Copii, complimente, povesti

http://video.ele.ro/Interviu_cu_Alice_Nastase_la_Targul_de_carte_Minilibri-30000642.html

Mi-e dor sa vorbim despre copii.  Despre  copiii  pe care  i-am  nascut si despre  cei pe care i-am visat.

Mi-e dor sa vorbim despre povesti. Despre cele pe care le-am citit copiilor nostri si despre cele pe care le-am tatuat pe propriul suflet, prin simpla intamplare ca suntem sau prin imaginatia noastra. (Unele au durat o zi, altele o secunda, altele se intampla si acum, tainuit, virtual, ideal, intr-un colt de inima.)

Am fost, zilele trecute, la un targ de carte pentru copii. Si mi-am rascolit amintirile defiland printre cartile copilariei si vorbind despre povestile mele care mi-au adus bucurie, si lacrimi, si inteles. Sunt ceea ce sunt datorita povestilor mele de acum treizeci de ani… Eu sunt ratusca cea urata, si Eliza, lebada lui Andersen, si eu sunt vulpea care roaga printul ei sa vina, in fiecare zi, la aceeasi ora, ca sa-si poata pregati inima pentru bucurie. Si eu sunt Alice, cautand tara minunilor. Razand, copilareste la versurile:

Fii aspra cu micutul tau

Si bate-l cand stranuta.

Stranuta fiindca este rau,

Stie ca te-ntarata¦

Nu vreti sa vorbim despre copii? Azi am obosit pana si eu sa cercetez motivele pentru care barbatii nu vin niciodata la vreme, sau vin si pleaca la netimp, sau vin doar in imaginatia noastra si se evapora atunci cand nici macar noi, cele mai inraite visatoare, nu mai stim sa ne prefacem.

Cel mai frumos compliment l-am primit de la baiatul meu, care are patru ani si jumatate. Victor imi cerceteaza mereu, fascinat, indragostit, rochiile colorate pe care le schimb de la o zi la alta.

“Ai o rochie galbena, mami! Imi place!”, a exclamat intr-o zi de luni. “Ce « sensibila » e rochia ta de azi”, a spus el mangaind matasea fina a rochiei pe care o imbracasem in ziua urmatoare. “Imi place mult cum arati in rochia asta albastra”, mi-a zis el, imbratisandu-ma, intr-o alta zi a aceleiasi saptamani. Iar in ziua urmatoare, cand l-am luat prin surprindere cu rochia mea lunga si mov, a suspinat, invins: “Of, ce frumoasa esti tu, cu rochiile tale…”

Cand apa nu-ti mai tine de sete

Traiesc ca toti ceilalti oameni si seman cu ei. Merg, cu pas hotarat, si randuiesc toate cele ale vietii cu gesturi precise, ca si cum acesta ar fi rostul meu pe pamant. Muncesc, clocotit si superb, si, dau adesea semne de intelepciune pe care cei din jur le admira. Spun adevarul si numai adevarul, ca si cum as purta mereu, lipita de degete, nu propria-mi amprenta, ci desenul liniilor unice pe care apasarea mea le-a inscris pe coperta cartii sfinte. Si, totusi, e ceva ce ramane mereu nerostit, neinteles. Ceva despre care n-am curaj sa vorbesc. Pentru ca ma tem sa nu fiu alungata. Pentru ca ma tem si atat.

Sunt un om ca toti oamenii. Ies cu prietenii mei si radem impreuna, dar rasul nu imi indestuleaza bucuria. Alunec, ostenita, in somn, dar somnul nu-mi aduce odihna. Faptuiesc, cu grija, tot ce-am scrijelit pe agenda cu o zi inainte, cu minutiozitate de ceasornic. Dar randuiala vietii mele nu-mi aduce multumire.

Ce se-ntampla atunci cand marul din care musti nu mai are aroma, cand zambetul pe care-l nasti nu mai aduce lumina, cand apa nu-ti mai tine de sete, cand vinul nu te mai imbata, cand dimineata nu te mai imbie, cand privirea din oglinda nu-ti mai spune nimic? Ce se-ntampla cu noi atunci cand, in spatele unei usi inchise, viata isi pierde gustul, cand gesturile capata frangeri de marioneta, cand, mergand pe strada, intoarcem capul sperand ca langa umar a rasarit dintr-o data, si va ramane pe veci acolo, unde-i este locul, cineva, altcineva, tu insuti, dar altfel, intr-un joc splendid in care eu sunt tu, tu esti eu, noi suntem noi? Noi, noi, cei mai frumosi si mai iubiti de pe pamant, pentru totdeauna, impreuna, noi. Ce se intampla?!!!

Cand doi oameni iti spun acelasi lucru

Una dintre prietenele mele dragi, o fata curata si frumoasa ca o icoana, mi-a scris acum cateva zile: “Stii cum vorbeste Dumnezeu? Facand doi oameni sa-ti spuna acelasi lucru”. Si in nesomnul meu viscolit, printre alunecarile  mele  in  crevase  de visuri  si  spaime,  mi-am amintit de cele doua mesaje insemnate care mi-au fost daruite in ultimele zile.

Otilia, prietena mea buna, credincioasa, luminata, m-a rugat, vazandu-mi tristetea, sa ma las in voia Domnului. Sa spun, cu gand curat: “Doamne, faca-se voia Ta. Ce-mi dai Tu de dus e un dar, pe care-l primesc si de care ma bucur, chiar si atunci cand nu-l pot intelege. Dar stiu ca ceea ce-mi dai de trait, si de aflat, si de indurat, si de iubit – caci, Tu, Doamne, mi-ai pus inima asta in piept- are un rost, si o noima aflata mai presus de ambitiile mele marunte, inghesuite in ziua de azi”.

Aurora, prietena mea inteleapta, loiala si dreapta, mi-a spus: “Elibereaza-te de indarjiri. Da-ti spatiu, din punct de vedere psihologic, lasa-te sa curgi in voia intamplarilor, fii libera, asteapta, deschisa, ceea ce va urma! Si accepta, cu detasare, tot ce traiesti, ca pe un experiment ce nu te poate rani, ci doar imbogati”.

Fiecare noapte de nesomn are rostul ei. Fiecare dimineata de libertate are nu doar lumina soarelui, ci si pe aceea, frageda, divina, a unui nou inteles.

Vine Craciunul, vine Anul Nou, ma pregatesc sa le culeg darurile. Langa mine, in timp ce scriu, doua papusi de lemn – jucaria splendida a dragostei mele - aduna mere dulci, parfumate, si le asaza in panerele  sarbatorii. Si danseaza, o data cu mine, invartindu-se, invartindu-ne, in ritmul sfant al lui The Holly and the Ivy.

Gelozie

Nu cred. Nu stiu. Nu inteleg. Nu pot. Nu am. Nu sunt. Nu mai sunt. Mor incet, dureros si nedemn. Cum spune Elena, ca si cand lipsa lui n-ar fi de ajuns¦

http://www.trilulilu.ro/zummagio/17bec826a92d5d

Gelozie Elena Carstea

Un interviu. Un drum. Un vis

Mi-a aparut astazi, in zi de Sfant Nicolae, interviul pe care l-am dat la Brasov Corinei Monea. O femeie ca mine si ca noi, o jurnalista care trudeste superb in zona -ingrata- a presei pentru femei… Nu stiu sa comentez. Nu stiu daca e bine sau rau, daca e frumos sau banal. Dar stiu ca ma induioseaza, in primul rand pentru ca e dovada ca am fost, totusi, la Brasov, ca a existat acel drum, ca am zambit acolo, ca am vorbit despre tot si toate. E un omagiu adus sperantei mele. E dovada ca nu am visat, desi visez in continuare. I have a dream…