Tara palniei (si a lui Stamate)
Posted by Alice Nastase Buciuta on Feb 12, 2009 in Confesiuni | 335 comments
Nu-mi place sa pun benzina, si-atunci aman sa fac nefericita zabava la benzinarie, cu inconstienta cu care las pe cat mai tarziu toate obligatiile nesuferite. Merg zile intregi cu becul rosu aprins pe ecranele bordului, si am invatat sa ma prefac ca nu ma sacaie deloc clipocirea lui dusmanoasa. Dar, in seara asta, fiorul ca as putea ramane cu adevarat intepenita in mijlocul intersectiei si improscata cu injuraturi suculente, la care marlanii Bucurestiului se pricep mai bine ca la orice altceva, m-a facut sa semnalizez dreapta si sa intru in benzinaria Petrom de pe strada Tunari. Un domn, imbracat in salopeta albastra, comitea cu harnicie servicii de umplere a rezervoarelor. Asa ca eu, bucuroasa ca n-o sa-mi murdaresc manutele, i-am zambit aratand cu un gest gratios catre rezervor: “Plinul, va rog”. Impulsionat de zambetul meu- sau poate doar impins de constiinciozitate, omul a deschis iute capacul rezervorului. Si s-a oprit brusc, ca-n fata unui semn de piaza rea…
“Aveti palnie?”, mi-a zis cu tonul cu care ar fi zis ”N-aveti palnie”. Eu am continuat sa zambesc, cu mutra prostita, fulgerata de banuiala ca sunt la camera ascunsa. “Am nevoie de palnie, ca la rezervorul asta n-am cum sa alimentez”, a grait benzinarul, pe ton tot mai ferm. Si mi-a aratat, printr-o manevra de en-garde, ca teava de la robinetul lui de benzina fara plumb nu putea fi indesata in gaura de la rezervorul Fordului meu, adapat de vreo 50 de ori pana acum. Fara palnie.
“E absurd”, am spus. “Deloc”, a ripostat angajatul. “La noi, la Petrom, asa sunt facute statiile. Dar dumneavoastra ar trebui sa aveti o palnie la roata de rezerva. Ia sa vedem… N-aveti. Ati pierdut-o”, a conchis domnul si mi-a facut semn sa-mi iau fieratania insetata si sa eliberez locul.
“Daca aici, la Petrom, se intampla lucrul asta absurd, de ce nu va luati dumneavoastra o palnie?!” am intrebat eu uluita, dar barbatul a ridicat din umeri si-a plecat catre alta masina, care poate avea palnie in dotarea rotii de rezerva…
Mi se intampla tot mai des sa traiesc incidente absurde si sa plec injurand nu de mama, ci de tara. Am ramas, nu de mult, o zi si o noapte fara curent electric, iar cei de la Enel mi-au promis din doua in doua ore ca un echipaj e pe drum si soseste indata… Am fost de curand intr-un magazin mare din Mall, la Polo Garage, si am cerut o pereche de pantaloni precum cei din vitrina. O fata acra mi-a spus ca aceia sunt doar in vitrina. “Dar de ce ii expuneti? Nu ca sa vina clientii si sa cumpere produsele?”, m-am indarjit sa intreb. “N-am aranjat eu vitrina”, mi-a suierat, cu sictir, vanzatoarea. “Nu-i nimic, tu deranjeaz-o, si da-mi pantalonii!”, i-am spus. “Si sa stea manechinul in fundul gol? Haideti, doamna, ca nu pot sa fac asa ceva”. Polemica s-a labartat, in stilul absurd al lui Urmuz din Palnia si Stamate. Cearta s-a prelungit. Vanzatoarea a decretat ca am pretentii gogonate, eu am iesit declarand pe ton inalt: ”Numai in tara voastra se poate intampla una ca asta!!! Numai la voi!”, uitand ca nu sunt americanca, uitand ca aici e la noi, ca m-am nascut in tara lui Urmuz, si-a lui Ionesco, si-a lui Caragiale, si-a lui Marean Vanghelie, si-a apei care are prea mult hidrogen, si-a tiganilor care-au mancat lebedele austriecilor, si-a blondei Nikita, si-a… si-am incalecat pe-o sa…
A trecut si ziua de azi,pentru mine o zi obisnuita de sambata.Nu cred in sarbatori din astea importate ,chiar le prefer pe alea ale noastre asa cum sunt ele! Dar voua celor care va bucurati de ele va doresc o mie de ani de iubire! Si va sarut pe toti de noapte buna! Pe maine,dragilor!
Tot aici suntem, pisicuta draga. Rasfoiam o carte ce am primit-o de curand. Asa sa mai uit si eu, de un de alta. Uite mi-am amintit o poezie ce imi place:
Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru ÅŸi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg ÅŸi salt ÅŸi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp. –Nichita
Noapte buna, Cora. Ce repede ne parasesti azi. Sa ai parte de vise pline de iubire. Noapte buna.
Bine v-am regasit.Acum 3 ore am coborat din tren.Intrasem doar sa va citesc.Am citit in fuga.Si mi-am zis ca , oricum ma ustura ochii, mai pot rezista putin…ca sa va imbratisez de somn usor.Si nu vreau sa mai scriu despre mila, compatimire, literatura, despre falsa impresie ca m-as fi “ofticat’, spuneam doar ca mainile mele nu pot scrie bancuri…Si m-am gandit bine daca ar mai trebui sa scriu,si am avut destule ganduri imprumutate de la dalila tua…
Zilele acestea mi-am scris gandurile pe telefon, am descoperit ca ma pot elibera de ele, ca, dupa ce imi trec prin degete pana la varf..mi-e mai usor, mi-e mai liniste, ma inteleg fara sa cer nimanui asta..ma inteleg eu, ma inmoi, ma asez …
Si, daca nici aici nu voi putea face asta fara sa ma gandesc daca “da bine”, “face bine”, atunci am sa continui pe telefon, pastrand in suflet mereu oamenii dragi de aici.
Calatoria a fost asa cum stiam ca va fi, nimic surprinzator, strazile erau acolo unde le intalnisem prima data, orasul prea ocupat …Am tinut strans in mana telefonul care imi vibra pana in suflet, care ma trezea la realitate….In cateva zeci de minute am trait cat pentru cateva zile bune , mi-a fost sarutata pielea mea descompusa, asa cum sunt sarutate mainile inclestate si impreunate.Da, mi-e frica de fericire pentru ca o simt , anticipand, in fata nefericirii, Mi-e frica de zambetele celorlalti pentru ca sunt intrarile intr-un abur invaluitor si inchis.Ma tem de iluzii, desi respir prin ele.Inspir aer in rafale si expir suieraturi a pustiu.Iar verdele se amesteca cu roseata corneei in mediul umed de sub genele mele desfirate si tocite.Mi-a fost bine cu rau, rau cu bine.Am zambit in tren vazand un adolescent care facea origami trandafiri dintr-un servetel rosu.Dovada ca exista iubire, pasiune, perechi…
si langa Nichita pune si Nicu Alifantis… mica mea Lisa…
Noapte buna Cora si nu, nu a fost o zi obisnuita, nu tu ne-ai propus astazi o alta deviza, la care am si subscris?
Nici eu nu cred in povesti nemuritoare si inimioare de ciocolata… si nu sarbatoresc asta…
dar…
Buna Rosanne… buna seara.
Ti-am asteptat gandul, vorba, ceaiul…
Si spune-te exact asa cum simti… nu e literatura ci suflet, nu e prefacatorie ci sange pe rani… te rog, asa cum am rugat-o si pe dalila… va rog pe amandoua…
eu stiu ca fara voi mi-ar fi mai pustiu si mai trist… AM NEVOIE DE VOI aici, in casa lui alice, asa cum si ea are nevoie de voi… exact asa cum sunteti.
te rog rosanne… te rog mult… da?
eu sunt aici, mana mea e intinsa… ai sa vii, nu-i asa?
Bine ai venit, Rosanne! Te asteptam….
Pisica, am sa vin daca firea ma va lasa,prin efectul de autoaparare ce se declanseaza …Am plans joi seara in intuneric, asa cum am plans si in primele nopti in care am intrat pentru prima data pe blog.Nu vreau sa supar si sa intristez pe nimeni, nu stiu sa ma cert, sa dau replici usturatore, si nici nu vreau sa invat….Am un “defect” si mai mare, intru in carapace, ma foiesc in intrebari fara raspuns, ma “minunez” si ma intaresc.Si-mi zic ca eu sunt poate prea ciudata, prea sensibila, prea indoliata.Asa sunt acum in viata asta .Si fac tot ce pot sa-mi fie bine, sa nu mai sufar.Incep prin incercarea de a ma intelege, de a-mi accepta slabiciunile, de a privi viata in ochi..
Si mie mi-a fost dor de voi, simona…
Te imbratisez, Rosanne !
Si bun venit celor noi…promit ca maine va citesc si va ascult cu drag melodiile , pentru ca sunt si ale mele…Pisica, am ascultat in tren Proconsul-”Despre noi”…
Te imbratisez Simona, te imbratisez pisica, raluca, corina, anna, crsitinele, dalila, alyce, valin, costi, pe toti, pe toti, cei cu care m-am si vazut, cei cu care doar m-am auzit, cei cu care am vorbit in seri de ceai, de poezie si de cantec.
Va multumesc si va datorez.
rosanne… daca ai stii tu cat de sensibila sunt eu! dar o sa stii, iti promit… sunt din aceeasi barca si multa vreme reactionam ca tine… in cusca mea de pisici intorceam ranile si pe fata si pe dos si le insangeram si mai tare…
eu zic ca m-am lecuit de multe cu timpul, dar nu-i asa… sensibilitatea nu e o boala care se vindeca… e un dar… asa ca pretuieste-l si bucura-te de el…
o imbratisare mare, mare, mare, mare… cat sufletul tau trist dar atat de frumos!
Asta scria “metaphor” pe pagina scrisorii de deznadejde:
Doamne, dar de ce atâta plâns si tristeţe in aceste comentarii? Chiar aşa se pot aduna pe aceeaşi pagina numai fiinţe care suferă de singurătate? Dar de ce să suferiţi atâta , Doamnelor? Viaţa este atât de frumoasă…Dacă cei care au plecat nu se mai întorc înseamnă că nu vă merită şi gata! Găsiţi mulţumirea în lucrurile simple, nu merită să vă tânguiti atâta! Sau este doar literatură şi nu m-am prins eu?!
si asta am scris eu ieri, referitor la postul lui metaphor:
intrase cineva si citise postarile voastre si se intreba daca nu cumva e doar literatura…si nu se prinsese el de poanta…
era tot cineva obisnuit cu normalitate presupun…
asta inseamna la voi ca eu cred ca ce scrieti voi aici e literatura?
Daca Cora a zis: rostul femeii e sa fie mama… si eu am aprobat-o…
a reiesit din postul meu: ca voi femeile sint roboti care fac copii…
ramineti cu bine si fiti fericite!
Fii fericita, Iana!
Vom fi si noi candva.Eu vreau sa cred asta.Ma rog pentru asta.
Nopate buna tuturor!
Rosanne, nu esti ciudata, sa folosesc acelasi cuvant ca tine. Fiecare traim, visam si iubim, asa cum stim noi, si asta ne face minunati, pe fiecare in parte. (am mai zis asta o data azi).
Uneori ma regasesc atat de bine in randurile tale, incat imi vine sa iti multumesc ca scrii despre mine. Fiecare avem tristetile si fericirile noastre. Si fiecare le exprimam in felul nostru. Si eu sunt de atatea ori pierduta. Si ma caut. Si incerc sa ma aduc inapoi.
In sufletul meu marsaluiesc, adesea, agitate sentimente greu de inteles, ce ma fac sa ma zbat intre cald si rece. Si ma lovesc in mersul lor neintrerupt, si imi lasa urme, rani. Si le strig sa se opreasca, dar par a fi atat de neobosite. Si incerc sa ma eliberez de toate aceste ganduri otravite. Dar degetele mele uneori nu mai recunosc drumul tastelor. Iar unele momente sunt greu de depasit. Dar si mai greu este, lipsa de aparare in fata lor. Nu le poti schimba, nu le poti anula. Ci doar sa mergi mai departe cu ele de mana. Cu ele in gand. Cu ele in suflet.
Si ma surprind uneori depasita de situatie. Si atunci incep sa strig dupa ajutor. Dupa cineva care sa vina sa ma salveze, sa ma reinvie,. Sa ma readuca la viata. Dar strigatul meu lipsit de putere, nu se aude mai departe de gand. Si astept. Si astept. Si in acel moment prezentul devine chinuitor, trecutul ma incolteste, iar viitorul nu mai exista. Si nu gasesc nicio portita prin care sa evadez. Dar ma consolez totusi cu gandul ca toate au un sfarsit.
iana, cred ca ti-am mai zis asta… te admir pentru ceea ce esti, tocmai ca esti diferita de mine. nu voi polemiza cu tine…. apreciez sinceritatea ta, felul transant de a spune lucrurile, dar intelege si tu ca exista oameni tristi prin definitie, ca asa percep ei lumea, printre lacrimi… eu nu sunt asa, dar pot sa accept si pot sa inteleg.
sunt oameni care se exprima mai plastic, pentru ca de fapt le e, poate, greu sa se exprime, sau au o pudoare a lor… de ce te supara?
rosanne… uite a venit si Lisa-alyce cu noi… ne dai un ceai de noapte buna?
Am pentru toate, dragele mele, ceai de somn linistit cu aroma de vise frumoase si iubiri demne.
Cred ca asta a cam sunat a cliseu.
Nu sunt trista prin definitie, sunt foarte vesela, lumea care ma stie poate spune cat de mult rad si cat de tare…Ma exprim mai plastic pentru a o respecta pe alice si pe voi toti, nu mi s-ar parea ‘etic’ sa incep cu…’azi barbata-miu a tipat la mine ca nu stiu ce”.Pentru ca nu stiu sa ma exprim asa, nu-mi place, nu pot. Am perceput lumea prin atat de multe zambete si deschidere sufleteasca, incat am ramas cu lacrimile si metaforele…Metaforele mi-au fost in maini si in momentele mele de fericire , de liniste, de bine.Scriu si atunci.Rad, iubesc, scriu, declar.Asa cum imi declar si nefericirea.Si plang pana in barba si rad pana la urechi.
Va intind ceaiul caldut de somn linistit si mana mea sincera!
bine, dragele mele… am cerut un ceai si m-am ales cu doua… multumesc, multumesc…
alyce-lisa… nu-i cliseu, e vorba buna
si rosanne… nici eu nu pot sa spun vorbele de-a dreptul… de fapt nici nu-mi pasa ca nu-s de-a dreptul… altfel mi-ar iesi poeziile lemnoase si nu vreau sa-mi supar maestrul
incerc sa glumesc cu voi, dragelor mele… bietului meu maestru (nichita) nu-i ajung nici la glezne…
si te rog, rosanne, am rugat-o si pe dalila… va sunt sufletele atat de frumoase, nu le mai umpleti de lucruri care dor… va dor oricum ale voastre, cele care le spuneti aici in casa lui alice, nu ma mai necajiti pentru cei care vad lucrurile, lumea, diferit de voi.
intoarceti-va sufletele si povestile spre cei care va inteleg si va intind mainile…
pisica iti intinde o labuta, mica, pufoasa, a mangaiere….
iertare… era nu va mai necajiti…
si rosanne… nu-mi spune cum e rasul… si eu trec drept cea mai optimista fiinta pe o raza de n-spe kilometri… dar ce-i acolo, inauntru, la cutiuta tic-tac… e altceva… imi apartine si nu-l spun usor
Va spun si eu noapte buna. Va iau cu mine in visele mele.
Noapte buna, tuturor.Noapte buna,Alice.
si va doresc o noapte buna… tuturor… va astept dimineata la cafea, sa-i asternem lui alice drum bun de-ntoarcere acasa.
iertare alice, azi am stat in casa ta, nepermis de mult… mai bine ma puneai sa deretic, ceva…
Pisica, la mine se vede de la un kilometru daca plang sau rad in interior.Mi-au vazut si oamenii de pe strada cum imi frec ochii cu batista, asa cum ma vazusera zambind din orice si cei din trenul care ma ducea prima data in orasul cu strazi.Mi se disting clar ridurile de la expresia zambetului de cele cauzate de insomii ca aceasta…
Toti vrem sa nu ne mai necajim, asa ca maine e duminica, e zi de familie, de parc, de cafea bauta in zori impreuna cu voi.Va imbratisez
no, rosanne… inseamna ca mai avem de lucru… dar vestea buna e ca se rezolva… promit!
ne regasim dimineata, la cafea, draga mea?
te pup.
oau, fetelor, atata lauda nu merit, credeti-ma, ce fac fac, dar e doar o experienta de viata, nu usoara, va zic din start, nu atat conditiile de viata la care m-am adaptat uluitor de rapid, nici munca cu copii (ca sa aveti o idee eu vin din management consulting si investment banking, alta lume!), copii imi dau enegie si ma calmeaza, imi fac bine cand nu mi-e este bine…de ce nu bine? caci adultii, cativa dintre ei, dintre ceilalti voluntari, pot fii al naibii de mean, incredibil nu? lume care vine sa ajute, se izoleaza in jungla sa fca ceva bun, si apoi ramane cu aceleasi obiceiuri de doi bani, gen strans la tegari si berica la o barfa rautacioasa in miez de noapte, oh oare cand si unde voi gasi acel loc unde nu exista …barfa. Asta e,e viata, eu ma concentrez pe partile bune, invat ce pot si macar impart din putina experienta de viata (am 26 de ani, ca sa stiti:) cu acesti pusti brazilieni frumosi. Iar faptul ca fac voluntariat si lucrez cu copii e intr-adevar lucru bun, dar nu mai bun decat ce fac ceialti, ce faceti voi, zi de zi, caci nu se impart bile albe pentru munca de acest gen, se impart pentru munca facuta bine, pentru motivatie, inspiratie, seriozitate, intelegere, toleranta, curaj, nebunie, iubire…si mai ales se impart cand fiecare face ce este mai bine pentru el, si facand acest lucru ajuta mai mult decat oricine, decat orice ar putea face. Asta este mesajul meu, iar povestea vroiam sa o impart cu cat mai multi, si aici Alice poate decide (daca povestea-tile mele pot merge mai departe intr-o forma mai serioasa) caci este o poveste nebuna, frumoasa, curajoasa poate, de viata…
dar bucurati-va de un dus cald si pt mine, m-a luat o raceala si trebuie sa sar in dus si apa e receeeee, of of…v-a pupacit, beijos garotas
m-am plimbat azi prin soare,sa-mi topesc gandurile,sa le purific..sa le inteleg.m-am rugat incet sa pot uita,sa-mi lumineze dumnezeu minte si sufletul…si m-am intors la voi incercanata si plansa, istovita de atatea cautari…m-am intors cu sufletul gol! a fost o zi lunga cat un an, dar am invatat ca viata este asa cum vreau eu sa o vad. sunt obosita si greu pot sa-mi asez ideile pe blog.
nu mai plang acum de teama sa nu inund Brasov-ul!
rosanne oriunde ai fi dragostea o sa te gaseasca…lucrurile bune se intampla oamenilor buni. eu asta imi spun mereu si asa invat sa fiu mai buna.
pisica mea draga iti multumesc pentru sufletul tau cald si bun…si voua cristina socaciu,dea valma, bia, alyce ca m-ati lasat sa-mi gasesc singura drumul!
ma dor toate celulele de atata zbucium…dar sufletul nu ma mai doare.
alice ma inchin cu recunostita in fata ta….
noapte buna zanele mele!
“Pier stele neatinse
Noi stele se vor naste
Am cunoscut durerea
Nu am ce mai cunoaste.”(Grigore Vieru )
Fetelor,
citindu-va postarile mi-am atins sufletul. Sunteti minunate toate. Iar baietii sunt “barbati desavarsiti”. Dar cate dintre voi traiesc in tarisoara noastra draga? Dar in Bucurestiul meu adoptat?
Va sarut cu timididatea inceputului si iartati-mi curiozitatea omeneasca.