ” sa moara si capra vecinului”, transpusa in versiunea “daca n-am fost eu fericit, atunci nimeni sa nu fie!”. Si, cu toate astea, nu as da prezentul meu pe nimic. Pentru ca, in fiecare dimineata, cand ma trezesc si imi gasesc dragostea langa mine, cand simt cum puiul de om din pantec fosneste si creste, ma cutremur de recunostinta, si de emotie, si de fericire, si multumesc, cu sufletul ingenuncheat, pentru minunea pe care mi-a fost dat s-o traiesc. Si, daca intr-adevar sunt vinovata pentru asta, daca nu era scris in destinul meu sa fiu fericita si mi-am rasturnat soarta cu rugaciunile mele, cu lacrimile mele, cu asteptarea mea inversunata, atunci imi cer inca si inca o data iertare, dar fericirea mea n-o mai dau inapoi!

Daruri de dragoste

Am primit cele mai frumoase daruri pe care mi le-as fi putut imagina. Si pe toate le-am primit de la cei mai insemnati oameni din viata mea. De la cei cu care imi impart viata, sufletul, tristetile, bucuriile. De la copiii mei, de la iubitul meu, de le colegii mei, de la voi – prietenii mei de vreme buna, de vreme rea si, mai ales, de mari adevaruri. Va multumesc voua si multumesc, in fiecare zi, vietii care m-a adus aici, la portile fericirii si dincolo de ele.

N-as fi visat niciodata, dar in doar cateva zile voi merge la un concert cu Peter Gabriel. Artistul vietii mele canta pe 25 iulie la Charlton-Park, langa Londra, intr-un festival Womad despre care marturisesc ca nu stiam nimic, dar barbatul vietii mele stia… Si mi-a inmanat ca dar de ziua mea biletele la concert si biletele de avion pentru noi doi. Noi doi, cei care ne-am recunoscut de dinainte de dragoste dupa versurile lui Peter. Noi doi, care ne-am alinat noptile arse de dor si de neliniste cu muzica lui, impartita pe un post de radio inventat de noi, tainuit de noi, in undele caruia ne-am adapostit iubirea speriata de inceputuri… Noi, cei care ne-am privit in ochi cu vocea lui Peter in gand: “In your eyes, the light, the heat… in your eyes I am complete”…

Si aceeasi melodie a impachetat darul de mare dragoste, de mare lumina, pe care mi l-ati trimis voi. Mainile fine ale Pisicii au randuit chipurile voastre, si vorbele voastre, pe ritmul cantecului care mi-a schimbat viata. Iar petalele mov din buchetul Cristinei Bizu mi-au sters lacrimile de emotie. Va iubesc, va port in inima mea. Pe unele dintre voi v-am vazut ieri pentru prima data si m-am induiosat intalnindu-va. Pe altele v-am revazut, frumoase, delicate, senine, asa cum v-a surprins in fotografie privirea nobila a celui mai iubit dintre pamanteni si dintre nepamanteni.

Colegii mei au alergat o luna intreaga si au strans pentru mine cuvinte de iubire de la oameni al caror cuvant si suflet imi este reper. De la parintii mei si de la copiii mei. De la artisti dragi care imi fac enorma onoare sa ma poarte in suflet, de la colegi jurnalisti si de la prieteni pe care nu-i revazusem de mult. De la Simona mea de departe, care mi-a vorbit cu barbia tremurand de dor si de tristete, facandu-ma sa ma sufoc de dragoste, si de distanta, si de hohot de plans. Si de zambet de speranta.

Ma plec in fata voastra, cu dragoste, cu recunostinta. A fost o aniversare frumoasa, o zi cu daruri pentru toata viata. De o mie de ori, multumesc.

Dreptul la fericire

Intr-o vreme in care incercam sa-mi inteleg nefericirile, intorcandu-le pe toate fetele, m-am inscris la un seminar in care se discuta relatia pe care o ai cu banii. M-am gandit ca, poate, daca as stabili raporturi corecte cu toate elementele insemnate ale unei vieti de om, dragostea, familia, cariera, veniturile, mi-as putea gasi, cat de cat, un echilibru in propria-mi existenta. Facusem cursuri de comunicare, si aflasem ca o relatie de comunicare autentica, profunda, este o relatie de dragoste. Ca trebuie sa fii deschis catre cel din fata ta si sa-l asculti in mod adanc, fara prejudecati si, mai ales, fara sa pornesti de la premisa ca, orice ti-ar spune, ai tu ceva mai important de rostit. Fusesem la alte intalniri in care vorbiseram despre implinirea de sine, si descoperisem ca nu poti schimba pe nimeni, ca singurii care ne putem schimba suntem noi insine, stabilind un set de reguli si apoi adaptandu-ne la lumea in care traim pe baza acestor norme. Ca iubirea e o chestiune de onoare, de cuvant, in care doi oameni, care au decis impreuna ca nu se mint si nu se insala – sau au decis impreuna ca se mint si se insala, nu conteaza, dar e musai decizia mutuala -  isi tin cuvantul unul fata de celalalt si se iubesc alegandu-se unul pe altul in fiecare zi.
Paream sa inteleg destul de bine adevaruri folositoare, taine utile ale destinului omenesc. Insa, la seminarul in care se vorbea despre bani, m-am impotmolit. Colegii mei aveau, cu totii, aceeasi problema: cum sa castige mai multi bani, cum sa-i pastreze mai mult, cum sa-i utilizeze mai inteligent, in asa fel, incat banii sa se inmulteasca si sa nu se termine niciodata. Necazul meu parea doar o maladie ciudata, demna de tot dispretul. Imi pusesem corect intrebarile, iar raspunsurile mele duceau, intotdeauna, in aceeasi fundatura: mie mi-e rusine sa am bani. De cate ori, intr-un context sau altul, as fi putut aparea celor din jur drept o fiinta mai instarita decat altii, simteam nevoia sa ma scuz cu grabire. Faceam in asa fel, incat banii care-mi intrau in conturi sa dispara cu iuteala, risipiti pe nimicuri, ca nu cumva sa ma fac de rusine si sa creada cineva ca as putea fi bogata.
Nu mi-am vindecat maladia cu pricina in veci, si asta poate si pentru ca nu m-am prezentat decat la primele doua, trei sedinte de seminar. Intre timp, mi se facuse rusine sa merg intr-un loc in care oamenii vorbeau despre bani, pentru ca as fi putut fi banuita ca ma duc acolo din dorinta de a castiga mai mult. Dar ceva extrem de folositor am aflat, totusi. Ca atitudinea pe care o ai fata de bani o ai si fata de propria fericire. Ca oamenii care se simt indreptatiti la bogatie sunt si cei care se simt in largul lor in propria bunastare a sufletului. Ca ei isi revendica dreptul la fericire si il obtin, poate nu la fel de usor, dar, in mod sigur, la fel de abil ca pe acela la prosperitata financiara. Si ca eu, o fetita saraca si trista din provincie, mi-am oblojit neimplinirile invatandu-ma sa cred ca numai cei fara bani si fara zambet sunt speciali. Ca faptul ca sunt imbracata cu hainele ramase de anul trecut de la sora mai mare e un prilej de mandrie. Si ca singuratatea mea intrata in oase e semn de noblete, ca doar marlanii sunt fericiti si, adunati in cercuri stramte, se impuiaza, fac bani si traiesc fericiti pana la adanci si imbuibate batranete.
Ma simt mereu vinovata ca sunt fericita. De bani m-au scutit pronia administratiei financiare si contabilii nemernici cu care am avut de-a face pana acum “ imi vine sa le scriu si numele, Alexandru Gelu Modoi si Mioara Fodor. Ezit, tot mie mi-e mila, desi lor nu le-a fost, dar, pana la urma decid sa li-l scriu¦ Dar de o vreme incoace sunt nepermis de aproape de conditia fericirii, iar asta imi da, adesea, frisoane. Caut cusururi iubirii mele si nod in papura iubirii lui. Iar cand cineva ma felicita pentru implinirea mea, pentru copilul pe care-l voi avea, ma scuz, stanjenita, spunand ca am fost si eu, ani la rand, nefericita, si ca nici acum n-a fost asa simplu pe cat pare celor din jur, ca am plans destul, si am asteptat dureros de mult …
Daca stiti vreun curs la care m-as putea inscrie ca sa-mi recapat in propriii-mi ochi dreptul la fericire, va rog sa imi spuneti. Am sa-l urmez, oricat de mult ar costa. Ba chiar m-as bucura sa aiba pret obscen. Macar saraca sa raman, daca nefericita nu-mi mai este dat¦