Peripetiile noastre in tara minunilor

Cu sufletul otravit de scepticism,  m-am indoit pana acum ca Tara Minunilor exista. Dar am gasit-o, inaltata din mintea unor creatori de geniu si a unor directori de marketing care cunosc toate cotloanele artei de a face bani si frumusete, la Disneyland.

Am petrecut cateva zile impreuna cu copiii mei in cel mai fermecator loc pe care mi l-as fi putut imagina. Si ne-am redescoperit unii pe altii, in timp ce descopeream splendorile unei lumi de basm. La drum, in situatii in care ne iesim din matca rosturilor de zi cu zi, ne scoatem la iveala adevaratul chip, adevaratele puteri. Iar Ilona mi s-a aratat copilaroasa, dulce si sperioasa, in timp ce vizitam castelele bantuite si alunecam vertiginos prin burtile muntilor strabatuti de Indiana Jones sau ne cataram pe valurile infruntate de Piratii din Caraibe, dar harnica si de nadejde ori de cate ori a fost vorba sa ajungem la timp undeva, sa strangem sau sa desfacem bagaje, ori sa il ajute pe Victor sa tina pasul cu noi, si precisa pana la marea performanta, iscusita pana la arta in jocurile mintii si ale perspicacitatii.

Victor a fost curajos si protector cu noi, de cate ori a fost nevoie, dar romantic si emotionat de fiecare data cand si-a intalnit idolii- pe Fulger McQueen ori Peter Pan- vesel si mirat, deschis si increzator in miracol, convins ca frumusetea lumii ne face si pe noi mai frumosi. Si a nascut metafore in fiecare clipa, uimindu-ne, fericindu-ne. (Au fost impreuna cu noi si Nouria si baietelul ei, Darius- dar ei au vizitat Parisul, pe care nu-l vazusera, si Disneylandul intr-un alt ritm, mai alert- insa stiu sigur ca si ei au fost incantati, fara de masura- si poate Nouria va va povesti mai multe).

Am fost fericita- desi n-am mai spus de mult asemenea cuvinte. M-am bucurat cot la cot, suflet la suflet cu copiii mei. Si mi-am purtat in gand dragostea de taina, am plans de dor in cate-o noapte, am visat vise de amor si gelozie. Insa dimineata m-am bucurat de mangaierea cuvintelor care mi-au readus linistea, speranta ca, totusi, cumva, printr-o alta minune, va fi bine si-n dragostea noastra.

Am fost la Disneyland si am trait, am iubit, am fost vie- chiar daca stiam ca perfectiunea ar fi fost cu inca cineva langa noi… Cu ochii in lacrimi, am zburat peste lumi, am urcat in cosmos, am plans cu miresele-fantoma ale neintamplatelor nunti. Si am strabatut de mai multe ori labirintul Alisei. Iar eu m-am pozat langa hlizita Pisica de Cheshire, cu gandul la voi, la noi, la povestea noastra de dragoste de aici, de pe blog, unde o Pisica adevarata ne imbie adesea catre Cat Walk, pe traseele noastre de iubire fara limite si suflete dezlantuite.

Singuratate

Ma simt nedrept de singura de sarbatori. Nu ma regasesc in entuziasmul celor din jur, si nici fastul colorat nu-mi prea prieste. In timp ce altii isi limpezesc sufletul si intra, senini, in zilele sfinte, eu, care incerc tot anul sa ma rog sa fiu izbavita de pacate, ma impovarez cu vini amare si invidii. Pentru ca eu n-am pentru cine sa gatesc stufat, si nici cozonaci nu stiu sa fac, doar sa cumpar (dar sunt destui ani de cand nici macar nu mai am pentru cine sa cumpar). Barbatii, si cei ornamentali, si cei pentru care mi-am vandut sufletul, se retrag pe la casele, vietile, nevestele, iubitele sau soacrele lor, iar eu raman singura, istovita, sa-mi joc cat mai sprintar rolul de mama, tata si bunica pentru copiii mei.
De sarbatori inteleg mai bine ca oricand ca nu sunt in grija sau in raspunderea nimanui- ca doar eu am responsabilitati, univoce, si doar eu visez, nebuna, absurda, ridicola, o viata completa, intr-o lume in care cei ciudati si romantici ca mine sunt sortiti sa ramana singuri. Scriu scrisori, pe care nu le trimit nimanui. Visez iubiri nesfarsite, pe care nu le voi trai niciodata. Intind fete de masa pentru ospete la care nu vor veni nicicand cei pe care-i astept.
Si-atunci imi trec ziua, cum am facut mereu, invitand la masa, sau la mall, sau la film, o prietena la fel de singura ca mine, si ne prefacem ca asa vrem noi sa petrecem. Sun un prieten, si-l intreb daca nu cumva are alt prieten care m-ar putea iubi si pe mine, pentru toata viata. (N-are.)
Impachetez cadouri pentru puii mei. Ma imbat de metaforele inocente pe care le naste Victor si ma refugiez in lumea lui splendida, in care ananasul e somnoros, pisicile vorbesc si ne spun, mieunand, cat de mult ne iubesc, iar privelistile care ni se arata in vise sunt minunate. Si-apoi ingenunchez si multumesc pentru viata mea neimplinita, dar onesta, in care sunt credincioasa pana la sange himerelor mele adorate. Sunt recunoscatoare pentru tristetea mea frumoasa, poetica, din care se nasc cuvinte- pe care ceilalti le citesc doar in timpul lor liber… Pentru singuratatea mea nobila, in care am invatat sa nu plang, sa nu jelesc, sa nu cersesc. Si ma impac cu mine insami, a mia oara, si-mi iau avant, si zvacnesc iar spre fericirile pe care eu ma incapatanez nebuneste sa le cred, sa le cer, sa le sper.

Dragostea-Domestos

Cand am baut din aceeasi sticla de apa cu el, pe care mi-a intins-o firesc, intelegandu-mi setea, mi-am amintit ca inainte de-a ne indragosti unul de celalalt as fi refuzat temeinic orice asemenea apropiere plina de germeni.

Am avut, dintotdeauna, fobia microbilor. Simona mea ma certa mereu pentru incapatanarea absurda de-a nu imprumuta pixuri atinse de maini straine, iar in zilele noastre Alina imi comanda in farmacii iscusite cele mai alambicate creme pentru maini – devotament fara de care mi s-ar scoroji degetele pe care le spal de mai multe ori pe zi decat permit legile firii si cele ale conservarii sanatoase a pielii. Intr-un exercitiu de luciditate hazlie, mi-am pastrat intotdeauna un ochi deschis catre analiza concentratiei de pericole germinative din mediu.

Si, totusi, dragostea omoara microbii. N-am auzit de niciun indragostit care se teme sa-si sarute iubita, desi, categoric, pe vremea cand nu o iubea nu s-ar fi atins cu gura nici de marginea ei de pahar. Ne indragostim si uitam de barierele trupului. Sufletul face alte reguli si ne da voie sa ne atingem cu buzele toate cotloanele corpului. ”Si trupul tau, care mi-e astazi cel mai dorit dintre limanuri…”, versul lui Omar Khayamm, ne devine refren. Ne sarutam unii altora picioarele si umerii, buzele si coapsele, apasati de porunca de-a fi cat mai aproape unul de celalalt, atat de aproape, incat, de fapt, unul sa devina celalalt. Si incercam sa ne intoarcem unii in altii, sa locuim sub sternul celui iubit. Sa coboram prin crevase de sange si carne pana la inima celuilalt, pana la respiratia lui. Cautam cu trupul tot ce-am avut in suflet intr-o viata uitata, si incercam sa fim intregi. Sa fim in siguranta.

Sa fim fericiti.

Sticluta cu lasitate

Stiu sa scriu “te iubesc” intr-o mie de feluri. Sunt aprig antrenata sa asez pe hartie vorbe frumoase, care, doar prin maiastra lor impletire in rand, pot sa inalte o poveste de dragoste la stadiul nemuririi. Degraba varsatoare de declaratii nevinovate, am umplut munti de hartie cu povesti, cu vorbe, cu ganduri pe care, insa, nu le-am rostit niciodata. Si poate ca nici nu le-am trait.

Am umblat ieri, descheiata la suflet, pe strazi aurite de soare. Am mers singura prin primavara, ducand cu mine un singur gand: trebuie sa-i spun, sa-l rog sa nu ma paraseasca. Pentru ca stiam ca poate lua inapoi primavara, printr-o simpla ridicare din umeri. Si n-am avut curaj. Am incercat sa spun, dar am inteles ca vocea mea nu stie sa rosteasca cuvinte de dragoste. Glasul meu se joaca cu viata mea si suna prea aspru, prea trist, prea abrupt. Daca as fi putut sa ii scriu, as fi facut-o dintr-un hohot de taste, intr-o clipita, fara sa ma-mpiedic de vreo ezitare. As fi scris si atat.

Pentru ca eu stiu sa scriu lucruri pe care nu le voi putea rosti niciodata. Sunt in stare sa insir pe hartie vorbe de dorinta profunda, scrisori innebunite de patima, povesti cu miez, declaratii cu talc. Dar nu sunt in stare sa glasuiesc cuvinte simple, curate, pe care le simt, dar nu am stiinta, curajul, sa le imbrac in haine de sunete. Insa prezentul meu nu-mi mai da voie sa ma ascund dupa paravane de hartie. Nu mai am dreptul sa inmoi penelul in sticluta plina cu cerneala lasitatii. Trebuie sa invat sa spun, si sa traiesc, ca si cum as iubi prima data. Si mi-e frica. Si tac. Si scriu in nestire…