Diferiti, dar impreuna

Atunci cand barbatii se indragostesc, nu dezerteaza din amicitiile lor, asa cum fac femeile. Pe mine m-au parasit de multe ori prietene bune care tocmai isi gasisera jumatatea, si nu s-au intors la mine decat dupa ce-au fost inselate, parasite, enervate sau plictisite, si aveau nevoie de o confidenta pe umarul careia sa-si planga amarul. Recunosc, si eu am facut asta in repetate randuri. Mai demult am fugit in lume fara sa las vreo veste despre mine si marele meu amor,  iar, mai nou, mi-am luat iubitul de mana, am inchis in urma noastra fermoarul cortului din curte si, intr-un impuls nebunesc, m-am gandit ca nu mai vreau sa vad pe nimeni altcineva pentru tot restul vietii. Noroc – ghinion?- ca el voia… Si-a trebuit sa ma intorc, spasita, la prietenele mele. Care m-au iertat, si m-au primit inapoi.

Suntem diferiti. Nu numai in felul in care reactionam atunci cand iubim, ci si in felul in care ne uitam in oglinda, inclusiv in cea retrovizoare. Dar suntem altfel in primul rand in ceea ce priveste impulsul de-a impartasi una celeilalte trairile ei. Cu cat suntem mai triste, cu atat avem nevoie mai profunda de confesiune. Bucuriile le tinem pentru noi, fiindca, dintr-un instinct razvratit impotriva bunului simt, avem senzatia ca am putea fi invidiate sau urate pentru implinirile noastre… Barbatii reactioneaza exact pe dos. Tristetile – e drept, mult mai rare- si le petrec ascunsi prin cate-o debara racoroasa, departe de ochii asistentei. In schimb, isi invita prietenii la bere si tambalau ori de cate ori unuia i-a trecut guturaiul, altul si-a gasit tricou cu guleras cum voia de mult, ca sa nu mai vorbim de ocaziile chiar grandioase, pe care nu le rateaza niciodata, in care echipa favorita a castigat vreun meci. Noi ne imbiem una pe cealalta la un bocet prelung, sanatos, mantuitor, chiar si atunci cand motivul tristetilor noastre ar merita uitat pe loc si numarul lui de telefon racait instantaneu din agenda…

Imi sun prietenele mai cu foc atunci cand sunt devastata de vreo dezamagire. Le invit in oras mai des atunci cand am ochi plansi si inima zgaltaita de suspine. Le scriu mailuri de iubire ravasita si amicitie pe viata si pe viata viitoare atunci cand ma simt singura si sunt neconsolata.  Inrosesc linia telefonica spre Canada cand simt ca viata mea (amoroasa) a luat sfarsit. Si, de fiecare data, imi gasesc alinarea. Pentru ca printr-un paradox trist, prea multe dintre prietenele mele sunt tot triste si revoltate, dornice sa ne intersectam angoasele si, pana la urma, sa ne despartim razand. Minunandu-ne ca suntem diferiti. Bucurandu-ne ca, macar din cand in cand, ajungem impreuna…

Scarile iubirii

In libraria din Iulius Mall, in Suceava, pe 14 mai, a curs o seara frumoasa si inalta, in care cuvintele s-au eliberat de catuse. Am vorbit cu doamnele adunate acolo despre truda de a fi femeie intr-o lume ca a noastra, intr-o tara ca a noastra – fara de noroc. Despre cat de ciudata e dragostea, si cat de rara, si cat de splendida. Despre cat de mult ne dor neintelesurile si despre cat de maret stim sa ne reincarcam cu speranta si sa ne luam viata si indragostirea de la capat, iar si iar.

Am vorbit despre incercarea, grea sau frumoasa, de-a te indragosti de un barbat insurat. Despre cat de mult iti schimba viata copiii, pe care ar trebui sa ii facem nu din obligatie, ci din maretia dorintei de-a-l vedea pe cel iubit multiplicat, recladit, nemurit. Si am vorbit despre mila, ca o componenta intreaga si demna a iubirii. Despre mila nobila, inteleasa ca grija fata de cel de langa tine, ca durere pentru fiecare durere a lui. Ca exercitiu repetat, inradacinat de… “imi pasa”. Primul pas catre  adevaratul “te iubesc”.

M-a cutremurat sa aflu care este drumul intre prima treapta si cea de pe urma a Scarii Virtutilor de la Sucevita. Cea dintai treapta a scarii catre Cer este frica de Dumnezeu. Iar cea de pe urma, cea care te aduce cel mai aproape de divinitate este dragostea de Dumnezeu. Intre ele, o mie de eternitati si caderi… Si am marturisit acolo, la Suceava, ca eu cred ca, la fel, pe scara cataratoare spre marea fericire a inimii, prima treapta este mila. Si abia cea mai inalta este dragostea. Intre ele, un ocean de asteptare. Un hatis de amagiri. Si un singur sens posibil de mers. Catre iubirea adevarata, aceea fara tagada si fara indoiala. Catre lumina.

Fotografii: Paul Buciuta - artista.ro

Panze albe, nesfarsite

Fiecare calatorie pe care am facut-o mi-a schimbat viata. Fiecare drum pentru care mi-am pregatit bagajul si inima mi-a desenat cate o amintire pe zidurile niciodata albe ale memoriei. Fiecare plecare m-a obligat la o intoarcere la adevaruri importante.

Drumurile, in doi sau in mai multi, ne arata unii altora asa cum suntem cu adevarat. Situatiile iesite din cotidianul comun ne dezvaluie adevaratul chip si relatiile reale, sentimentele pe care ni le purtam unii altora, intr-adevar. Oamenii exceptionali isi pastreaza lumina si in situatii exceptionale. Cei meniti sa-ti fie liman fericit te fac sa te simti acasa langa ei si pe o margine de rapa, si pe malul unui rau secat. Iar sufletele-pereche, cei pe care ii iubesti, prietenii tai de nadejde, vor intelege frumusetea cu ochi asemenea ochilor tai, isi vor deschide inima ca sa impartasiti emotia intreaga, traita deodata, ca o imbratisare, ca un sarut.

Mi-e drag sa plec, pentru ca mi-e minunat sa ma intorc, mai senina, mai indragostita, mai bogata cu amintiri. Mai inteleapta. Dar, inainte de fiecare plecare, astept zorii cu freamat de care se sperie somnul. Imi randuiesc in gand toate rosturile lasate acasa si pe cele catre care ma avant, ca intr-o expeditie. Si de fiecare data imi amintesc de cuvintele din Ciresarii – “nopti dinaintea marilor plecari, panze albe, nesfarsite…”. Si, dupa ce-mi sarut tiptil copiii adormiti, pentru bucata ramasa de noapte, redevin, eu insami, copil.

Cuvintele dupa care am tanjit

Exista cuvinte pe care, atunci cand le auzi sau le citesti, te coplesesc cu senzatia ca ai fi vrut tu sa poti sa dai glas trairii miraculoase, in care te recunosti pe de-a-ntregul. Gasim in vorbele superbe ale altora semne ale propriilor iubiri sau deznadejdi. Descoperim, cu uimire fericita, ca si altii au simtit ca noi, si au gasit inaintea noastra puterea de a canta, de a scrie, de a recita, ceea ce si pe noi ne-a coplesit prin prea multa frumusete, prin maretie.

Am ascultat astazi, cum ascult mereu in drumurile mele, cantecele razvratite, adanci, ametitoare, splendide, ale lui Peter Gabriel. Si am descoperit intr-una dintre piesele lui un vers pe care l-am simtit pana-n adancul sufletului: “In your eyes, I see the doorway to a thousand churches”.  Vad in ochii tai intrarea in toate bisericile lumii, si acolo il gasesc pe Dumnezeu, am soptit catre dragostea mea, putand de-acum sa dau glas unei simtiri ravasitoare, pentru care nu gasisem cuvinte… Am rasfoit apoi, intr-un exercitiu ametitor, cele mai frumoase amintiri despre lucruri citite sau auzite, care mi-au sagetat inima de-a lungul timpului.

“A venit toamna. Acopera-mi inima cu ceva. Cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta”- Nichita Stanescu

“Ce frumoasa esti in prag de vara, Cand mirosi a mere ce se coc, Cerul in fiinta ta coboara, Trupul meu din trupul tau ia foc.”- Adrian Paunescu

“Si trupul tau, care mi-e astazi cel mai dorit dintre limanuri, Va fi un biet ulcior din care vor bea drumetii pe la hanuri” – Ommar Khayyam

“De ce taci, cand fermecata sufletu-mi spre tine-ntorn? Mai suna-vei, dulce corn, pentru mine, vreodata?”- Mihai Eminescu

“Cad in genunchi si-ti multumesc, iubire, pentru inaltul pact ce ne uneste, Timbrat de-a fericirii stea subtire, -Si-ti multumesc si pentru desnadejde”  – Nina Cassian

“Focul vanat e gonit de vant, zarile-au uitat sa ma mai doara. De iubire-ntaia oara cant, la scandal renunt intaia oara” – Serghei Esenin

Si periplul printre cuvinte care ne-au schimbat viata, printre miracole pe care am tanjit sa le spunem chiar noi, ar putea continua… Si va rog, daca doriti, sa-l duceti mai departe.

Asteptand, asteptand…

M-a ravasit povestea Corinei Ingman. Istoria ei e atat de simpla, aparent, dar musteste de talc, ne scutura de neintelesuri. Intoarsa din concediul ei tunisian, Corina s-a urcat in avionul spre Zurich, alaturi de multi elvetieni distanti si precisi ca niste ceasornice de firma. Apoi avionul a avut o defectiune, n-a decolat, ei au fost nevoiti sa coboare si sa astepte, ore si ore, desi nu-s deloc invatati cu asteptarea… Ati citit comentariul ei , nu?

“Observam, fara panica, cum se schimba relatiile intre noi, cum devenim directi, prietenosi, infratiti. Parca eram la sfirsit o familie mare, unita. Cind am urcat in avionul nou, paream o tabara care se stie de cind lumea. Apoi, la final, am luat bagajele si pe pamint elvetian s-a instaurat aceeasi raceala politicoasa, ne-am urat toate cele bune si am plecat fiecare la casa lui.
A fost un episod care m-a pus pe ginduri. Trebuie intr-adevar sa intervina un fapt neprevazut, cu iz de catastrofa ca oamenii sa fie prietenosi si calzi unii cu altii? Chiar eu, care ma dezic de anumite trasaturi ale poporului in mijlocul (sau la marginea) caruia traiesc, ma surprind avind alta fata decit cea stiuta de mine, ,,umana,,¦
Uneori imi pare ca si noi (unele), aici, suntem ca intr-un aeroport asteptind zborul nostru, fara alte informatii, facind prietenii si destainuiri, petrecind impreuna un fragment de timp greu, cu multe intrebari”- a scris Corina, obligandu-ma sa cad pe ganduri, sa ma intorc in melancoliile mele.

“Am venit (cred) ca sa asteptam impreuna un impuls; traiesc cu ideea ca, daca ne adunam in grup compact de nadajduitoare, se va intimpla ceva maret. Cind se stringe lumea in port, e semn ca vine un vapor” scria mai demult Simona Catrina, descriind aceeasi stare in care ne-am regasit una pe cealalta si am devenit splendid dependente de intalnirea noastra. Dar… viata e in alta parte.

Fericirile noastre de pana acum au fost defecte si-am fost nevoite sa coboram intr-o sala de asteptare, unde ne-am gasit unii pe ceilalti. Dar noi nu ne suntem sens unul celuilalt, ci doar tovarasi de drum. Intr-o buna zi, poate ca vom fi atat de fericiti, incat nu vom mai avea cuvinte sa ne descriem lumina din suflet, sau ne vom teme sa nu-i strivim pe ceilalti cu bucuria din noi. Vor veni pentru noi avioanele, vapoarele, covoarele fermecate, care sa ne duca spre marile iubiri dupa care tanjim. Pana atunci, insa, ne suntem casa unul celuilalt. Pana atunci, ne dam speranta, ne incurajam atunci cand unii dintre noi isi pierd rabdarea sau nadejdea. Nu, fericirea intreaga, desavarasita, n-o vom trai aici. Ea va veni sa ne ia si sa ne poarte spre lumea reala, acolo unde ne este locul, acolo unde tanjim, cu totii,  sa fim impliniti. Pentru ca fericirea dragostei in doi este experienta suprema, este telul cel mai inalt, rostul cel mai adanc. Dupa ce ai iubit o data cu adevarat si ti s-a raspuns cu iubire, ramai cu un jind pentru totdeauna. Si cu puterea de a cauta, mai departe, iubirea cea mare, intreaga, desavarsita, singurul lucru pentru care merita sa traiesti.

Aici doar facem popas, asteptand, asteptand, in cea mai calda si mai primitoare sala pe care mi-as fi putut-o inchipui vreodata. Iar cel mai frumos lucru pe care ni-l putem promite cat suntem inca aici este ca, si dupa ce vom atinge marginea cerului, ne vom gasi ragaz sa ne-amintim cat de mult am insemnat unii pentru altii.