Nopti albe

Inainte sa invat sa-i mint pe altii, am deprins mestesugul de-a ma minti pe mine. Cele mai bune scuze le crosetez nu ca sa fiu iertata de cei din jur, ci pentru a ma absolvi de vini in propriii-mi ochi. Cele mai temeinic construite pledoarii ale apararii le-am auzit nu in salile tribunalelor mele, ci in gandul meu insomniac, razvratit, chinuit de nesomn.

La capatul unei nopti albe, ne trezim mereu impovarati nu de neodihna trupului, ci de interogatiile care ne-au asaltat intr-un ragaz in care, neavand altceva mai urgent de facut, am fost nevoiti sa ne intoarcem la adevarurile noastre. Si, daca, luati cu grijile vietii si prea ocupati sa ne pastram directia alergaturii, in timpul zilei nu avem timp sa ne cautam sensul vietii, cand se face noapte, iar somnul nu are mila de noi, ne pomenim bantuiti de intrebarile esentiale.

Avem viata pe care am visat-o la 16 ani, cand visurile ne erau indraznete si pure? Traim langa omul care ne daruieste iubirea aceea care sa ne insteleze sufletul, asa cum am tanjit dintotdeauna? Avem casa cu flori pe care ne-am imaginat-o mereu? Truda noastra, profesia noastra ne-aduce lumina in inima sau e doar o corvoada de zi cu zi, pe care o induram ca sa avem ce manca si fuma? Asteptam sa treaca viata sau trepidam asteptand nerabdatori sa vina peste noi cu splendorile ei?

Dintr-un reflex firesc, de aparare, ne-am invatat, pe timp de zi, daca asemenea intrebari ne ies in cale, nascute din conversatiile cu altii, sa dam raspunsurile cele mai potrivite. Sa spunem, cu un zambet pe care l-am studiat in oglinda, cat de spre bine ne merge destinul. Sa incercam sa-l privim pe celalalt cu siguranta omului care n-a dat niciodata rateuri. Dar in noptile profunde, in noptile in care lumina lunii ne strapunge platosele si mastile, ne pomenim, goi, singuri, in fata unor raspunsuri greu de indurat. Si nu adormim decat spre dimineata, abia dupa ce ne-am inventat scuze noi, minciuni proaspete, cantece de adormit propria constiinta. Si ne trezim tarziu, mahmuri de tristete, resemnati si cinici. La capatul unei nopti de nesomn si intrebari otravite, concentratia de intrebari crude si de raspunsuri mincinoase din sange depaseste cota admisa de legile firii.

Duminica, la ora 13

A trebuit sa decid, am fost sfasiata intre alegeri, am tinut seama si de preferintele voastre, dar si de posibilitatile obiective de-a organiza intalnirea. Sper din suflet sa vi se para o zi buna – 28 decembrie – si ma rog sa avem constelatii prietenoase pe cer. Si mai sper ca am ales, pana la urma, o ora la care sa aveti sufletul cat mai deschis, cat mai senin, cat mai pregatit pentru intalnirea noastra indelung visata. Am sa va trimit pe mail, in zilele urmatoare, adresa, si detalii despre cum sa veniti. Daca in afara de voi, prietenii mei, familia mea de aici, in afara de noi cei care stam de vorba zi de zi, mai sunt si altii care doresc sa vina, ii rog si pe aceia sa-mi scrie, pe blog sau pe mail, si, dupa ce vom face cunostinta, ii voi instiinta si pe ei.

Intoarcerea

In anii de liceu, eu si prietena mea, Andra, citeam, cu pofta nebuneasca de a descoperi noi universuri, romane care aveau sa ne rastoarne lumile sufletului. Carti pe care le strabateau si altii, dar si carti care ni se pareau a fi fost scrise numai si numai pentru noi. Am descoperit atunci o poveste bijuterie, “Legenda cavalerilor absenti”, a lui Leonida Neamtu. O carte parabola, un roman de dragoste inzapezit, o istorie din care eu am ramas cu “Jur ca aceasta poveste sa fie cea mai frumoasa poveste de dragoste traita candva. Pentru intot…deauna.” Sau cu splendida formula pe care o reiau, iar si iar, zambind trist, in fata tuturor nerabdarilor mele ridicole, neintelese, de neostoit: “Te astept oricat. Totusi, grabeste-te”.

Din anii aceia mi s-a desenat pe suflet povestea de iubire dintre agentul secret al lui Brancoveanu, Radu Andronic, si fata cu fetisoara in forma de inima, Sadeth. De-atunci incoace – sunt mai bine de 20 de ani- , Andra, prietena mea, imi spune Sadeth. Numai ca eu am declarat, candva, cand am crezut ca speranta in dragoste mi s-a frant, definitiv, am decretat folosind vorbele care incheie cartea Rodicai Ojog Brasoveanu -despre ea e vorba, despre “Agentul secret al lui Altin Bey”:  ”Despre Sadeth nu se mai stie nimic”. Si asa am crezut.

M-am vazut acum, intr-o fotografie, zambind dulce-amar sub crengile unui copac impodobit cu stelute rosii, pulsand de lumina. Si am regasit-o pe fata aceea despre care nu mai stiam nimic, am revazut-o pe fata ciudata, trista, indragostita, nebuna, pe fata cu fetisoara in forma de inima, zambindu-mi dintr-o poza. Si-am inteles ca poate ca Sadeth nu s-a pierdut, ca poate iubitul ei traieste si acum si-o s-o gaseasca, totusi, ca poate au dreptul la viata aceea curata, splendida, pe care n-au primit-o de la inceput, dar care e inca posibila, care sta sa inceapa, printr-o minune, printr-o binecuvantare.

Mi-am amintit de carti care schimba vieti, si va propun sa vorbim despre cartile noastre. Sa ne intoarcem la adolescenta si la povestile rasfoite si planse  si traite si durute si visate atunci, cum ne-am intoarce acasa, cum ne-am intoarce la puritatea dintai, cum ne intoarcem acum, acasa, in prag de sarbatori.

P.S. As vrea, cu adevarat, sa ne intalnim. As vrea sa va ganditi in ce zi v-ar fi bine, la ce ora, cum sa facem ca sa veniti si sa ne imbratisam.

Raiul e pe pamant

Cand imi trezesc copiii cu sarutari, cand ii duc in brate pana pe canapeaua din living, ca sa mai fure macar un minut de somn in plus, cand ma reped sa le asez papucii in picioare si sa le pregatesc ce-am eu mai bun de mancare, cand le indes labutele-n sosete, numai dupa ce le-am sarutat talpile cu emotie, cand stau in genunchi sa le-mpletesc sireturile, cand ii duc in brate pana la masina sa nu le fie frig, cand le asez pe bancheta cate-o surpriza, ca sa-i bucur, cand cant cu ei tot drumul Santa Claus is coming to town, ca sa le fac pe plac…

Cand iubitul meu se trezeste din somn si-mi spune sa nu-mi mai fie teama, cand prietenele mele ma tin de mana cand plang, cand colegii mei ma roaga sa merg acasa, fiindca sunt obosita, si ei raman toata noaptea ca sa trimita la timp revista in tipar…

Cand primesc un semn de iubire de la un om pe care nu-l cunosc, cand imi imaginez cum zambesc ochii barbatului meu care-mi priveste poza, cand gandul meu naste nume de alint, cand dragele mele nestiute cauta pentru mine cea mai frumoasa poezie, cand ridic ochii spre icoane si simt ca rugaciunea mea a fost ascultata, cand ma fac mai mult suflet decat trup…

Atunci ma gandesc ca Raiul e aici langa noi. Raiul pe care il daruim copiilor nostri si celor pe care-i iubim. Raiul pe care il construiesc pentru noi oamenii buni, care ne vegheaza cu inima lor.

De unde vine dragostea?

Am scris ieri unul dintre textele mele pentru Tango- dar as minti daca as spune ca numai dintr-un reflex literar mi s-a reactivat in minte intrebarea: de unde vine dragostea? Ma intreb, in nestire, in aceasta bucata de viata pe care-o strabat, ce se intampla cu noi de ne-asezam, cu sau mai mult fara voie, sub semnul iubirii si, implicit al sfasierii, sub semnul cautarii, al amagirii, al dezamagirii. Sau, la o mie de ani o data, sub semnul miraculos al fericirii. Ce resorturi nebune exista in noi si ne alunga de langa blazare, de langa renuntare, ne scot din singuratate, ne tin treaza puterea de-a cauta, inca si inca o data, donquijotesc si splendid, mori de vant, pocaluri sfinte, mari iubiri pentru eternitate?…  

In povestea mea din Tango se facea ca ma indragosteam de un barbat pe care nu l-am intalnit niciodata, dar care,  printr-o  intamplare,  a  ajuns  sa-mi  scrie, sa-mi vorbeasca, sa-mi puna intrebari, sa ma oblige sa caut raspunsuri. 

“Nu stiam nimic despre el. Nu stiam daca e frumos sau urat, daca e tanar sau batran, daca e singur sau insurat. Dar tonul cuvintelor sale, constructia frazei, ritmul in care isi randuia argumentele, imi conturau portretul unui barbat perfect, dupa care incepusem sa tanjesc pana la durere.
Si m-am intrebat atunci, ce mecanism ciudat declansaza dragostea, daca te poti indragosti fara sa fi vazut vreodata un om, fara sa-i stii parfumul, fara sa ai habar ce contur lasa umbra lui pe pamant? Daca nu i-ai zarit niciodata mainile, insa te-ai lasa fericita ucisa de ele, dupa ce i le-ai saruta, cu evlavie? De unde izvoraste iubirea? De ce, de-atatea mii de ani, se spune ca femeile ravnesc frumusetea barbatilor, ca poftesc la banii lor, ca se-ndragostesc de reputatia celor langa care vor sa ramana, iar eu sunt gata sa imi amanetez viata si moartea intr-un schimb de cuvinte, daca omul cu care vorbesc stie sa-si pudreze vorbele cu praful de aur al sperantei ca vom fi fericiti, sa le aseze in pagina cumpatat si elegant, in asa fel, incat sa mi se arate o viata in care vom purta dialoguri serene?¦
Cat de mult am ajuns sa traiesc prin cuvinte, daca am putut sa ma indragostesc de un om intr-un schimb de e-mailuri si apoi, intr-o singura noapte, in prima noastra noapte de dragoste in care, fara sa ne atingem, ne-am inceput povestea scriindu-ne mesaje pe telefon?¦”