Poruncile dragostei

Bucuria  mea  de  azi  e  plina  de  emotie,  e  vie,  e  intreaga!  Mi-a  fost  data ca un dar pe care nu-l inteleg, dar pe care il port cu mine – asa cum port toate ale mele – cu grija, cu demnitate, cu sfiala. Pentru ca ducem cu noi lucrurile cele mai pretioase. Pe cele de care ne-am putea lipsi le lasam parcate sau asezate in rafturi…

Bucuria mea de azi are aripi largi, intinderi de apa si gene umezite de lacrimi. Ascunde in miezul ei amintiri cu Dragobeti, cu versuri asezate in pereche tandra, si un mesaj de dor, primit intr-un alt miez de noapte.

Bucuria mea de azi ma apasa si ma stanjeneste, uneori as vrea s-o alung, fiindca nu stiu cum sa ma port cu ea. Dar o duc mai departe cu gandul ca asa se arata mereu sarbatorile dragostei. O iau cu mine in ziua senina, in care rasaritul ne-a scris pe cer porunca de-a fi fericiti. Iar noua ni s-a dat dreptul sa o ascultam sau nu, noi avem libertatea sa acceptam sau nu sa fim coplesiti de poruncile dragostei, de chemarile inimii, de suspinele gandului.

Va spun La multi ani, la ceas de dimineata in care toate cuvintele au puterea  sa iubeasca. Va rog sa zambiti, ca sa chemati zambetul cerului catre voi. Va imbratisez inainte sa plec catre castelele mele de apa, catre reveriile mele de dor. In miezul bucuriei mele de azi se ascunde si sufletul vostru. In samburele bucuriei de azi stau ghemuite si tristetea noastra de ieri, si, poate, si lacrima mea de maine.

Despre ingeri, aripi, zboruri, fericire

M-am intors din Israel, unde am ajuns ca editor al Cartilor Tango la Targul International de Carte din Ierusalim, cu sufletul incarcat de povesti si sensuri noi.Am cunoscut oameni fabulosi, am vorbit despre Nina Cassian si cartile ei si m-am rugat in locurile sfinte… Mi-ar trebui pagini nesfarsite ca sa-mi cuprind revelatiile, si poate ca voi cauta, candva, cuvinte si ore ca sa-mi duc exercitiul la bun si nobil sfarsit. Dar sunt cateva intelesuri care-mi ard acum mainile si gandul…

In clipa in care am iesit din biserica in care e adapostit mormantul sfant al Mantuitorului am simtit ca, daca as intinde bratele, as putea sa zbor. Mi-am lasat toate grijile si toate apasarile, si am pasit usoara, inalta, spre o lume care de-atunci mi se arata in lumina curata si plina de speranta.

Scriitorul Petru Cimpoesu si preaiubita lui Tatiana mi-au povestit despre ingerii plini de ochi ai evreilor, deslusindu-mi taina colierelor si a bratarilor cu ochi insirati pe ata si vorbindu-mi despre secretul splendid, banuit, al artistilor care vad lumea intr-un fel neingaduit oamenilor de rand. Mi-au istorisit legenda conform careia, atunci cand un om se inalta la cer, e calauzit de un inger ce pogoara anume ca sa-l ia si sa-l duca in lumea de dincolo.  Dar, uneori, arareori, ingerul nu izbuteste. Si trebuie sa plece singur, fiindca omul mai are de luptat pe pamant. Mai are de trait. Mai are de iubit, de scris, de cantat, de visat… Si ingerul pleaca, invins, si e nevoit sa-i lase pamanteanului indaratnic si victorios, ca ofranda, ca tribut, ca recunoastere, inca o pereche de ochi. Si poate ca asa se face  ca  unii  artisti  vad  lumea  altfel  decat muritorii de rand. Poate ca aceia binecuvantati cu o viziune unica,  cei  daruiti  cu  harul  de  a  deslusi  totul  intr-un fel nepermis altora, cei care privesc mai mult si inteleg mai adanc sunt oamenii care, dupa venirea ingerului, dupa plecarea lui, au ramas cu o pereche de ochi in plus. Si cu o sansa mai adanca de-a pricepe si de-a trai toate culorile si nuantele vietii.

Am vizitat Masada, cetatea inalta, catarata pe-o stanca, in care cuceritorii romani au gasit doar oameni care alesesera sinuciderea in locul sclaviei. Am citit discursul lui Irod al doilea adresat oamenilor lui si am simtit toata durerea deciziei. “Decat sa ne vedem femeile batjocorite de soldatii romani si copiii transformati in sclavi, mai bine ii omoram noi. Decat sa ne pierdem libertatea, iar noi, cei care am fost  toata viata neinfricati, sa devenim slugile celor care ne-au luat totul, mai bine alegem moartea!”. Si luptatorii Masadei si-au ucis femeile si copiii. Apoi si-au luat viata. Au ramas doar zece suflete: cateva femei, cativa copii care sa spuna povestea mai departe.

La intoarcerea acasa, in avion, am dat peste o revista superba, Romania vazuta de sus, a Crengutei Tolea, pe care am invidiat-o pentru frumusetea subiectelor gasite. Am citit in revista Romaniei privite din avion cuvintele arhimandritului Teofil Paraian de la Sambata de Sus, si am inteles de ce imi e inima usoara. Pentru ca rugaciunea curateste inima… “Daca suntem preocupati in toata vremea de curatirea inimii, vom avea fericirea pe care o spune Domnul Hristos in predica de pe munte: Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Si m-am minunat de puritatea cuvintelor Ilenei Vulpescu. “Daca personajele dumneavoastra, intr-o buna zi, ar veni, in cel mai autentic stil pirandellian si v-ar intreba: de ce nu ne-ai facut fericiti?” a intrebat Crenguta Tolea. Iar raspunsul doamnei Vulpescu m-a lovit in moalele inimii:

“Eu le-as raspunde: pentru ca viata nu prea obisnuieste sa distribuie fericire. Va rog sa ma iertati. Adresati-va in alta parte. Poate ca pe la altii s-o distribui. La mine, pana acum, s-au bagat doar ficatei de pasare si banane…”

Targul de carte din Ierusalim- Fotografii Sergiu Klein -Agerpres Israel

Impreuna cu Tesu Solomovici

Alaturi de Sonja Szimon

Jumatate de luna, jumatate de inima

Drumuri inalte. Zboruri prelungi. O jumatate de luna pe cer. Descrescatoare. O jumatate de inima in piept. Sfartecata. 

Am ajuns in Israel,  unde stelele clipocesc cald, a primavara. (Dar mie mi-e inca dor de ninsoarea de noaptea trecuta, si vor mai trece anotimpuri peste gandul meu pana sa invat sa uit, la fel de repede cum stiu sa iert.)

O stewardesa frumoasa si blonda s-a oprit langa mine sa-mi vorbeasca, cu drag, despre cartile mele. Am ridicat privirea mirata, intrebandu-ma cum de m-a recunoscut sub gluga, sub genele nerimelate, sub cearcanele nesomnului adunat cu migala. “Esti atat de trista”, mi-a spus, iar eu am zambit, ca s-o contrazic. “Esti  trista  in  carti  si  pari  trista  si-acum”, mi-a soptit din nou, adunandu-ma intr-o privire. Apoi m-a invatat cum sa ma rog in Tara Sfanta:  “O singura rugaciune. O singura dorinta. Gandeste-te bine!”, mi-a spus. Si a plecat, ca un inger blond, spre coada avionului.

Nu pot sa adorm, desi sunt istovita de drumuri si ganduri. Jumatatea de luna imi bate drept in jumatatea mea insangerata de inima. Incerc sa-mi adun rugaciunile intr-una singura. Incerc sa-mi adun tristetile intr-o speranta unica. Incerc sa gasesc un singur cuvant despre tot ce-mi doresc. Si nu sunt in stare. Ce sa cer mai intai? Ce poti sa ceri mai intai?! Dragoste? Lumina? Credinta? Noroc? Bunatate? Speranta? Imi revine obsedant in minte numele lui, numele interzis. Si oftez, cu sufletul ingenuncheat. Ma apropii de vise si tac.  Plang pios. Alunec in somn cu credinta.

Tara palniei (si a lui Stamate)

Nu-mi place sa pun benzina, si-atunci aman sa fac nefericita zabava la benzinarie, cu inconstienta cu care las pe cat mai tarziu toate obligatiile nesuferite. Merg zile intregi cu becul rosu aprins pe ecranele bordului, si am invatat sa ma prefac ca nu ma sacaie deloc clipocirea lui dusmanoasa. Dar, in seara asta, fiorul ca as putea ramane cu adevarat intepenita in mijlocul intersectiei si improscata cu injuraturi suculente, la care marlanii Bucurestiului se pricep mai bine ca la orice altceva, m-a facut sa semnalizez dreapta si sa intru in benzinaria Petrom de pe strada Tunari. Un domn,  imbracat  in  salopeta  albastra,  comitea  cu  harnicie  servicii  de  umplere  a rezervoarelor. Asa ca  eu,  bucuroasa  ca  n-o  sa-mi murdaresc manutele, i-am zambit aratand cu un gest gratios catre rezervor: “Plinul, va rog”. Impulsionat de zambetul meu- sau poate doar impins de constiinciozitate, omul a deschis iute capacul rezervorului. Si s-a oprit brusc, ca-n fata unui semn de piaza rea…

“Aveti palnie?”, mi-a zis cu tonul cu care ar fi zis  ”N-aveti palnie”. Eu am continuat sa zambesc, cu mutra prostita, fulgerata de banuiala ca sunt la camera ascunsa. “Am nevoie de palnie, ca la rezervorul asta n-am cum sa alimentez”, a grait benzinarul, pe ton tot mai ferm. Si mi-a aratat, printr-o manevra de en-garde, ca teava de la robinetul lui de benzina fara plumb nu putea fi indesata in gaura de la rezervorul Fordului meu,  adapat de vreo 50 de ori pana acum. Fara palnie.

“E absurd”, am spus. “Deloc”, a ripostat angajatul. “La noi, la Petrom, asa sunt facute statiile. Dar dumneavoastra  ar trebui  sa  aveti  o  palnie  la  roata  de rezerva. Ia sa vedem…  N-aveti. Ati pierdut-o”,  a conchis domnul  si  mi-a facut semn sa-mi iau fieratania insetata si sa eliberez locul.

“Daca aici, la Petrom,  se intampla lucrul asta absurd, de ce nu va luati dumneavoastra o palnie?!” am intrebat eu uluita, dar barbatul a ridicat din umeri si-a plecat catre alta masina, care poate avea palnie in dotarea rotii de rezerva…

Mi se intampla tot mai des sa traiesc incidente absurde si sa plec injurand nu de mama, ci de tara. Am  ramas,  nu  de  mult,  o  zi  si  o  noapte  fara  curent  electric,  iar  cei  de  la  Enel  mi-au promis din doua in doua ore ca un echipaj e pe drum si soseste indata… Am fost de curand intr-un magazin mare din Mall, la Polo Garage, si am cerut o pereche de pantaloni precum cei din vitrina. O fata acra mi-a spus ca aceia sunt doar in vitrina. “Dar de ce ii expuneti?  Nu  ca  sa  vina  clientii  si  sa  cumpere  produsele?”,  m-am indarjit  sa intreb. “N-am aranjat eu vitrina”, mi-a suierat, cu sictir, vanzatoarea. “Nu-i nimic, tu deranjeaz-o, si da-mi pantalonii!”, i-am spus. “Si sa stea manechinul in fundul gol? Haideti, doamna, ca nu pot sa fac asa ceva”. Polemica s-a labartat, in stilul absurd al lui Urmuz din Palnia si Stamate. Cearta s-a prelungit. Vanzatoarea a decretat ca am pretentii gogonate, eu am iesit declarand pe ton inalt:  ”Numai in tara voastra se poate intampla una ca asta!!! Numai la voi!”, uitand ca nu sunt americanca, uitand ca aici e la noi, ca m-am nascut in tara lui Urmuz, si-a lui Ionesco, si-a lui Caragiale, si-a lui Marean Vanghelie, si-a apei care are prea mult hidrogen, si-a tiganilor care-au mancat lebedele austriecilor, si-a blondei Nikita, si-a… si-am incalecat pe-o sa…

Scrisoare de dragoste si deznadejde

 pentru barbatul meu pierdut printre vise si drumuri

Dragostea mea, iti scriu cu indarjire, pentru ca nu mai am alte puteri de-a ajunge la tine. Nu am decat cuvintele mele, care obliga noaptea sa nu mai sune a pustiu. Cat iti scriu, esti cu mine. Cat te iubesc, tu traiesti. Si-atunci vorbesc intruna, imi oblig mainile sa nu doarma niciodata, ci sa danseze pe taste ca sa te tina in viata, ca sa te pastreze al meu.
S-a pravalit peste noi o primavara buimaca, si mi-e cumplit de dor de toate visele noastre. Merg pe strazi aurite de soare si mi se face rau de fiorul gandului si al numelui tau. Din ramuri, si din ierburi, si din radacini imbibate de freamat tasneste parfumul tau amar si tandru, pe care l-am visat noapte de noapte. Iar sufletul meu, indaratnic, ma obliga sa raman pe loc. Sa respir. Si sa-mi aduc aminte.
Te porti ca si cum m-ai fi uitat. Ai vrea sa ma port ca si cum ai fi murit. Dar eu te simt viu, alerg o data cu tine prin parc si deschid, cu mainile tale, fereastra. Si stiu ca si tie ti-e dor. Nu cred ca m-ai putut uita, cand abia s-au rasturnat cifrele anului, si noi am trecut de mana, iubindu-ne, catre viata promisa, dorita. Nu cred ca ma vei putea uita, iubitul meu. Nu cred.
Eu nici nu incerc. Semnez si-acum, pe hartii pe care fac insemnari pentru cartile mele, cu numele tau. Asa cum mi l-ai rostit tu mai intai, si-ai asteptat, cu respiratia taiata, raspunsul meu, cuvantul care m-a dat tie, pentru totdeauna. Port secunda aceea cu mine mereu, o port in gand, cu demnitatea uimita cu care m-am bucurat de minunea intalnirii noastre, si a numelor noastre. Si-n fiecare dimineata ma privesc in oglinda cu ochii tai, care ma vad frumoasa, care ma fac sa fiu iubita de tine, iubinda de tine.
Dragul meu, ii rog pe oamenii din jur sa te caute. Nu stiu sa le spun unde esti, cine esti. Dar le povestesc cat esti de frumos, si cum mirosi ca stelele din noaptea noastra de dragoste… Minunea mea, mai stii cand ne-am iubit in vis, ca sa ni se nasca mai lesne, mai fara de teama sarutul, in viata de sange, de carne, de patimi? Mai stii cum ne trezeam in plina noapte, de teama sa nu ne pierdem dragostea? Mai stii cum ne strigam unul pe celalalt si ne-auzeam mereu? Cum ne sufocam de dor, si ochii tai tristi nu stiau sa planga, si-atunci plangeam eu pentru amandoi, nesfarsiri de rauri sarate, care sa netezeasca drumul de la mine la tine, sa surpe muntii dintre noi, sa rupa tacerile, sa alunge indoielile, sa curete pacatele, sa spele trecutul si sa ne dea viata aceea curata, in doi, pe care ne-o dorim?
Oamenii nu pricep mai nimic. Se uita lung la initiala ta, pe care-o port la gat mereu, si ridica din umeri. Altii zambesc pe furis. Unii ma bat pe umar, prefacandu-se intelegatori. Cum ai bate pe umar un nebun de care vrei sa scapi fara sa-i tulburi, si mai tare, neintelesurile. Insa eu insist si ii rog, plangand, sa te caute. Sa intrebe in stanga si in dreapta cine e cel mai frumos, si mai zvelt, si mai mandru, si mai al meu dintre toti barbatii pamantului? Cine e tatal copiilor mei nenascuti, Eden si Rares, si-al celor nascuti, pe care-i iubim fara margini? Cine mi-a spus Te iubesc in noaptea dintre ani? Cine mi-a promis ca va lupta pentru mine, pentru noi, ca sa-mi daruiasca minunea dorita si meritata de numele meu de poveste, de istoria mea de tristete, de nemarginirea noastra de speranta? Ii rog sa intrebe. Ii rog plangand.
Si pe tine te rog, dragul meu, visatul meu, sa-i auzi¦ sa raspunzi¦