Come what may
Posted by Alice Nastase Buciuta on Oct 31, 2008 in Editoriale | 16 comments
Am traversat o zi in care am primit lovitura dupa lovitura. Vestile rele mi-au biciuit dimineata, cand am fost pedepsita sa aflu ca sirul nedrept al hartuielilor comise asupra mea de mostenitoarea obezului imperiu voiculescian va mai continua mult, si rau. Cand mi s-a aratat, a mia oara, in toata oroarea lui, adevarul ca traim intr-o tara bolnava, in care se practica o haiducie perversa. Cei puternici, manuitorii de lege si de faradelege, iau de la saraci si dau la bogati. M-a sfasiat durerea intelegerii si reintelegerii faptului ca nu exista drept la creatie si nici sansa la proprietate intelectuala, pentru ca se va gasi mereu cate-un patron hamesit de mai multa si mai multa avere care sa-ntinda gheara si, imbalosat de pofta starnita de ceva ce el nu va fi in veci in stare sa faptuiasca, sa se repeada sa-ti ia totul.
Tango e a mea, cum a mea e Ilona, cum Victor e al meu. ”Zeitele” sunt ale mele, asa cum zeii pe care i-am iubit imi vor ramane in suflet, pentru totdeauna. Cand vor veni hotii sa ma someze sa le predau cartile, pruncii, amintirile iubirilor mele? Ii astept din clipa-n clipa sa-mi rastoarne usa. Si nici macar nu-mi mai e frica. Intampla-se ce s-o intampla. (Come what may- cum cantau Nicole Kidman si Ewan Mc Gregor in Moulin Rouge, cantecul superb al iubirii lor interzise. Trebuie sa-l revedeti!)…
In cele mai grele ceasuri ale mele, in zile ca aceasta, murdare, mazgalite de minciuni asezate in comunicate de presa care se trimit o data cu aranjamentele prin care sa mi se interzica dreptul la replica, primesc atat de multa dragoste, incat plec genunchii de povara splendida a iubirii, si nu sub loviturile otravite. Am cei mai buni avocati din lume, care ma apara asezandu-se curajos, cu trupul si reputatia lor, intre mine si ghiulelele orcilor. Am cei mai buni prieteni de pe pamant, care se zbat sa ia asupra lor grijile sufletului meu deznadajduit. Am cele mai nobile, mai delicate, mai profunde cititoare, care-mi oblojesc tristetile cu mangaierile cuvintelor lor.
Intr-o astfel de zi chinuita, am avut clipe de profunda, inaltatoare, fericire. Pentru fiecare lacrima, am primit raza unei incurajari. E atata lumina la capatul unei zile cumplite, incat mijesc ochii. Si, pe deasupra, astazi pot rosti intreg un vers care in urma cu doar cateva zile mi se daruia ciuntit si absurd. Astazi “iubesc, am curaj, si ma tem”. Unul dintre verbe lipsea. A renascut. Printr-o minune.
“luati-va-n brate copiii, ca pe strategice arme”…..
priveste-i pe ei, la sfarsitul unei astfel de zile. respira linistea de pe chipul lor cand dorm. ce calmant puternic, nu?
stiu ce spui despre camelia voiculescu, sotul meu a lucrat in imperiul lor o vreme (in antena) si odata incheiata colaborarea s-a simtit liber si renascut ca un puscarias umplandu-si plamanii cu libertate.
e bine ca poti simti dragostea noastra in astfel de ceasuri, deznadejdea roade uneori si cata nevoie ai de repere!
de lacomia lor se va ocupa altcineva, mai sus decat noi toti, vin firesc note de plata pentru fiecare, nimeni nu scapa, din pacate sau din fericire
tu priveste lumina alice. zambeste putin, chiar asa trist.
raul este evanescent, ca fumul de tigara, simti?
ce gust au ilona si victor? saruta-i si afla inca o data ce miracol ai putut infaptui. cine sa te invinga? si cum???
daca cineva vine si iti ia tango, ca asa i-a tunat lu tac-su azi-noapte in vis…. vei construi altul, crede-ma. si altul, si altul, ori de cate ori vei fi nedreptatita, tu te vei ridica, prin plansul si indarjirile tale, dar si prin fundatia de nesfarsita iubire pe care cuvintele tale (asa siropoase cum sunt ele uneori, dar doamne cat de sincere) le-au sapat pentru totdeauna in noi. noi astia care trimitem energii catre tine, sa te incurajeze, sa te mangaie, sa te repuna un pic pe sine.
copiii sunt iubirea absoluta. revista e iubirea construita. poti ridica imperii de idei, poti recladi o revista, daca este cazul. si doua. si cinci. vor veni dupa tine armate de cititori, scriitori, fani, etc etc. iti dau scris!!!
nu esti deloc singura nici atunci cand simti ca te prabusesti…. ai har, ai suflet, ai tot ceea ce ai cladit cu lacrimi, in timp.
(ai observat cum, atunci cand se ridica unul aici pe blog sa zica ceva mai dur despre tine, este linsat de ceilalti mai mult decat de catre tine? tu iti ceri scuze ca il deranjezi cu “patetismul” dar ala isi primeste mustruluiala din toate partile).
noapte buna, alice. hai priveste-i pe copiii acum, de acolo vine lumina sa stii.
Orice tren care fluieră între suburbiile de nord-vest ale oraşului Chicago mă poate recomanda. Sunt fata care citeşte Tango-ul. Emit icnete ivite din aruncarea şeii respectului pentru călători peste nestăpânirea hohotelor Tango-ului Degeaba. Las în urmă şiraguri de noduri în gât în faţa editorialelor. Scarmăn cu dreapta în poşetă, scot pixul şi subliniez. Ascund cu grijă ilustraţia jucăuşă care ar putea intersecta privirea vreunui domn scrobit de suburbie, nefamiliarizat cu corpul uman.
În ultima vreme am săpat cărări prin iarba internetului, v-am căutat. Am vrut să vă găsesc şi să mă apropii. Cele 12 reviste ale anului nu îmi ajung. Uneori mă întreb dacă ştiţi cum e după-amiaza în care îmi soseşte Tango-ul. V-am scris. V-am câştigat două concursuri, doi cercei de bucurie, singurele bijuterii care m-au aruncat din scaunul tare al calculatorului în norul pufos al confirmării.
Pentru voi aş ucide. Aş ucide kilometrii drumului, secundele nehotărârilor şi căngile inerţiei şi aş scrie. Sper la provocarea unui alt concurs, la rotunjimea unei alte şanse de mă căţăra lângă cei mai buni. Din vremurile în care aşteptam dimineaţa şi Naţionalul şefului de birou ca să-mi iau felia de Alice Năstase şi Simona Catrina şi până acum, când sărbătoresc finalul lunii cu un dans în inima cuvintelor, au trecut 10 ani.
Recunosc că am avut un şef bun, abonat la Naţional şi bucuros că şi noi aşteptam ziarul cu tot atâta nerăbdare ca şi el. Recunosc că am avut un noroc incredibil că am găst Tango-ul din octombrie 2005 (primul meu Tango) cu exact câteva secunde înainte de strigarea îmbarcării pentru ţările străine spre care m-am aruncat cu o inocenţă care dacă nu ar fi a mea ar primi eticheta prostiei.
Aş vrea să vă povestesc totul într-o secundă, să nu dureze, să fie instantaneu. Să fie numai gânduri bune, numi admiraţie, numai înţelegere.
În privinţa războiului voiculescian, mă bucur că găsesc aici locul unde să spun ce am gândit tot drumul: întotdeauna vom fi cu Alice, cu Simona, cu Alexandra, cu voi. Întotdeauna vom alege cuvintele şi nu balanţele contabile, chiar dacă sub balanţe semnează Camelia Voiculescu. Aşa suntem noi, existăm, râdem şi plângem şi vă iubim. Cred că suntem multe şi ne tot înmulţim, încălzite de dragoste şi de atingerea autenticităţii.
E dimineata, am coborat cu Ilona in bucatarie, iar Victor doarme inca, in patul nostru pe care-l impartim si acum, ca-n vremea in care locuiam intr-o garsoniera. Avem ceva din simplitatea- si poate si din curatenia- oamenilor de la tara, care nu stau in “odaia din fata”. Noi nu ne-am invatat cu celelalte “odai”, pentru ca asa am crescut, lipiti unii de altii, ne va fi greu sa ne dezvatam sa visam pe aceeasi perna- desi va trebui. Pregatesc micul dejun pentru copiii mei, ii scriu “Buna dimineata” si-i sarut drumurile barbatului pe care-l iubesc, si citesc cuvintele de incurajare, semnele de dragoste ale unor oameni pe care nu i-am intalnit niciodata, dar care sunt prietenii mei, pe de-a-ntregul. Sprijinul meu. Ana, Amalia, viata mea e frumoasa in dimineata asta, si simt ca si a voastra e la fel de plina de intelesuri.
Citesc si (inca) ma-ntristez. De aici, dintr-un exil pe care nu stiu daca-l merit, dar pe care sigur nu l-am ales, iti doresc sa ti se faca dreptate. Si nu este dorinta celui care, din afara povestii, face un exercitiu de empatie, ci dorinta celui ce-a fost, trup si suflet, parte din acest bulversant si ametitor dans.
Nu prea mi-au mai ramas cuvinte, dupa ce am citit ce ti-au scris ceilalti, spun doar simplu ca te sustin si eu prin puterea gindului bun. Locuiesc de mai multi ani in Elvetia, am plecat din tara scirbita de mersul strimb al lucrurilor acolo. Am lucrat si eu la un ziar local. E trist sa aud din nou (aproape incepusem sa uit) ca oameni ca tine inca mai trebuie sa poarte batalii inutile. Sunt sigura ca vei reusi sa cistigi cauza ta, intr-un fel sau altul. Avem nevoie de tine, am nevoie de tine, tu trebuie sa fii in fata, sa ne arati tuturor ca cei buni si talentati pot invinge, ca a fi sensibil si poet nu exclude calitatea de leader, de bun manager. De aici, din tara democratiei perfecte, salutari si incurajari calduroase.
unul dintre verbele esentiale a renascut.
la fel va fi si cu tine cand vei iesi din toate mizeriile astea: vei fi indeajuns de independenta si indeajuns de inteleapta incat sa nu mai lasi pe nimeni sa cladeasca averi pe munca ta si a celor dragi tie.
Poti scrie oriunde, oricand. Nimeni nu te poate priva de talentul tau, de harul tau, nimeni nu-ti poate lua cuvintele. Si daca nu sunt reviste, sunt carti, si daca nu sunt carti, sunt blogg-uri, si daca nu sunt blogg-uri, sunt scrisori. Noi te citim, oricand, oricum, oriunde si de oriunde.
Sa fie oare simpla coincidenta ca multe dintre cele care te citesc si iti scriu o fac “de peste mari si tari”?Si eu sunt un astfel de exemplu, si cand citesc ce ti se intampla, ma intristez ( pentru a ?-a oara…) si fac un pas inapoi in decizia mea de a ma intoarce in Romania…
Dar nu asta e important aici, vroiam doar sa te incurajez, sa iti trimit un gand bun, sa iti spun ca am revista ta si cartile tale pe noptiera, ale tale si ale Simonei, va citesc si recitesc, va citez, va admir talentul, esenta si curajul.
M-am întors astăzi dintr-o vacanţă de o săptamână, la munte. ÃŽn această vacanţă am găsit într-o mică librărie din Sinaia, cartea pe care o tot căutam de ceva vreme ÅŸi pe care nu reuÅŸeam s-o cumpăr, cartea dumneavoastră, “Noi suntem zeiÅ£e. Carte poÅŸtală”. Am citit-o pe nerăsuflate, uitând de tot ce era în jurul meu, am citit-o ca ÅŸi cum ar fi fost pagini scrise de tainele sufletului meu, pagini la care am plâns ÅŸi la care am ÅŸi râs (aveÅ£i mare dreptate, sexul Simonei Catrina e de-a dreptul delicios
) ). DeÅŸi am 23 de ani, mi-am regăsit, în paginile acestei cărÅ£i, sufletul meu neliniÅŸtit ÅŸi nesigur, dorul ÅŸi speranÅ£a de a iubi ÅŸi de a fi iubită “deşănÅ£at”, nesiguranÅ£a ÅŸi îndoiala, grija că nu mai există nimeni pe lumea asta care să mă iubească sincer ÅŸi intens, însă mi-am regăsit speranÅ£a o dată cu finalul cărÅ£ii ÅŸi cu fericirea naratoarei. 
Îmi pare rău că trebuie să treceţi iar prin astfel de momente şi nu aveţi liniştea şi siguranţa necesare pentru a vă ocupa doar de paginile şi conţinutului revistei, dar ştiu că o să treceţi peste orice, aţi dovedit de foarte multe ori că sunteţi o femeie care ştie să fie puternică şi să nu renunţe. Vă admir şi vreau să vă mulţumesc din suflet pentru cărţile pe care le-aţi scris, pentru editoriale şi pentru felul dumneavoastră de a fi. Pentru mine, sunteţi un reper, un OM cum rar mai găsim în societatea asta în care suntem nevoiţi să trăim. Vă mulţumesc că existaţi.
Andreea Iancu
Si eu te citesc, sub orice forma, ca e carte, revista, blog, gandurile tale imi dau forta si imi releva faptul ca suntem oameni, ca avem probleme, temeri, ca mai uitam din cand in cand sa iubim si ca, totusi, intr-un final, reusim sa ne adunam toata energia necesara pentru a ne lupta cu toti “lupii”. Si ii invingem!
O simpla cititoare din Suceava, Oana Dima
Alice, iubita mea, aceasta revista traieste, desi doctorii (Mengele) au facut tot ce le-a stat in putinta sa-i insceneze o moarte spectaculoasa. Ei stiu ca e nevoie sa toarne (sic!) cianura in ceva, dar habar n-au in ce. Nu stiu ce sa omoare, ei lovesc in os, noi traim in venele fierbinti si-n mintea aprinsa de revelatii.
Noi, cei care iubim aceasta revista, am gasit o posada, acum asteptam sa se inghesuie acolo prostii, in lupta lor la fel de proasta, pe care o vor pierde fermecator, chiar daca le va fi dat/aranjat sa o cistige in ringul mocirlos al unui tribunal olog. Ai sa vezi, Alice, sentinta lor nu putea scotoci in mintile noastre, noi sintem condamnati la dragoste si trai lung, trebuie doar sa ne aducem aminte de asta la timp.
Alina-Baby, Corina, Mihaella, Andreea si iar Andreea, Oana, plec genele inlacrimate in fata cuvintelor voastre.
Simona, dragostea mea, frumoasa mea, jumatatea mea! Condamnarea ta ma elibereaza, a milioana oara. Te iubesc, tie-ti datorez tot ceea ce sunt in lumea cuvintelor, si-n lumea libertatii sufletului meu. Noi vom fi mereu zeite, mereu impreuna.
Draga Alice,
Te citesc de multa vreme… Iar lumea asta este mica
Am citit cu tristete editorialul tau de acum ceva vreme in care povesteai epopeea intrigii marca Voiculescu. Am parcurs cu si mai mare tristete si dezgust ce ai scris acum. Am lucrat si eu la ei, am vazut ce fel de jurnalisti sunt promovati…si am plecat. Nu pot sa am coloana vertebrala atat de flexibila. Nu puteam sa scriu numele meu la finalul unei stiri, care era departe de realitate, asa cum suntem noi de America. Si nu mai suportam sa ma sune oameni si sa imi reproseze “Pai, bine D’onshoara Anca….eu asta v-am zis? De ce a aparut altfel?” Si mi-era rusine. Cum puteam eu sa le spun ca producatorul sau editorul imi cosmetizeaza stirile? sau ca cenzureaza ce nu este “politically correct” …pentru ei?!
To make the long story short, eu va tin pumnii, eu va citesc, eu ies la meeting daca se mai repeta povestea cu revista. “Tango” nu este al lor, este a nostra…..al cititoarelor care ne amuzam, ne intristam si ne simtim mai intelepte atunci cand inchidem revista.
Noi te iubim si-ti suntem alaturi orice s-ar intampla. Vreau sa cred in cuvintele Simonei, ca cei rai vor pierde lupta. Tu vei ramane oricum, castigatoarea si mereu peste ceilalti, in lumea ta de zeite !
Uite o poezie de-a mea, pentru alinare:
DUIOS ÃŽMI CÂNTÄ‚ MOZART “LACRIMOSA”
Când coarda fericirii am atins-o,
Am slobozit în străluciri de harpă
Sonete, ascunzând o viaţă stearpă,
Ce ursitoarele vor fi prezis-o.
De multe ori mi-am contrazis destinul,
Disputa noastră s-a-ncheiat remiză,
Am pariat pe viaţă – o surpriză,
Mi-am regăsit şi refăcut căminul.
Nu mă las pradă timpului, uitării,
Şăgalnic animând iubiri perene,
Trăiesc cu patimă a lor refrene,
Revin adesea la chemarea mării.
Să mă îmbrăţişez cu lumea toată,
Nu iau în seamă ură, reci cuvinte,
De orice rău natura se dezminte,
Am dragoste de dat, nemăsurată.
Nu-mi pasă de singurătăţile în doi,
N-ascult defel de farsele tăcerii,
Mă bucur de alintul mângâierii
În toată lumea suntem numai noi.
Nu-mi depăn anii-n şiruri de regrete
Chiar de-amintirile trecutului pălesc,
Din pagini de album ne urmăresc
Fotografii, o lume de portrete…
*
Suav parfum adie tuberoza
Când mă trezesc din vis de poezie,
Aş vrea să-mbrăţişez o melodie,
Duios îmi cântă Mozart “Lacrimosa”.
Camelia Vasiliu
Am atatea ganduri pe care mi-e destul de greu sa le scriu… Ideea este ca sunt alaturi de tine Alice si va admir enorm, pe tine si pe Simona Catrina. Abia acum am aflat de scandalul asta cu Voiculescu, asta pentru ca, recunosc, din lipsa banilor nu am mai cumparat revista. Astazi am cumparat-o si sunt foarte fericita pentru ca am aflat ca va pot scrie pe blog incepand din aceasta luna. Cand te intristeaza stalactitele societatii, nu uita sa privesti spre copii tai: un izvor de bucurie, cea mai mare implinite. Ma bucur enorm ca am reusit sa cumpar cartea “Noi suntem zeite” si abia astept sa o citesc. O sa imi cumpar toate cartile scrise de tine si de Catrina si o sa le pastrez ca pe propiile mele sentimente. Felicitari pentru darul de a scrie!
Ofofof Romanie …lume lume ..plina de oameni bogati, plictisiti care mereu vor ce nu li se cuvine…ce nu pot avea decat furand de la altii…nu-i drept, nu-i corect dar pentru ei nenorocitii ce-i corect si drept pe pamantul acesta???? Adevarul este ca ai putea sa-i dai drepturile revistei numai ca sa nu-ti mai impovorezi sufletul cu murdarie si tristete , pentru ca e evident ,ca Tango fara voi “gasca” frumoasa si perfecta nu ar mai fi nimic… ar fi alta revista citita de 1000 ori de aceeasi cititori dornici de “voi”….dar pe de alta parte nu merita sa-i lasi sa castige , dupa care sa bea din paharul invingatorului, fiind convinsi ca , chiar ei sunt cei mai buni..NU sunt si nu vor fi niciodata..niste “loseri” care cred ca totul li se cuvine pe lumea asta….sunt convinsa ca vor plati pentru toate aceste nedreptati daca nu ei copii lor si va fi mult mai trist dar daca nu se vor opri din a intelege ca furtul si nedreptatea se platesc , undeva candva…vor merita din plin ce vor primi!!!!
Alice , nu te mai intrista nici o clipa pentru nedreptatile pamantesti…priveste inainte in lumina si vei vedea ca indiferent cine castiga in justitia romana TU vei fi INVINGATOAREA noastra a celor care te iubim si care iti suntem alaturi pana la capat…restul e fum de tigara……
Cu mult drag,
Claudia
Alice,
Tango e a ta. Tango e a ta, noi stim asta. O vor afla si ei.
Semnez eu,
cititorul barbat, care a rasfoit blogul si revista, apoi a revenit si a mai rasfoit un pic, apoi a revenit si te-a mai citit . Acum, revine de cate ori are timp.