Fara cuvinte

Cateodata, cuvintele nu ma mai vor. Cateodata, ma simt tradata de ele. Si, in mod sigur, si ele de mine. Le-am folosit deja pe toate, de cele mai multe ori fara rost. Le-am pangarit asezandu-le in declaratii aprinse, in chemari ale uneor iubiri inventate, in descrieri de fapte pe care nu le-am trait niciodata.

Am spus, de prea multe ori, “te iubesc”, ca sa ma mai creada deja cineva ca eu stiu ce-i iubirea. Am spus, uneori, ”am sa mor pentru tine”. Si nu am murit. Imi tarasc inca vinovatiile pe drumuri care nu duc nicicand la iertare. Cuvintele altora s-au dezbarat si ele de mine, mi-au mangaiat sufletul fara sa poarte in ele miez de adevar. Mi-au promis vieti, si morti, si sperante care nu s-au nascut vreodata.

Azi tac de dragoste si disperare. Azi nu mai stiu sa vorbesc. Toate silabele sunt arme ale neintelesului. Renunt la vorbe, ca la niste haine purtate prea mult. Si ma intorc, cuminte,    la bataia inimii.    Inima mea care,    din  bum-ul  ei  egal,   monoton,    inutil,    n-a construit niciodata metafore. Ma retrag in nimicnicia mea de sange care pulseaza a dragoste, intr-un du-te vino care nu asculta de intelesuri asezate in fraze maiastre. Ma inchid in singuratatea mea in care inspir, expir, numai si numai fiindca sper ca, intr-o zi, intr-o alta zi mai inalta, voi regasi o alta respiratie, care, impletita cu-a mea, va suspina alaturi de mine in somn cea mai intreaga si mai definitiva poveste de dragoste.

Pana atunci… “m-apropii de pietre si tac. Iau cuvintele si le-nec in mare. Suier luna, si-o rasar, si-o prefac intr-o dragoste mare”.

“Nocturne” cu Nina Cassian si Marina Constantinescu

Astazi, 27 noiembrie, e ziua Ninei Cassian. Maine, cand domnia sa va avea deja 84 de ani si o zi, TVR1 va difuza splendida emisiune realizata de Marina Constantinescu impreuna cu scriitoarea “Confidentelor fictive”. Doua femei nepamantene, fragile, ciudate, uimitoare au stat fata in fata intr-un dialog binecuvantat de emotie si de har. Marina Constantinescu, femeia frumoasa, fascinanta, de la care nu-ti poti lua ochii si sufletul, a obligat-o pe Nina Cassian la o conversatie ca un dans, ca o lumina, ca o cadere de stele. Am stat ghemuita undeva, intr-un colt de platou, si-am urmarit cu ochii in lacrimi marea intalnire dintre doua femei pe care, in mod sigur, nimeni dintre cei care le-au iubit, intalnit sau zarit nu le vor uita niciodata. Aura lor, splendoarea cuvintelor, jocul pur al marturisirii a facut aerul sa vibreze, anuland anii, varstele, generatiile. Doua femei care n-au semanat niciodata cu nimeni, intr-un dialog mai presus de conventii.

Urmariti “Nocturnele” Marinei Constantinescu, maine seara, de la ora 00.30, pe TVR1, si apoi, pe TVR Cultural, miercuri, pe 3 decembrie, de la ora 17.00. Va rog, intalniti-va cu Marina Constantinescu si cu Nina Cassian, si sensurile propriilor voastre vieti se vor desteleni superb, se vor innobila.  Va astept.

Daruri neasteptate

Se intampla, uneori, sa primesti daruri cand te-astepti mai putin. Vreau sa va scriu despre cele cateva lucruri superbe care mi s-au intamplat in zilele din urma- ca sa rup lipicioasa panza de paianjen a scrierilor mele tesute in disperare.

Am fost ieri, in ultima zi a Targului de Carte Gaudeamus, la standul nostru, al Editurii Cartile Tango. Colega mea, Georgiana, ma astepta cu o insemnare in agenda, facuta dupa ce un domn se oprise in fata cartilor noastre si-i povestise cum a ajuns sa ne citeasca si sa ne iubeasca. “Nu va stiam”, i-a spus. “Dar am vazut-o pe Alice intr-o emisiune. Cineva o intreba care este lucrul de care se teme cel mai aprig pe lume. Iar ea a raspuns, formuland o temere rupta ca din sufletul meu: Cel mai mult pe pamant ma tem de suferinta celor pe care-i iubesc”.

Tot acolo, intr-o convorbire amara pe care-o purtam la telefon, sfasiata de o deznadejde si de neputinta de-a-mi lua inapoi cuvintele proaste care ranisera un om pe care-l iubesc mai presus de mine insami, m-am ascuns intr-un stand de alaturi si, ghemuita langa perete, am plans. In timp ce hohoteam in soapta, incercand sa urnesc neintelegerile, o mana alba mi-a intins o batista. O doamna, care lumina cu zambetul ei un stand de carti cu vedere inspre tristetea mea, venise sa-mi aduca un sprijin ca sa-mi stavilesc lacrimile. Mai tarziu, cand m-am linistit, i-am multumit si i-am daruit, scrise pe cartea mea, cuvinte de recunostinta. “V-am vazut, si mi-a fost mila si drag”, mi-a spus Eli, apoi mi-a marturisit ca ar fi dorit sa faca mai mult, dar stia ca nu-i sta-n puteri. Insa mana ei, intinsa spre mine, parca m-a aparat de caderea in moarte. 

Prietena mea, Alina, regasita cu dor si speranta, mi-a cumparat de la targ cercei de argint cu piatra rosie, care sa se asorteze cu inima mea. Sunt frumosi, si-mi sunt dragi. Si ma inveselesc.

Azi am avut norocul sa-i scriu barbatului pe care-l port in suflet, pe intaia pagina a Zeitelor, cea dintai dedicatie in care cred si pentru care ma rog: “Tie, barbatul meu, dragostea vietii mele, dragostea mortii mele…” Si inainte de-a-i intinde cartea, plecand, am recitat, in gand, ” e-un curcubeu deasupra lumii sufletului meu”.

Cum ne-am intalnit noi cu tramvaiul

Aproape in fiecare dimineata, incalc toate regulile de circulatie. Fordul meu rosu salta in doua potcoave (ave, maree-a luminilor, ave), trecand peste sinele de tramvai. Am mers de cateva ori si pe linia celuilalt sens de mers, iar lui Victor ii place sa povesteasca mereu “cum ne-am intalnit noi cu tramvaiul”. Asa e. Am dat bord in bot cu tramvaiul care mergea cuminte pe drumul lui predestinat, iar vatmanul ne-a fulgerat cu privirea si cu luminile farurilor. Si-atunci, eu, care alergasem napraznic, conducand ca un Schumacher intaratat, am luat mutrita de blonda speriata, aratand cu un semn deznadajduit spre copilasii de pe bancheta din spate. Am batut din genele date cu mascara – operatiune executata abil la semaforul penultimei intersectii- inspre ghiozdanelele colorate de pe scaunul de langa mine, ca sa priceapa colegii de trafic ca spre scoala alerg, altfel nu m-as fi grabit atat de amarnic, oh, n-as fi indraznit, sa ma ierte, ii rog…

In fiecare zi a vietii mele, sunt si femeie, si barbat. Scriam mai demult intr-o carte: Traiesc intr-o lume in care, atunci cand marturisesc ca as fi vrut sa fiu barbat, mi se aduc lamuriri despre binefacerile feminitatii. Mi se explica pe ton ferm ca toate cautarile si nelinistile mele ar fi trebuit sa se ostoiasca in maternitate. Ca singuratatea mea perpetua ar trebui sa-si gaseasca alean in lumea sublima in care vietuiesc zambetele copiilor mei. Traiesc intr-o lume in care, atunci cand marturisesc ca as fi vrut sa fiu femeie ca toate femeile lumii, sa atarn delicat in grija unui barbat, sa scap de incercarile prea masculine ale supravietuirii mi se explica, cu intonatie nemiloasa, ca eu nu sunt o femeie ca oricare alta. Ca inteligenta si talentul meu ma condamna la putere si lupta… Ma balansez intre poli dusmanosi, ma sfasii cautandu-mi locul, intre doua lumi care nu ma revendica si nu ma accepta. Prea femeie ca sa nu stiu sa plang, prea barbat ca sa primesc ajutor.

Zile otravite

Sunt unele zile in care totul te raneste, ca si cum ar fi fost programat fiecare minut pentru deznadejde. Sunt unele zile in care suferinta si orgoliul se transforma intr-un amalgam de lacrimi si de neputinta, care te sufoca pana aproape de moarte. Cum sa sterg ziua de azi din toate calendarele? Cum sa-mi scot din minte umilintele, si greselile, si asteptarile, si nemiloasele refuzuri pe care le-am primit pe nedrept- sau pe drept? Cum sa invat sa iert, intr-o relatie in care niciodata nu mi se acorda iertarea?

Eu cred ca iubirile sunt demne de noi sau nu, sunt bune pentru noi sau nu, in functie de felul in care ne fac sa simtim si sa fim. Exista iubiri care te inalta si te-nvelesc cu lumina. Iubirile acelea in care omul tau e mandru de tine si pretuieste fiecare clipa pe care i-o dai. Imi amintesc mereu de interviul cu Anda Pittis, in care Anda povestea cum barbatul ei ii spunea mereu “esti darul meu de la Dumnezeu”. Motu o arata lumii pe Anda- stiu, am vazut cu propriii-mi ochi- ca pe cea mai de pret minune intalnita vreodata. “Vino si tu, iubita mea”, o chema de fiecare data cand stia ca ar fi putut sa petreaca amandoi o clipa in plus, dintr-o viata atat de dureros de scurta. Si exista iubiri care te injosesc, facandu-te sa te simti murdar si nefolositor. Iubiri in care gesturile nebune, chemarile neprogramate- “as vrea sa te vad doar o clipa”, ii spui- declanseaza furtuni de umilinte, reprosuri, ocari.

Nu mai stiu cum sa merg mai departe. Nu mai stiu sa ma iert pentru naivitate, pentru deznadejde, pentru speranta, pentru rataciri, pentru iubiri. Nu mai stiu. Sunt a nimanui. Si eu ma dezic de mine insami, si nu ma mai vreau.