Cand te temi sa te indragostesti

E starea aceea fragila, transparenta, in care speri ca, de data aceasta, miracolul se va intampla, dar nu ai curajul sa recunosti. E starea aceea de ameteala a sufletului si de zvacnet al gandului. E dintr-o parte in alta a inimii si-a visului doar ravasire, doar emotie, doar lumina. Doar teama.

Inceputurile povestilor de dragoste sunt, cateodata, mai frumoase decat povestile insesi. Dar si caderea in haul ramas in locul unei mari sperante poate durea uneori mai tare decat dor marile despartiri, marile tradari.

Cu ce inima sa sper ca asta data va fi bine, cu ce ramasite de curaj sa ma arunc sa iubesc din nou cand am cazut de atatea ori, si-mi sunt sperantele zdrelite si insangerate? As vrea sa mai cred, dar ma cutremur de frica. Implor credinta in dragoste sa se intoarca la mine, insa, precum cei torturati indelung, tresar in somn si-s gata sa racnesc de groaza ca, poate, si de data asta eu sunt in stare sa simt ca-i iubire acolo unde-mi vor fi date din nou doar iluzie, doar joc, doar parfum de neant. Cu ce absurda incapatanare sa ascult indemnul “nu te teme”, cand l-am auzit de-atatea ori in nopti dincolo de care am trait pustiul, si moartea, si eternitatea insingurarii?

Si, totusi, cu ce suflet sa spun NU tresaririi mele mistuite de flacara, cu ce uitare sa-mi sterg urma sarutului lui de pe buze, cu ce curgeri de ape sa spal mangaierea aceea care m-a facut sa ma simt cea mai frumoasa femeie din lume?!

Eu, cea mai curajoasa dintre femeile lumii, ma tem sa iubesc din nou. Eu, cea mai dependenta de dragoste dintre toti locuitorii planetei, imi port cu demnitate sevrajul. Imi pedepsesc dorinta sa stea incatusata sub coaste. Si astept, cu lasitate, un semn de dragoste mare, ca sa pot sa iubesc si eu fara teama. Sau macar un semn de mica iubire. Sau macar un semn. O batere din pleoape. Un suspin. Un gand. Ceva…

Primavara la Brasov

Intr-un Brasov acoperit de zapada a izbucnit soarele. Sambata, la Targul de Carte, au sosit Pisica, Simona Ioana, Alyce, Cristina Bizu. Si, dupa prezentarea despre preaiubitele Carti Tango, am ramas alaturi pentru cateva ceasuri. Si apoi, impreuna in suflet, pentru totdeauna.

Inima mea

A ramas in mine ceva ce nu s-a putut schimba niciodata. Un sambure de spaima si de neajutorare, senzatia continua ca oricine altcineva ar putea sa fie mai mult, mai bine, mai de pret sau mai de soi decat mine. Si miezul de foc si de tristete al naivitatii mele fara seaman pe lume.
Ma visez mereu in casa in care am copilarit. In noptile mele in care mi-e dat sa fiu sau sa merg catre acasa, ajung in casa aceea saracacioasa, in care am stat pana am implinit zece ani. Personaje din prezentul meu, oameni rari, insemnati, pe care nu i-am visat nicicand in visele mele de copil, vin sa ma intalneasca in casuta aceea sarmana, de pe strada Melodiei numarul 19. Cei care-au mai trecut pe-acolo imi spun ca nu mai exista casa noastra. Ca proprietarii – noi fuseseram ingaduiti cu chirie - au vandut-o, si cel care locuieste acolo a inaltat in locul ei o casa mare, frumoasa, cu etaj.
N-am avut curajul sa trec sa o vad. Pentru ca mi-e teama sa recunosc cat de copil am ramas. In versiunile mele nemasluite, sunt tot o fetita din Ploiesti, asteptand sa inceapa viata si sa vina noroacele. Undeva, sub stern, pastrez cu evlavie speranta ca barbatul pe care l-am visat, perechea mea, ursitul meu, acela care sa ma faca sa ma simt si sa fiu intreaga ca luna, perfecta ca soarele, va veni sa ma ia, sa ma treaca in brate toate pragurile fericirii.
Dar, pana atunci, joc jocuri de copil destept si le duc la bun sfarsit cu seriozitate si grija. In fiecare dimineata ma joc de-a spalatul si imbracatul papusilor. Am numai doua, si as fi vrut mai multe, dar, pe cele pe care le am le iubesc mai presus de viata mea. Seara, ma joc de-a povestile si de-a adormitul in cantec de leagan. In fiecare zi fac pe profesoara si, cel mai adesea, ma scot la tabla chiar pe mine insami. Si nu-mi dau note mari. Sunt exigenta si grava. Iar pentru atunci cand voi fi mare cu adevarat, fac exercitii de indragostire. Imi incalzesc inima pentru nesfarsita, netraita mea dragoste, si-o las sa tropoteasca nebuna in clipe peste care ceilalti trec usor cu intelesul… Cand bratul lui, intins sa-mi arate ceva intr-un peisaj, se atinge, intr-o doara, de umarul meu. Cand paharele ciocnesc cu clinchet care suna a muzica doar pentru mine, si eu ma imbat de vibratia clipei roze, desi stiu ca totul va ramane o taina stinghera a mea. Cand ma uimeste sa vad cat de lin curge mai departe viata pentru ceilalti, in timp ce mie imi poate sta inima-n loc fie si numai la o fractiune de gand cum ca,  poate, de data asta, mi se va intampla miracolul acela care nu se intampla niciodata. Inima mea, pregatita oricand pentru dragoste… Inima mea, pregatita oricand pentru moarte… Inima mea, cantand, mereu, “Reinfloreste lemnul portii pe unde pleci, pe unde vii. In fata dragostei si-a mortii, noi toti redevenim copii”.

Belle si Victor

Suntem cu cateva zile inaintea intrarii in tipar, si, dintr-o data, orele s-au dat peste cap si ne dusmanesc. As dori sa va scriu mai mult, dar nu-mi gasesc tihna. Am promis ca postez cateva fotografii cu puii mei, participanti la Purim-ul serbat in scoala Ilonei. Revin curand cu o poveste a unei povesti… 

Defectul de a fi român

Am primit de la Aurora Liiceanu un e-mail intitulat “Votati-l pe Brancusi!”. Era un mesaj forwardat, care trecuse deja pe sub ochii a zeci de utilizatori de internet si, deopotriva, de cultura romana. L-am citit cu atentie si m-am intristat, intelegand a milioana oara ce soi amar de natie suntem. Nu mai devreme de ieri, in timp ce pregateam pentru tiparire inca un fragment dintr-un interviu cu Nina Cassian, ma sagetase in moalele inimii intelesul faptului ca a fi roman a devenit un defect esential, din aceeasi teapa de insusiri precum a fi urat sau sarac sau mincinos. Nina Cassian povestea, cu glas  indraznet si ironic, ca nici nu intelege cum de Maurice Edwards, cel de-al treilea sot al sau, si-a dorit casatoria cu ea: “M-a luat ca pe o adevarata paguba: batrana, urata, saraca, romanca!”

In strainatate, mi s-a intamplat si mie, de multe ori, sa vad cum zambetul interlocutorului meu se sterge de pe chip atunci cand, dupa o conversatie agreabila, in care m-am dovedit a fi o faptura demna si interesanta, a aflat ca sunt romanca. “O, pacat!”, mi-a spus cineva care n-a putut sa-si retina parerea de rau.

O fata romanca, absolventa de studii inalte si plecata in America sa-si faca o cariera internationala, mi-a spus ca, din pricina originii si a frumusetii ei, cei din jur cu greu reusesc s-o iau in serios. “Eastern Delight”, i se spune pe la spate, desi privirea ei fulgera in recea limba latina a dreptului roman, nu a celui romanesc. Iar prietena mea romanca, stabilita in Germania, imi povesteste cu voce amara, ca, desi vorbeste perfect nemteste, pentru ca a studiat in tara lor, gaseste mereu binevoitori care sa-i atraga atentia ca are un accent… ciudat, ah, e din Est, oh, dar de ce-a venit in tara lor?…

Discutia ar putea continua la infinit, cu exemple cu mult mai profunde si mai grave… Suntem romani, si ne taram dupa noi radacinile ca pe niste lanturi atarnate de glezne. Dar sunt si momente cand, noi, oamenii de rand, putem face ceva ca sa avem dreptul la un popas, la o secunda de despovarare. De pilda acum. Cand, votandu-l pe Brancusi in topul marilor artisti ai lumii, e ca si cum ne-am adauga noua un licar de noroc, de noblete, de sansa, de speranta, la propriul destin.  

Redau intocmai continutul e-mailului primit: Galeriile de arta Saatchi fac un clasament cu cei mai renumiti artisti si-n sec XX. BRANCUSI era pe locul 2 (doi) la 300 (trei sute) de voturi distanta de Picaso, dar a fost depunctat cu 2000 puncte initial pe motiv ca nu era votat masiv din  Romania . Trimite link-ul la toti prietenii tai. Voteaza si TU. Sa le aratam ca ne pasa de artistii nostri, sa le aratam ca suntem ROMANI. ia doar 30 secunde (acum e pe locul 17 => inca poate fi salvat)

http://www.saatchi-gallery.co.uk/times_200/main.php