Come what may

Am traversat o zi in care am primit lovitura dupa lovitura. Vestile rele mi-au biciuit dimineata, cand am fost pedepsita sa aflu ca sirul nedrept al hartuielilor comise asupra mea de mostenitoarea obezului imperiu voiculescian va mai continua mult, si rau. Cand mi s-a aratat, a mia oara, in toata oroarea lui, adevarul ca traim intr-o tara bolnava, in care se practica o haiducie perversa. Cei puternici, manuitorii de lege si de faradelege, iau de la saraci si dau la bogati. M-a sfasiat durerea intelegerii si reintelegerii faptului ca nu exista drept la creatie si nici sansa la proprietate intelectuala, pentru ca se va gasi mereu cate-un patron hamesit de mai multa si mai multa avere care sa-ntinda gheara si, imbalosat de pofta starnita de ceva ce el nu va fi in veci in stare sa faptuiasca, sa se repeada sa-ti ia totul. 

Tango e a mea, cum a mea e Ilona, cum Victor e al meu. ”Zeitele” sunt ale mele, asa cum zeii pe care i-am iubit imi vor ramane in suflet, pentru totdeauna. Cand vor veni hotii sa ma someze sa le predau cartile, pruncii, amintirile iubirilor mele? Ii astept din clipa-n clipa sa-mi rastoarne usa. Si nici macar nu-mi mai e frica. Intampla-se ce s-o intampla. (Come what may- cum cantau Nicole Kidman si Ewan Mc Gregor in Moulin Rouge, cantecul superb al iubirii lor interzise. Trebuie sa-l revedeti!)…

In cele mai grele ceasuri ale mele, in zile ca aceasta, murdare, mazgalite de minciuni asezate in comunicate de presa care se trimit o data cu aranjamentele prin care sa mi se interzica dreptul la replica, primesc atat de multa dragoste, incat plec genunchii de povara splendida a iubirii, si nu sub loviturile otravite. Am cei mai buni avocati din lume, care ma apara asezandu-se curajos, cu trupul si reputatia lor, intre mine si ghiulelele orcilor. Am cei mai buni prieteni de pe pamant, care se zbat sa ia asupra lor grijile sufletului meu deznadajduit. Am cele mai nobile, mai delicate, mai profunde cititoare, care-mi oblojesc tristetile cu mangaierile cuvintelor lor. 

Intr-o astfel de zi chinuita, am avut clipe de profunda, inaltatoare, fericire. Pentru fiecare lacrima, am primit raza unei incurajari. E atata lumina la capatul unei zile cumplite, incat mijesc ochii. Si, pe deasupra, astazi pot rosti intreg un vers care in urma cu doar cateva zile mi se daruia ciuntit si absurd. Astazi “iubesc, am curaj, si ma tem”. Unul dintre verbe lipsea. A renascut. Printr-o minune.

In ce formule?

Mi-ati scris ca e limpede ca imi vad greselile, dar le repet, iar  si iar, la infinit. Mi-ati scris ca ma agat, nedemn, de aceleasi si aceleasi posturi ale tristetii in cuplu. Mi-ati spus ca sunt un Rac chinuit, vagabond, profitor, ratacitor. Mi-ati scris ca torn, uneori, prea mult sirop in retetele nefericirii mele.

Aveti dreptate. Fac o plecaciune si-mi recunosc, cu umilinta, pacatele. Sunt tot ceea ce spuneti ca sunt, voi, dragii mei care ma siliti sa ma privesc in oglinda inainte de-a-mi intinde fardurile pe obraz. Dar sunt si tot ceea ce vad in mine oamenii care-si gasesc forta de-a merge mai departe in felul meu de-a vedea lumea, sunt femeia care indrazneste sa descrie lumea asa cum o vede ea, asumandu-si, adesea, dispretul celor din jur. Sunt si femeia ranita de lipsa de respect a celorlalti. Sunt un amestec paradoxal de putere si deznadejde, de nebuneasca dorinta de-a fi in miezul atentiei si de-a sta, in acelasi timp, intr-un colt linistit de unde sa contemplu lumea. Sunt retorica si sunt tacuta.

Am crezut, multa vreme, ca asa suntem cu totii. Se pare ca m-am inselat. Asa sunt doar prietenele mele pe care, de multe ori, le-am intalnit numai in scris. Asa sunt cei care-si cauta, cu deznadejde, un rost in viata nu catarandu-se pe trepte ale unei cariere glorioase, ci asezandu-se, umil, in asteptarea marilor iubiri. Asa sunt cei pe care-i visez sa-mi stea alaturi pentru totdeauna, pentru a ne aseza alaturi, intr-un spectacol splendid de iubire, convulsiile, nebunia, fericirea, entuziasmul, singuratatea, implinind o formula plina de noroc. O formula imposibila, in care eu ma incapatanez, totusi, sa cred. Voi cum sunteti? Voi in ce formule ale destinului credeti?

Dans lent

Am intarziat cu primul meu text scris anume pentru intalnirea noastra, pentru ca, a mia oara, m-am lovit de propria-mi trufie. Principiul “daca altii pot, voi putea si eu” se ia din nou la tranta cu mine si ma doboara. Am patit asa, de-a lungul vremii, cu: completarea foilor de decont- preferam sa-mi ramana cheltuielile neacoperite, decat sa urmez sirul imposibil al operatiunilor birocratice; extragerea TVA-ului dintr-o suma, oricat de rotunda si simpatica ar fi fost; umplerea bidonasului cu apa pentru spalat parbrizul… Toate operatiunile de mai sus, oricat de simple ar fi pentru fapturi mai putin scolite decat mine, m-au silit sa ma declar incompetenta. (Asa cum neputincioasa sunt si atunci cand vine vorba sa tolerez tradari, sa ma prefac ca nu observ incercari de manipulare, ori cand, nepoliticos si nedemn, imi vine sa-i scotocesc telefonul barbatului meu). Dar acum ocolesc subiectul prezentei expuneri. Recunosc: eu am inteles ultima cum trebuie sa procedez ca sa postez un text pe blog. Mi-am scrantit degetele printre taste, mi-au jucat prea multele butoane prin fata ochilor, mi-am schimbat parola de acces – si am uitat-o! Nu mi-a fost usor. Dansul meu virtual a fost lent, dar, credeti-ma, de data asta n-am sa-l mai uit. Invit zeitele sa vorbim despre dragoste si barbatii-pamanteni sa ne admire sau sa ne domoleasca tristetea, indrazneala, frumusetea, uimirea.

Va astept cu dragoste, cu recunostinta. Va voi raspunde cu onestitate si, pe cat posibil, cu grabire. Si va multumesc ca ati venit deja, de-atatea ori, sa ma tineti de mana cand mi-a fost greu, ori sa va bucurati alaturi de mine cand mi-a fost dat sa fiu fericita.