Ingrijorari de gravida

Fericirea mea vine la pachet cu un sir de intrebari ascutite care mi se infig direct in moalele inimii. Iar daca va par frivole, ganditi-va ca doar aceea care n-a fost gravida, sau care nu s-a visat niciodata mama poate sa loveasca prima cu piatra.

O sa ma mai iubeasca barbatul meu cand o sa fiu grasa si cu picioare umflate?

O sa stiu sa ma port frumos cu toti copiii mei, si cu copiii lui, si cu copiii nostri? Sau voi trai ca in bancuri, intr-o brambureala fara margini, in care nu am sa mai stiu cu cine sa fiu buna si intelegatoare mai intai? Dar cu mine cine o sa fie intelegator?!

Copilul cel mic va face harcea-parcea relatia mea de iubire, asa cum vad la multi dintre cei aflati imprejur? Truda de peste zi ne va face sa lesinam seara, istoviti, in paturi separate, in camere separate, in vise separate?

O sa fie cumplita nasterea, cum au fost si cele de dinainte? Am sa mai incaruntesc inca o bucata in orele nesfarsite ale travaliului? Am sa imi pastrez mintile intregi in durerea aceea neomeneasca?

Cum am sa tin trei copii de mana?!

Cand o sa mai scriu, cand o sa mai dorm, cand o sa mai sper?

O sa-mi dea voie doctorul sa-mi vopsesc iarasi parul blond inainte sa nasc?

O sa mai fiu vreodata femeie frumoasa, faptura atragatoare, subtire ca trestia, mladie ca iarba, unduindu-ma in bratele barbatului meu?

O sa inteleg mai mult din viata asta leganand in brate inca un bebelus?

O sa regret vreodata decizia mea? O sa-mi fie vreodata dor de vremurile cand nici prin gand nu-mi trecea ca voi mai naste o data?

O sa fiu fericita?

Copilul meu va fi fericit in lumea asta cumplita?

Bucurestiul nebunilor

Am iesit pe strazi la 5 dimineata, intr-o zi de luni. Cautam strazi cu soare, si-am gasit ulite cu praf. In centrul cel mai centru, orasul arata ca o rana pe care misuna sobolanii. Bucurestiul vechi e acoperit de podete de lemn si imbuibat de mizerii. Pe Lipscani, intr-o groapa istorica, sapata in piatra, o cucoana arunca sacii de gunoi si le da foc. Miezul orasului, pe-acolo pe unde s-or fi preumblat candva craii de Curtea Veche, a capatat dintr-o data damf de Glina. Cucoana care scoate dintr-un magazin sacii plini cu resturi se ratoieste, ofuscata, la noi: “De ce faceti poze?! N-am incalcat nicio lege”. Nici noi. Suntem in spatiu public, putem face fotografii dupa  pofta  sau  uimirea inimii.  Si  nu  stiu  daca,  intr-adevar, traim intr-o tara in care nu exista legi care sa interzica huliganismul ecologic, dar ar trebui sa functioneze macar legi ale bunului simt. Insa de la “ar trebui” la realitate e cale prelunga si trista.

Se crapa de 6 dimineata si vrem sa bem o cafea. Nu avem unde. Nicio cafenea nu-i deschisa. Mai vedem cate-un trecator care tine in mana cate un paharel de cafea, din acela de plastic, probabil luat cu fise, de la vreun automat. Noi nu gasim nici unul, asa ca, dupa ce cautam in lung, in diagonala si in lat, pe strazile vechi, mergem si la cafenelele luxoase de la Universitate. Sunt inchise bocna.  Asa ca ne punem pofta in cui si-o lasam pentru acasa. Ne amanam plimbarea matinala fericita pentru concediu, cand vom merge, poate, intr-un oras mai norocos. Ni se face dor de Spania si de terasele ei deschise in nestire, ne-aducem aminte si de supermarketul non-stop de la Chisinau, pe usa caruia scrie “deschis vesnic”. Si radem. Viata e frumoasa, daca ii iesi in intampinare. Daca te iei la tranta cu lenea si traiesti, chiar si cand iti e greu sa mergi, sa te trezesti prea devreme, sa te smulgi din odihna, sa infrunti nebunia. Viata nu e in alta parte. E intotdeauna langa noi. E frumoasa sau urata, dar este. La orice ora din zi si din noapte. Trebuie doar sa te scuturi de blazare, si s-o privesti in ochi.

P.S. Fotografiile au acelasi autor ca si data trecuta:)

Jumatati de masura

N-am trait niciodata pe de-a-ntregul. Am fost sotie doar cu jumatate de norma, iar de  iubit am iubit mai mereu cu sufletul indoit, stiind ca nu aceea este povestea visata, aceea care ma va duce pe culmile fericirii, dar sperand ca lumea se va schimba… Ca el va renunta la naravuri, si la amorurile lui parazite, ca eu voi deveni mai blanda cu mine insami, mai toleranta cu cei din jur sau mai nepasatoare cu tradarile celor dragi. Mi-am amanat pe maine fericirea si am lasat lucruri insemnate pe altadata. Iar data aceea n-a mai venit.

Am fost mama doar dupa orele de program. Am platit bone care sa-mi legene copiii la san, iar eu am avut o halca intreaga de viata nebuna, in care doar i-am pupat, tzoc-tzoc, inainte de culcare, cum facea Sue Ellen Ewing. Am fost  scriitoare doar in noptile de nesomn, in care preaplinul meu de viata si tristete m-au obligat sa scriu. Jurnalista am ramas doar pentru lumile de care m-am simtit atrasa, dezicandu-ma, cu buna si nepasatoare stiinta, de politica, de intelesurile economice, de mersul lucrurilor grave. Credincioasa am fost doar atunci cand mi-a fost rau, cand mi-a fost teama, cand m-au incoltit disperarile. In vremile roz, am cam uitat sa-mi fac cruce. Femeie am fost doar atunci cand n-am fost nevoita sa fiu barbat. Cand nu a trebuit sa car baxurile de apa, sa ud iarba si sa ma iau la tranta cu robinetele stricate ca sa ma pun in calea inundatiilor. Cand n-am fost nevoita sa merg la negocieri cu domni smecheri si sa ma las pacalita in tranzactii, cu demnitate barbateasca.

Dar vreau sa ma rostogolesc de acum inainte intr-o viata rotunda, completa. Sa fiu femeie pentru barbatul meu, mama pentru copiii mei, om intreg pentru toti cei de langa mine. Ma dezic, strigand, de jumatatile de masura, pentru ca vreau  sa traiesc, de acum inainte, o viata intreaga. Minunea mea incepe azi. Si promit ca nu se va termina niciodata.

P.S. Fotografia e facuta de iubitul meu.

Amintiri din alte vieti

Mi-am amintit de lucruri pe care nu mi le-as fi putut aminti niciodata. Aniversarea Alinei, petrecuta intr-un sat de campie din preajma Dunarii, m-a obligat sa imi aduc aminte…

De lanurile nesfarsite de grau de dincolo de care rasarea, la sfarsitul zilei, tatal meu, tanar si chipes, barbatul asteptat cu nesat de femeia  nespus de frumoasa, pistruiata, cu ochi verzi si zambet trist: mama mea. Mi-am amintit de parfumul iubirii parintilor mei. Dragostea lor demult stinsa, mi-a revenit ca un vartej in suflet, facandu-mi iubirea de azi sa creasca si mai inalta, sa se imbogateasca cu miracolul din care m-am nascut eu insami, intr-o rostogolire ravasitoare de sensuri si sperante pentru nemurire.

Mi-am amintit de visul in care mi-am visat fericirea viitoare, mi-am adus aminte ca barbatul meu mi-a fost ursit dintotdeauna, ca numele lui mi-a rasarit in noaptea de Boboteaza, in care am adormit, o singura data in viata, cu busuioc sub perna de fecioara.

Mi-am amintit de copiii pe care ii voi naste, de cartile pe care le voi scrie, de vietile pe care le voi trai in fiecare zi de acum inainte, toate asezate sub semnul fericirii intregi. Mi-am amintit de un drum de tara pe care vom merge impreuna, asezati in careta, eu strangand copilul la piept, el manand un armasar de culoarea inserarii. Mi-am amintit de cat de mult il voi iubi si peste o mie de ani. Mi-am amintit…

Si, ca sa nu uit, m-am asezat in fata portitei de lemn, si v-am scris.

Ce a ramas, in mine, de copil

Incapatanarea mea de a ma bucura de fiecare rasarit.

Neputinta mea de a-mi stavili lacrimile atunci cand ma podideste plansul.

Faptul ca, daca spun o minciuna sau daca aud ceva care ma stanjeneste, rosesc.

Bucuria de a ma  invarti si de a zbura in toate masinariile copilariei.

Inocenta mea in fata iubirii.

Nedumerirea  in fata unei lumi in care oamenii s-au facut mari, si rai, si lasi.

Nevoia mea nebuneasca de a fi tinuta de mana.

Felul in care ma legan, singura, inainte sa adorm.

Puterea de a zambi din nou diminetii (cum faceam acum mai bine de 30 de ani, ca in fotografia de mai jos), chiar si atunci cand am dormit pe o perna uda de lacrimi.